SCRISOAREA SFÂNTULUI PĂRINTE BENEDICT AL XVI-LEA
PENTRU DECLARAREA ANULUI SFINTEI PREOŢII
CU OCAZIA ANIVERSĂRII A 150 DE ANI
DE LA "DIES NATALIS" A LUI IOAN MARIA VIANNEY

Iubiţi fraţi întru Preoţie,

cu ocazia apropiatei solemnităţi a Preasfintei Inimi a lui Isus, vineri 19 iunie 2009 – zi dedicată în mod tradiţional rugăciunii pentru sfinţirea clerului -, m-am gândit să declar oficial un "An al Sfintei Preoţii" cu ocazia aniversării a 150 de ani de la "dies natalis" a lui Ioan Maria Vianney, Sfântul Patron al tuturor parohilor din lume[1]. Acest an, care doreşte să contribuie la promovarea angajării unei reînnoiri interioare a tuturor preoţilor pentru o mărturie evanghelică a lor mai puternică şi mai incisivă în lumea de astăzi, se va încheia în aceeaşi solemnitate din 2010. "Preoţia este iubirea inimii lui Isus", obişnuia să spună Sfântul Paroh din Ars[2]. Această expresie impresionantă ne permite să amintim înainte de toate cu afecţiune şi recunoştinţă imensul dar pe care preoţii îl constituie nu doar pentru Biserică, dar şi pentru omenirea însăşi. Mă gândesc la toţi acei preoţi care oferă credincioşilor creştini şi lumii întregi propunerea umilă şi cotidiană a cuvintelor şi gesturilor lui Cristos, căutând să adere la El cu gândurile, cu voinţa, cu simţămintele lor şi cu modul de a trăi al întregii lor existenţe. Cum să nu subliniem ostenelile lor apostolice, slujirea lor neobosită şi tainică, iubirea lor în mod tendenţial universală? Şi ce să mai spunem de fidelitatea curajoasă a atâtor preoţi care, în ciuda dificultăţilor şi a neînţelegerilor, rămân fideli vocaţiei lor: aceea de "prieteni ai lui Cristos", chemaţi, predestinaţi şi invitaţi de El într-un mod deosebit?

Eu însumi mai port şi azi în inimă amintirea primului paroh alături de care am exercitat slujirea mea de tânăr preot: el mi-a lăsat exemplul unei dăruiri fără rezerve în propria slujire pastorală, până într-atât încât şi-a aflat moartea chiar în momentul în care ducea viaticul unei persoane grav bolnave. Îmi revin apoi în minte nenumăraţi confraţi pe care i-am întâlnit şi pe care continui să-i întâlnesc, chiar şi în timpul călătoriilor mele pastorale în diferite naţiuni, angajaţi cu generozitate în practicarea de zi cu zi a slujirii lor preoţeşti. Dar expresia utilizată de Sfântul Paroh evocă şi străpungerea Inimii lui Cristos şi cununa de spini care o învăluie. Prin urmare, gândul meu se îndreaptă spre nenumărate situaţii de suferinţă în care se află mulţi preoţi, fie pentru că participă la suferinţa omenească a durerii în multiplele sale manifestări, fie pentru că nu sunt înţeleşi de destinatarii slujirii lor: cum să nu-mi amintesc de atâţia preoţi jigniţi în demnitatea lor, împiedicaţi în misiunea lor, uneori chiar persecutaţi până la mărturia supremă a vieţii?

Din păcate sunt şi situaţii, niciodată regretate îndeajuns, în care Biserica însăşi suferă din pricina infidelităţii unora dintre slujitorii săi. Lumea este cea care află în asemenea situaţii motiv de scandal şi de respingere. În astfel de cazuri, ceea ce poate fi mai de folos Bisericii nu este o relevare detaliată a slăbiciunilor slujitorilor săi, cât o conştientizare reînnoită şi plină de bucurie a măreţiei darului lui Dumnezeu, concretizat în figuri splendide de Păstori generoşi, de călugări care s-au consumat din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de suflete, de Îndrumători spirituali înţelepţi şi răbdători. Legat de aceasta, învăţămintele şi exemplele sfântului Ioan Maria Vianney le pot oferi tuturor un punct de referinţă semnificativ: Parohul din Ars era extrem de umil, dar conştient, ca preot, că este un dar imens pentru credincioşii lui: "Un bun păstor, un păstor după inima lui Dumnezeu, este cea mai mare comoară pe care bunul Dumnezeu o poate da unei parohii şi unul dintre darurile cele mai de preţ ale milostivirii divine"[3]. Vorbea despre preoţie ca şi cum nu reuşea să se convingă de măreţia darului şi a misiunii încredinţate unei creaturi omeneşti: "O, cât de mare este preotul!… Dacă s-ar înţelege pe sine, ar muri… Dumnezeu i se supune: el spune două vorbe şi Domnul coboară din cer la glasul său şi se închide într-o mică hostie…"[4]. Şi explicându-le credincioşilor săi importanţa sacramentelor spunea: "Dacă n-am avea sacramentul Preoţiei, nu l-am avea pe Domnul. Cine l-a aşezat acolo în tabernacol? Preotul. Cine a întâmpinat sufletul vostru la începutul vieţii? Preotul. Cine îl hrăneşte pentru a-i da tărie să ducă peregrinarea la bun sfârşit? Preotul. Cine îl va pregăti ca să apară dinaintea lui Dumnezeu, spălând acest suflet pentru ultima oară în sângele lui Isus Cristos? Preotul, mereu preotul. Şi dacă acest suflet va muri [prin păcat], cine îl va readuce la viaţă, cine-i va reda linişte şi pace? Tot preotul… După Dumnezeu, preotul este totul!… Preotul nu se va înţelege pe sine pe deplin decât în cer"[5]. Aceste afirmaţii, izvorâte din inima de preot a sfântului paroh, pot să pară excesive. Cu toate acestea, în ele se observă consideraţia atât de înaltă pe care el o avea faţă de sacramentul preoţiei. Părea a fi copleşit de un imens sentiment de responsabilitate: "Dacă am înţelege bine ce este un preot pe pământ, am muri nu de frică, ci din iubire… Fără preot, moartea şi patima Domnului Isus nu ar servi la nimic. Preotul este cel care continuă lucrarea de Răscumpărare pe pământ… La ce ne-ar servi o casă plină cu aur dacă nu ar fi nimeni care să ne deschidă uşa? Preotul are cheia comorilor cereşti: el este cel care deschide uşa; el este administratorul bunului Dumnezeu; administratorul bunurilor sale… Lăsaţi o parohie, timp de 20 de ani, fără preot: vor ajunge să adore animalele… Preotul nu este preot pentru sine, ci pentru voi"[6].

Ajunsese la Ars, un sătuc de 230 de locuitori, prevenit de către Episcop că avea să găsească o situaţie religioasă precară: "Nu prea e dragoste faţă de Dumnezeu în acea parohie; dumneavoastră o veţi sădi". Era, prin urmare, pe deplin conştient că trebuia să meargă acolo pentru a întrupa prezenţa lui Cristos, dând mărturie de iubirea sa mântuitoare: "[Dumnezeul meu], dă-mi harul convertirii parohiei mele; accept să sufăr tot ceea ce vei vrea pentru tot restul vieţii mele!", cu această rugăciune şi-a început misiunea[7]. Sfântul Paroh s-a dedicat convertirii parohiei sale cu toate forţele sale, punând înaintea tuturor preocupărilor sale formarea creştină a poporului încredinţat lui. Iubiţi fraţi întru Preoţie, să-i cerem Domnului Isus harul de a putea învăţa şi noi metoda pastorală a sfântului Ioan Maria Vianney! Ceea ce trebuie să învăţăm mai întâi este identificarea sa deplină cu propria slujire. În Isus, Persoana şi Misiunea tind să coincidă: întreaga sa acţiune salvifică era şi este expresia acelui "Eu filial" al său care, din veşnicie, stă dinaintea Tatălui într-o atitudine de supunere iubitoare faţă de voinţa lui. Printr-o umilă dar adevărată analogie, şi preotul trebuie să tindă spre această identificare. Asta nu înseamnă, bineînţeles, să uităm că eficacitatea substanţială a slujirii rămâne independentă de sfinţenia slujitorului; dar nu putem nici să trecem cu vederea roadele extrem de bogate rezultate din întâlnirea dintre sfinţenia obiectivă a slujirii şi aceea subiectivă a slujitorului. Parohul din Ars a început imediat această lucrare umilă şi plină de răbdare de armonizare a vieţii sale de slujitor cu sfinţenia slujirii încredinţate lui, hotărându-se să "locuiască" efectiv în biserica sa parohială: "Abia sosit, el alese ca locuinţă a sa biserica… Intra în biserică înainte de răsăritul soarelui şi nu ieşea decât după rugăciunea ‘Îngerul Domnului’ de seara. Acolo trebuia căutat când cineva avea nevoie de el", citim în prima lui biografie[8].

Exagerarea pioasă a hagiografului nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea faptul că Sfântul Paroh a ştiut cum să "locuiască" în mod activ şi pe întreg teritoriul parohiei sale: îi vizita în mod sistematic pe cei bolnavi şi familiile; organiza misiuni populare şi sărbători cu ocazia hramului; aduna şi administra bani pentru operele sale de caritate şi misionare; înfrumuseţa biserica şi o dota cu obiecte sacre; se ocupa de orfanele de la "Providence" (un institut fondat de el) şi de educatoarele lor; se interesa de educaţia copiilor; fonda confraternităţi şi îi chema pe laici să colaboreze cu el.

Exemplul său mă face să scot în evidenţă spaţiile de colaborare pe care se cuvine să le extindem mereu la cât mai mulţi credincioşi laici, cu care preoţii formează unicul popor sacerdotal[9] şi în mijlocul cărora, în virtutea preoţiei ministeriale, se află "pentru a-i călăuzi pe toţi la unitatea dragostei, ‘iubindu-se unii pe alţii cu iubire frăţească, dându-şi întâietate unul altuia’ (Rom 12,10)"[10]. În acest context, trebuie să amintim invitaţia călduroasă cu care Conciliul Vatican II îi încurajează pe preoţi "să recunoască şi să promoveze sincer demnitatea laicilor şi rolul specific pe care laicii îl au în misiunea Bisericii… Să-i asculte bucuros pe laici ţinând seama frăţeşte de dorinţele lor şi apreciindu-le experienţa şi competenţa în diversele domenii ale activităţii umane, pentru a putea recunoaşte împreună cu ei semnele timpurilor"[11].

Pe enoriaşii săi Sfântul Paroh îi învăţa mai ales prin mărturia vieţii. După exemplul său credincioşii învăţau să se roage, oprindu-se cu bucurie în faţa tabernacolului pentru a-l vizita pe Isus Euharistic[12]. "Nu e nevoie să vorbim mult ca să ne rugăm bine" – le explica Parohul. "Ştim că Isus e acolo, în sfântul tabernacol: să-i deschidem inima noastră, bucurându-ne de prezenţa sa. Aceasta este cea mai bună rugăciune"[13]. Şi-i îndemna: "Veniţi la împărtăşanie, fraţii mei, veniţi la Isus. Veniţi să trăiţi din El pentru a putea trăi împreună cu El…"[14]. "E adevărat că nu sunteţi vrednici, dar aveţi nevoie de El!"[15]. O astfel de educare a credincioşilor cu privire la prezenţa euharistică şi la împărtăşanie căpăta o eficacitate cu totul deosebită atunci când credincioşii îl vedeau celebrând Sfânta Jertfă a Liturghiei. Cine asista la ea spunea că "era imposibil să găseşti o altă figură care să exprime mai bine adoraţia… Contempla Hostia cu iubire"[16]. "Toate faptele bune puse la un loc nu valorează cât jertfa Liturghiei, deoarece acelea sunt lucrări ale oamenilor, în timp ce Sfânta Liturghie este lucrarea lui Dumnezeu"[17], spunea. Era convins că de Liturghie depindea întreaga fervoare a vieţii unui preot: "Cauza delăsării preotului se datorează faptului că nu acordă atenţie Liturghiei! Dumnezeul meu, cât de compătimitor e un preot care celebrează ca şi cum ar face un lucru obişnuit!"[18]. Şi îşi luase obiceiul de a oferi mereu, atunci când celebra, şi jertfa propriei vieţi: "Cât de bine e ca un preot să se ofere lui Dumnezeu ca jertfă în toate dimineţile!"[19].

Această identificare personală cu Jertfa lui Cristos îl conducea – printr-o singură mişcare interioară – de la altar la confesional. Preoţii nu ar trebui să se resemneze văzând confesionalele lor goale şi nici să se limiteze să constate cum credincioşii se îndepărtează de acest sacrament. Pe vremea Sfântului Paroh, în Franţa, spovada nu era nici mai uşoară nici mai frecventă decât în zilele noastre, dat fiind faptul că valul revoluţionar sufocase îndelung practica religioasă. Dar el a căutat în orice chip, prin predicare şi prin sfatul convingător, să-i facă pe enoriaşii lui să redescopere semnificaţia şi frumuseţea Pocăinţei sacramentale, prezentându-le-o ca pe o exigenţă interioară a Prezenţei euharistice. A ştiut astfel să iniţieze un cerc virtuos. Prin îndelungate opriri în biserică dinaintea tabernacolului a făcut aşa încât credincioşii să înceapă a-l imita, mergând şi ei să-l viziteze pe Isus, şi au fost, în acelaşi timp, siguri că-l găsesc acolo pe paroh, disponibil să asculte şi să ierte. Mai apoi, mulţimea tot mai mare de penitenţi, veniţi din întreaga Franţă, a fost cea care l-a reţinut în confesional până la 16 ore pe zi. Se spunea pe atunci că Ars devenise "marele spital al sufletelor"[20]. "Harul pe care el îl dobândea [prin convertirea păcătoşilor] era atât de puternic încât acesta mergea în căutarea lor fără să le dea o clipă de răgaz!", spune primul lui biograf[21]. Sfântul Paroh gândea şi el la fel atunci când spunea: "Nu păcătosul se întoarce la Dumnezeu pentru a-i cere iertare, ci Dumnezeu e cel care aleargă după păcătos şi-l face să se întoarcă la El"[22]. "Acest Salvator bun este atât de plin de iubire încât ne caută peste tot"[23].

Toţi preoţii ar trebui să simţim că ne privesc personal acele cuvinte pe care el le punea pe buzele lui Cristos: "Îi voi însărcina pe slujitorii mei să vestească păcătoşilor că sunt mereu gata să-i primesc, că milostivirea mea e infinită"[24]. De la Sfântul Paroh din Ars noi preoţii putem să învăţăm nu doar o încredere fără margini în sacramentul Pocăinţei, care să ne îndemne să-l punem din nou în centrul preocupărilor noastre pastorale, dar şi metoda "dialogului de mântuire" care trebuie să se desfăşoare în cadrul acestuia. Parohul din Ars avea un mod diferit de a se comporta cu feluriţii penitenţi. Cine venea la confesionalul său atras de o nevoie interioară şi umilă de iertare din partea lui Dumnezeu, afla la el încurajare pentru a se cufunda în "fluviul milostivirii divine" care poartă cu sine totul în vâltoarea sa. Şi dacă cineva era întristat la gândul propriei slăbiciuni şi nestatornicii, temându-se că va cădea din nou în păcat, Parohul îi revela secretul lui Dumnezeu cu o expresie de o frumuseţe impresionantă: "Bunul Dumnezeu ştie toate. Înainte chiar ca dumneavoastră să vă spovediţi, ştie deja că veţi păcătui din nou şi cu toate acestea vă iartă. Cât e de mare iubirea Dumnezeului nostru care ajunge să uite în mod voit viitorul, ca să ne ierte!"[25]. Aceluia care, în schimb, se acuza în mod superficial şi aproape indiferent, îi oferea, prin lacrimile sale, dovada serioasă şi dureroasă a cât de "respingătoare" era acea atitudine: "Plâng pentru că dumneavoastră nu plângeţi"[26], spunea. "De n-ar fi fost Domnul atât de bun! Dar e atât de bun! Trebuie să fim barbari să ne comportăm astfel în faţa unui Tată atât de bun!"[27]. Făcea să izvorască căinţa în inima celor superficiali, constrângându-i să vadă, cu proprii lor ochi, suferinţa lui Dumnezeu pentru păcate "întruchipată" parcă pe faţa preotului care îi spovedea. Celui care, în schimb, se prezenta deja doritor şi capabil să trăiască o viaţă spirituală mai profundă, îi deschidea larg adâncurile iubirii, explicându-i frumuseţea negrăită a vieţii în unire cu Dumnezeu şi în prezenţa sa: "Totul sub privire lui Dumnezeu, totul împreună cu Dumnezeu, totul pentru a-i plăcea lui Dumnezeu… Cât este de frumos!"[28]. Şi-i învăţa să se roage: "Dumnezeul meu, dă-mi harul să te iubesc atât de mult cât e cu putinţă ca eu să te iubesc"[29].

Parohul din Ars, la vremea sa, a ştiut să transforme inima şi viaţa multor persoane, pentru că a reuşit să-i facă să perceapă iubirea milostivă a Domnului. Şi în timpurile noastre este necesară o astfel de vestire şi o asemenea mărturie a adevărului Iubirii: Deus caritas est (1 In 4,8). Prin Cuvântul şi Sacramentele lui Isus al său, Ioan Maria Vianney ştia să edifice poporul său, chiar dacă adesea se agita convins că nu este potrivit, într-atât încât să dorească să se sustragă de la responsabilităţile slujirii sale parohiale de care se simţea nedemn. Cu toate acestea, cu o ascultare exemplară a rămas mereu la locul lui, pentru că îl consuma pasiunea apostolică pentru mântuirea sufletelor. Căuta să adere cu totul la propria vocaţie şi misiune printr-o asceză severă: "Marea nenorocire pentru noi parohii – se plângea Sfântul – este aceea că sufletul se leneveşte"[30]; şi prin aceasta se referea la o periculoasă obişnuinţă a păstorului cu starea de păcat sau cu indiferenţa în care trăiesc multe dintre oiţele sale. El îşi cumpăta trupul, prin vegheri şi posturi, ca să nu se opună sufletului său preoţesc. Şi nu evita să se mortifice spre binele sufletelor care îi erau încredinţate şi pentru a contribui la ispăşirea atâtor păcate ascultate la spovadă. Îi explica unui confrate preot: "Vă voi spune care este reţeta mea: le dau păcătoşilor o pocăinţă mică şi restul fac eu în locul lor"[31]. Dincolo de pocăinţele concrete la care Parohul de Ars se supunea, rămâne totuşi valabil pentru toţi nucleul învăţămintelor sale: sufletele sunt răscumpărate cu sângele lui Isus, iar preotul nu se poate dedica mântuirii lor dacă refuză să participe personal la "preţul mare" al mântuirii.

În lumea de astăzi, ca şi în vremurile grele ale Parohului din Ars, este necesar ca preoţii, în viaţa şi acţiunea lor, să se distingă printr-o puternică mărturie evanghelică. Paul al VI-lea observa bine: "Omul contemporan îi ascultă mai degrabă pe cei care dau mărturie decât pe învăţători, sau dacă îi ascultă pe învăţători o fac pentru că aceştia dau mărturie"[32]. Ca să nu apară un gol existenţial în noi şi să nu fie compromisă eficacitatea slujirii noastre, este necesar să ne întrebăm tot mereu: "Suntem cu adevărat pătrunşi de Cuvântul lui Dumnezeu? Este el cu adevărat hrana din care trăim, mai mult decât sunt pâinea şi lucrurile acestei lumi? Îl cunoaştem cu adevărat? Îl preţuim? Ne ocupăm în lăuntrul nostru de acest Cuvânt, într-atât încât să ne marcheze viaţa şi să ne plămădească gândirea?"[33]. Aşa cum Isus i-a chemat pe cei doisprezece ca să rămână cu El (cf. Mc 3,14) şi abia după aceea i-a trimis să predice, tot la fel şi în zilele noastre preoţii sunt chemaţi să asimileze acel "nou stil de viaţă" inaugurat de Domnul Isus şi însuşit de Apostoli[34].

Tocmai adeziunea fără rezerve la acest "nou stil de viaţă" a caracterizat angajarea preoţească a Parohului din Ars. Papa Ioan al XXIII-lea în Scrisoarea enciclică "Sacerdotii nostri primordia", publicată în 1959, cu ocazia primului centenar al morţii sfântului Ioan Maria Vianney, prezenta trăsăturile ascetice ale acestuia făcând o referinţă aparte la tema celor "trei sfaturi evanghelice", considerate necesare şi pentru preoţi: "Dacă, pentru a ajunge la această sfinţenie a vieţii, practicarea sfaturilor evanghelice nu este impusă preotului în virtutea statului clerical, cu toate acestea ea i se prezintă, asemenea tuturor discipolilor Domnului, drept calea desăvârşită pentru a ajunge la sfinţenia creştină"[35]. Parohul din Ars a ştiut să trăiască "sfaturile evanghelice" într-un mod potrivit cu condiţia sa de preot. Sărăcia sa, de fapt, nu a fost aceea a unui religios sau călugăr, ci aceea cerută unui preot: deşi manevra mulţi bani (dat fiind faptul că pelerinii cei mai bogaţi nu încetau să se intereseze de operele sale de caritate), el ştia că totul era donat pentru biserica sa, pentru săracii săi, pentru orfanii săi, pentru fetele de la "Providence"[36], pentru familiile sale cele mai nevoiaşe. De aceea el "era bogat pentru a le oferi altora şi era foarte sărac pentru sine"[37]. Explica: "Secretul meu este simplu: dau totul şi nu păstrez nimic"[38]. Atunci când era cu mâinile goale, săracilor care i se adresau le spunea mulţumit: "Astăzi sunt sărac ca şi voi, sunt unul dintre voi"[39]. În acest fel, la sfârşit vieţii sale, a putut să afirme cu toată seninătatea: "Nu mai am nimic. Acum bunul Dumnezeu mă poate chema când voieşte!"[40]. Şi curăţia sa era aceea cerută unui preot pentru slujirea sa. Se poate spune că era curăţia potrivită pentru cine trebuie să atingă în mod obişnuit Euharistia şi în mod obişnuit o priveşte cu toată pasiunea inimii şi cu aceeaşi pasiune o oferă credincioşilor săi. Spuneau despre el că "îi strălucea în priviri curăţia", iar credincioşii îşi dădeau seama de acest lucru atunci când el îşi îndrepta privirea spre tabernacol cu ochii unui îndrăgostit[41]. Şi ascultarea sfântului Ioan Maria Vianney a fost întru totul întrupată în adeziunea dureroasă la exigenţele de zi cu zi ale slujirii sale. Este bine ştiut cât era de chinuit de gândul la propria nepotrivire cu slujirea parohială şi de dorinţa de a fugi "pentru a deplânge sărmana sa viaţă, în singurătate"[42]. Numai ascultarea şi pasiunea pentru suflete reuşeau să-l convingă să rămână la locul lui. Îşi explica sieşi şi credincioşilor săi: "Nu există două modalităţi bune pentru a-i sluji lui Dumnezeu. Nu e decât una: aceea de a-l sluji aşa cum el vrea să fie slujit"[43]. Regula de aur pentru o viaţă trăită în ascultare i se părea a fi aceasta: "Fă numai ceea ce poate fi oferit bunului Dumnezeu"[44].

În contextul spiritualităţii alimentate de practicarea sfaturilor evanghelice, îmi face plăcere să le adresez preoţilor, în acest An dedicat lor, o invitaţie deosebită pentru a primi cum se cuvine noua primăvară pe care Duhul o suscită în zilele noastre în Biserică, nu în ultimul rând prim Mişcările ecleziale şi prin noile Comunităţi. "Duhul prin darurile sale este multiform… Suflă unde vrea. O face pe neaşteptate, în locuri neaşteptate şi în forme până acum de neimaginat… dar ne arată şi că El lucrează pentru un singur Trup şi pentru unitatea singurului Trup"[45]. În acest sens, este valabilă indicaţia din Decretul Presbyterorum ordinis: "Încercând să discearnă spiritele pentru a şti dacă sunt de la Dumnezeu, (preoţii) să descopere cu simţ de credinţă carismele de multe feluri ale laicilor, fie smerite, fie mai înalte, să le recunoască bucuros şi să le încurajeze cu râvnă"[46]. Astfel de daruri care îndeamnă destul de mulţi la o viaţă spirituală mai profundă, pot să fie spre folosul nu doar al credincioşilor laici dar şi al slujitorilor înşişi. Din comuniunea dintre slujitorii consacraţi şi carisme, poate naşte, de fapt, "un impuls valid pentru o angajare reînnoită a Bisericii în vestirea Evangheliei speranţei şi a carităţii în toate colţurile lumii"[47]. Aş vrea să mai adaug, în baza Exortaţiei apostolice Pastores dabo vobis a Papei Ioan Paul al II-lea, că slujirea preoţească are o radicală "formă comunitară" şi poate fi îndeplinită numai în comuniunea preoţilor cu Episcopul lor[48]. Este necesar ca această comuniune dintre preoţi şi propriul Episcop, bazată pe sacramentul Preoţiei şi manifestată în concelebrarea euharistică, să se traducă în diverse forme concrete ale unei fraternităţi preoţeşti efective şi afective[49]. Numai în acest fel preoţii vor şti să trăiască din plin darul celibatului şi vor fi capabili să facă să răsară comunităţi creştine în care să se repete faptele minunate de la prima predicare a Evangheliei.

Anul Paulin care se apropie de sfârşit ne face să ne îndreptăm privirea spre Apostolul neamurilor, în care străluceşte dinaintea noastră un model minunat de preot, "dăruit" cu totul slujirii sale. "Căci iubirea lui Cristos ne constrânge pe noi – scria el – care ne gândim că unul singur a murit pentru toţi, ca atare toţi au murit" (2 Cor 5,14). Şi adăuga: "El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei" (2 Cor 5,15). Ce alt program de viaţă mai bun îi poate fi propus unui preot angajat în înaintarea pe calea desăvârşirii creştine?

Dragi preoţi, celebrarea aniversării a 150 de ani de la moartea sfântului Ioan Maria Vianney (1859) urmează imediat după celebrarea, care abia s-a încheiat, a aniversării a 150 de ani de la apariţiile de la Lourdes (1858). Încă din 1959 fericitul Papă Ioan al XXIII-lea observase: "Cu puţin timp înainte ca Parohul din Ars să-şi încheie îndelungata carieră plină de merite, Fecioara Neprihănită se arătase, într-o altă regiunea a Franţei, unei copile umile şi curate, pentru a-i transmite un mesaj de rugăciune şi de pocăinţă, al cărui imens răsunet spiritual este bine cunoscut de un secol. În realitate viaţa sfântului preot, a cărui amintire o celebrăm, era dinainte o vie ilustrare a marilor adevăruri supranaturale învăţate de vizionara de la Massabielle. El însuşi avea pentru Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare o devoţiune deosebită, el care în 1836 îşi consacrase parohia Mariei zămislire fără de păcat, şi primea cu mare credinţă şi bucurie definiţia dogmatică din 1854"[50]. Sfântul Paroh le amintea mereu credincioşilor săi că "Isus Cristos după ce ne-a dat tot ce ne putea da, vrea să ne facă şi moştenitori a ceea ce el are mai de preţ, adică ai Maicii sale Sfinte"[51].

Îi încredinţez Preasfintei Fecioare acest An al Sfintei Preoţii, cerându-i să trezească în sufletul fiecărui preot o relansare generoasă a acelor idealuri de dăruire deplină lui Cristos şi Bisericii care au inspirat gândirea şi acţiunea Sfântului Paroh din Ars. Prin viaţa sa de intensă rugăciune şi cu iubirea sa plină de pasiune faţă de Isus răstignit, Ioan Maria Vianney a alimetat dăruirea sa de zi cu zi fără rezerve lui Dumnezeu şi Bisericii. Fie ca exemplul său să poată suscita în preoţi acea mărturie a unităţii cu Episcopul, între ei şi împreună cu laicii care, astăzi şi în totdeauna, este atât de necesară. În ciuda răului care există în lume, răsună mereu actuale cuvintele pe care Cristos le-a adresat Apostolilor în Cenacol: "În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea" (In 16,33). Credinţa în Învăţătorul divin ne dă forţa să privim cu încredere spre viitor. Dragi preoţi, Cristos contează pe voi. După exemplul Sfântului Paroh din Ars, lăsaţi-vă cuceriţi de El şi veţi fi şi voi, în lumea de astăzi, mesageri de speranţă, de reconciliere, de pace!

Cu binecuvântarea mea.

Din Vatican, 16 iunie 2009

Benedictus PP. XVI

Note

[1] Astfel l-a proclamat Suveranul Pontif Pius al XI-lea în 1929.
[2] "Le Sacerdoce, c’est l’amour du cour de Jésus" (în Le curé d’Ars. Sa pensée – Son cour. Présentés par l’Abbé Bernard Nodet, éd. Xavier Mappus, Foi Vivante, 1966, p. 98). În continuare: Nodet. Expresia este citată şi în Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1589.
[3] Nodet, p. 101.
[4] Ibid., p. 97.
[5] Ibid., pp. 98-99.
[6] Ibid., pp. 98-100.
[7] Ibid., 183.
[8] Monnin A., Il Curato d’Ars. Vita di Gian-Battista-Maria Vianney, vol. I, ed. Marietti, Torino 1870, p. 122.
[9] Cf. Lumen gentium, 10.
[10] Presbyterorum ordinis, 9.
[11] Ibid.
[12] «Contemplaţia este privirea de credinţă, aţintită asupra lui Isus. "Eu cat la el şi El mă cată", îi spunea sfântului său paroh ţăranul din Ars, aflat în rugăciune înaintea Tabernacolului» (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2715)
[13] Nodet, p. 85.
[14] Ibid., p. 114.
[15] Ibid., p. 119.
[16] Monnin A., op.cit., II, pp. 430ss.
[17] Nodet, p. 105.
[18] Ibid., p. 105.
[19] Ibid., p. 104.
[20] Monnin A., op. cit., II, p. 293.
[21] Ibid., II, p. 10.
[22] Nodet, p. 128.
[23] Ibid., p. 50.
[24] Ibid., p. 131.
[25] Ibid., p. 130.
[26] Ibid., p. 27.
[27] Ibid., p. 139.
[28] Ibid., p. 28.
[29] Ibid., p. 77.
[30] Ibid., p. 102.
[31] Ibid., p. 189.
[32] Evangelii nuntiandi, 41.
[33] Benedict al XVI-lea, Predica la Liturghia Crismei, 9.04.2009.
[34] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat cu ocazia Adunării plenare a Congregaţiei pentru Cler, 16.3.2009.
[35] Prima parte.
[36] Nume pe care l-a dat casei în care a primit şi a educat mai mult de 60 de fete abandonate. Pentru a le întreţine era dispus la orice: "J’ai fait tous les commerces imaginables", spunea surâzând (Nodet, p. 214).
[37] Nodet, p. 216.
[38] Ibid., p. 215.
[39] Ibid., p. 216.
[40] Ibid., p. 214.
[41] Cf. Ibid., p. 112.
[42] Cf. Ibid., pp. 82-84; 102-103.
[43] Ibid., p. 75.
[44] Ibid., p. 76.
[45] Benedict al XVI-lea, Predica din Ajunul Rusaliilor, 3.06.2006.
[46] Nr. 9.
[47] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat episcopilor prieteni ai Mişcării Focolarelor şi ai Comunităţii Sant’Egidio, 8.2.2007.
[48]  Cf. nr. 17.
[49] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, 74.
[50] Scrisoarea enciclică Sacerdotii nostri primordia, partea a treia.
[51] Nodet, p. 244.