Scrisoarea Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
adresată Episcopilor Bisericii Catolice
referitor la retragerea excomunicării
celor patru Episcopi consacraţi de către Arhiepiscopul Lefebvre

Iubiţi Confraţi în ministerul episcopal!

Retragerea excomunicării celor patru Episcopi, consacraţi în anul 1988 de către Arhiepiscopul Lefebvre fără mandat din partea Sfântului Scaun, a trezit pentru multiple raţiuni în interiorul şi în afara Bisericii Catolice o discuţie de o astfel de vehemenţă cum nu s-a mai experimentat de mult timp. Mulţi Episcopi s-au simţit perplecşi în faţa unui eveniment care s-a dovedit neaşteptat şi dificil de încadrat în mod pozitiv în problemele şi obligaţiile Bisericii de astăzi. Chiar dacă mulţi Episcopi şi credincioşi în principiu erau dispuşi să evalueze în mod pozitiv dispoziţiile Papei către reconciliere, la aceasta se contrapunea totuşi problema referitoare la oportunitatea unui asemenea gest în faţa adevăratelor urgenţe ale unei vieţi de credinţă în timpul nostru. Unele grupuri, în schimb, îl acuzau în mod direct pe Papa că vrea să se întoarcă înapoi, la situaţia de dinainte de Conciliu: se declanşa astfel o avalanşă de proteste, a cărei amărăciune revela răni care datau de dinainte de acest moment. De aceea mă simt dator să adresez vouă, iubiţi Confraţi, un cuvânt clarificator, care trebuie să ajute la a înţelege intenţiile care m-au ghidat în acest pas pe mine şi organele competente ale Sfântului Scaun. Sper să contribui în acest fel la pace în interiorul Bisericii.

Un incident imprevizibil pentru mine a fost faptul că episodul Williamson s-a suprapus cu retragerea excomunicării. Gestul discret de milostivire către cei patru Episcopi, consacraţi în mod valid dar nu în mod legitim, a apărut pe neaşteptate ca un lucru cu totul diferit: ca o negare a reconcilierii dintre creştini şi evrei, şi deci ca o revocare a ceea ce în această materie Conciliul a clarificat pentru calea Bisericii. O invitaţie la reconciliere cu un grup eclezial implicat într-un proces de separare s-a transformat astfel în contrariul său: o aparentă întoarcere înapoi faţă de toţi paşii de reconciliere dintre creştini şi evrei făcuţi după Conciliu – paşi a căror împărtăşire şi promovare încă de la început a fost un obiectiv al muncii mele teologice personale. Faptul că această suprapunere a două procese contrapuse s-a întâmplat şi pentru un moment a tulburat pacea dintre creştini şi evrei precum şi pacea din interiorul Bisericii, nu pot decât să îl deplâng în mod profund. Mi s-a spus că urmărirea cu atenţie a ştirilor care se pot găsi prin intermediul internetului ar fi dat posibilitatea cunoaşterii oportune a problemei. Trag învăţătura ca pe viitor la Sfântul Scaun să fim mai atenţi la acea sursă de ştiri. Am rămas întristat de faptul că şi catolici, care în fond ar fi trebuit să ştie mai bine cum stau lucrurile, s-au gândit că trebuie să mă lovească cu o ostilitate gata de atac. Tocmai de aceea le mulţumesc cu atât mai mult prietenilor evrei care au ajutat la îndepărtarea cu promptitudine a neînţelegerii şi la restabilirea atmosferei de prietenie şi de încredere, care – precum în timpul Papei Ioan Paul al II-lea – a existat şi de-a lungul întregii perioade a pontificatului meu, şi, mulţumită lui Dumnezeu, continuă să existe.

O altă greşeală, pentru care mă întristez sincer, constă în faptul că încărcătura şi limitele prevederilor din 21 ianuarie 2009 nu au fost ilustrate într-un mod suficient de clar la momentul publicării lor. Excomunicarea loveşte persoane, nu instituţii. O consacrare episcopală fără mandat pontifical înseamnă pericolul unei schisme, pentru că pune în discuţie unitatea colegiului episcopal cu Papa. De aceea, Biserica trebuie să reacţioneze cu pedeapsa cea mai dură, excomunicarea, în scopul de a rechema persoanele pedepsite în acest fel la penitenţă şi la reîntoarcerea la unitate. La douăzeci de ani de la consacrări, acest obiectiv nu a fost atins încă, din păcate. Revocarea excomunicării ţinteşte la acelaşi scop la care serveşte şi pedeapsa: a-i invita pe cei patru Episcopi încă o dată la reîntoarcere. Acest gest era posibil după ce interesaţii şi-au exprimat recunoaşterea în principiu a Papei şi a puterii sale de Păstor, chiar dacă cu rezerve în materie de ascultare faţă de autoritatea sa doctrinară şi a aceleia a Conciliului. Cu aceasta mă întorc la distincţia dintre persoană şi instituţie. Revocarea excomunicării a fost o măsură în sfera disciplinei ecleziastice: persoanele au fost eliberate de greutatea de conştiinţă constituită de pedeapsa ecleziastică cea mai gravă. Trebuie să distingem acest nivel disciplinar de sfera doctrinară. Faptul că Fraternitatea Sfântului Pius al X-lea nu are o poziţie canonică în Biserică nu se bazează până la urmă pe raţiuni disciplinare ci doctrinare. Până când Fraternitatea nu are o poziţie canonică în Biserică, nici miniştrii ei nu exercită ministere legitime în Biserică. Trebuie deci să distingem între nivelul disciplinar, care priveşte persoanele ca atare, şi nivelul doctrinar, în care sunt în dezbatere ministerul şi instituţia. Pentru a preciza încă o dată: până când problemele care privesc doctrina nu sunt clarificate, Fraternitatea nu are nici un statut canonic în Biserică, şi miniştrii ei – chiar dacă au fost eliberaţi de pedeapsa ecleziastică – nu exercită în mod legitim nici un minister în Biserică.

În lumina acestei situaţii este în intenţia mea a lega pe viitor Comisia Pontificală “Eclesia Dei” – instituţie care din 1988 este competentă pentru acele persoane şi comunităţi care, provenind din Fraternitatea Sf. Pius al X-lea sau din grupuri asemănătoare, doresc să se întoarcă la deplina comuniune cu Papa – cu Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Cu aceasta se clarifică faptul că problemele care trebuie să fie acum tratate sunt de natură în mod esenţial doctrinară şi privesc mai ales acceptarea Conciliului Vatican II şi a magisteriului post-conciliar al Papilor. Organismele colegiale cu care Congregaţia studiază problemele care se prezintă (în mod special obişnuita adunare a Cardinalilor de miercuri şi Plenara anuală sau bienală) garantează implicarea prefecţilor diferitelor Congregaţii romane şi a reprezentanţilor Episcopatului mondial în deciziile care se vor lua. Nu se poate îngheţa autoritatea magisterială a Bisericii la anul 1962 – acest lucru trebuie bine înţeles de către Fraternitate. Dar unora dintre cei care se declară mari apărători ai Conciliului trebuie să le fie amintit că acesta poartă în sine întreaga istorie doctrinală a Bisericii. Cine vrea să fie ascultător faţă de Conciliu, trebuie să accepte credinţa mărturisită de-a lungul secolelor şi nu poate să taie rădăcinile cu care trăieşte arborele.

Sper, iubiţi confraţi, ca cu aceasta să fie clarificată semnificaţia pozitivă precum şi limitele măsurilor din 21 ianuarie 2009. Acum însă rămân întrebările: Era necesară o astfel de măsură? Constituia cu adevărat o prioritate? Nu există oare lucruri mult mai importante? Cu siguranţă că există lucruri mai importante şi mai urgente. Cred că am evidenţiat priorităţile pontificatului meu în discursurile rostite de mine la început. Ceea ce am spus atunci rămâne în mod neschimbat linia mea directivă. Cea dintâi prioritate pentru Succesorul lui Petru a fost fixată de Domnul în Cenacol în mod fără echivoc: “Tu… întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22,32). Petru însuşi a formulat într-un mod nou această prioritate în prima sa Scrisoare: “Fiţi gata întotdeauna să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (1 Petru 3,15). În timpul nostru, în care în zone vaste ale pământului credinţa este în pericol de a se stinge ca o flacără care nu mai are din ce să se alimenteze, prioritatea care stă deasupra tuturor este aceea de a-L face prezent pe Dumnezeu în această lume şi de a deschide oamenilor accesul către Dumnezeu. Nu la un dumnezeu oarecare, ci la acel Dumnezeu care a vorbit pe Sinai, la acel Dumnezeu a cărui faţă o recunoaştem în iubirea dusă până la capăt (cf. Ioan 13,1) – în Isus Hristos răstignit şi înviat. Adevărata problemă în acest moment al istoriei este că Dumnezeu dispare din orizontul oamenilor şi că cu stingerea luminii care provine de la Dumnezeu omenirea este lovită de lipsă de orientare, ale cărei efecte distrugătoare se manifestă tot mai mult.

A conduce oamenii către Dumnezeu, către Dumnezeul care vorbeşte în Biblie: aceasta este prioritatea supremă şi fundamentală a Bisericii şi a Succesorului lui Petru în acest timp. De aici derivă ca şi consecinţă logică faptul că trebuie să avem la inimă unitatea credincioşilor. Discordia dintre ei, într-adevăr, opoziţia lor internă pune la îndoială credibilitatea mărturiei lor despre Dumnezeu. De aceea efortul comun pentru mărturisirea comună de credinţă a credincioşilor – prin ecumenism – este inclus în prioritatea supremă. La aceasta se adaugă necesitatea ca toţi cei care cred în Dumnezeu să caute împreună pacea, să încerce să se apropie unii de alţii, pentru a merge împreună, chiar în diversitatea imaginilor lor despre Dumnezeu, către izvorul Luminii – acesta este dialogul interreligios. Cel care îl vesteşte pe Dumnezeu ca şi Iubure “până la sfârşit” trebuie să dea mărturia dragostei: să se dedice cu iubire celor care suferă, să respingă ura şi duşmănia – este dimensiunea socială a credinţei creştine, despre care am vorbit în Enciclica Deus caritas est.

Deci, dacă sarcina dificilă pentru credinţă, pentru speranţă şi pentru iubire în lume constituie în acest moment (şi, în forme diferite, întotdeauna) adevărata prioritate pentru Biserică, atunci fac parte din aceasta şi reconcilierile mici şi medii. Că discretul gest al unei mâini întinse a dat naştere la un mare scandal, transformându-se tocmai astfel în contrariul unei reconcilieri, este un fapt de care trebuie să luăm act. Dar acum întreb: era şi este cu adevărat greşit a merge şi în acest caz în întâmpinarea fratelui care “are ceva împotriva ta” (Matei 5,23s) şi a căuta reconcilierea? Nu trebuie oare şi societatea civilă să încerce să prevină radicalizările şi să reintegreze pe eventualii lor adepţi – pe cât este posibil – în marile forţe care plăsmuiesc viaţa socială, pentru a evita segregarea cu toate consecinţele sale? Poate să fie total greşit a-ţi lua sarcina de a desface înăspririle şi limitările, astfel încât să faci loc la ceea ce este pozitiv şi recuperabil pentru întreg? Eu însuşi am văzut, în anii de după 1988, cum prin intermediul întoarcerilor comunităţilor înainte separate de Roma s-a schimbat atmosfera din interiorul lor; cum întoarcerea în marea şi ampla Biserică comună a făcut să se depăşească poziţii unilaterale şi să se desfacă înăspririle pentru ca apoi să izvorască forţe pozitive pentru întreg. Poate să ne lase indiferenţi în totalitate o comunitate în care se găsesc 491 preoţi, 215 seminarişti, 6 seminarii, 88 de şcoli, 2 Institute universitare, 117 fraţi, 164 surori şi mii de credincioşi ? Trebuie cu adevărat să îi lăsăm liniştiţi să meargă în derivă departe de Biserică? Mă gândesc de exemplu la cei 491 de preoţi. Nu putem să cunoaştem înlănţuirea motivaţiilor lor. Mă gândesc totuşi că nu s-ar fi decis pentru preoţie dacă, alături de diferite elemente deformate şi bolnave, nu ar fi fost iubirea pentru Hristos şi dorinţa de a-L vesti pe El şi cu El pe Dumnezeul cel viu. Putem noi pur şi simplu să îi excludem, ca şi reprezentanţi ai unui grup marginal radical, din căutarea reconcilierii şi a unităţii? Ce va urma atunci?

Cu siguranţă, de mult timp şi apoi din nou în această ocazie concretă am auzit de la reprezentanţii acelei comunităţi multe lucruri nepotrivite – mândrie şi aroganţă, fixaţie asupra unor unilateralisme, etc. Din dragoste pentru adevăr trebuie să adaug că am primit şi o serie de mărturii emoţionante de recunoştinţă, în care se făcea simţită o deschidere a inimilor. Dar nu ar trebui marea Biserică să îşi permită să fie şi generoasă, conştientă fiind de respiraţia amplă pe care o are; conştientă fiind de promisiunea care i-a fost făcută? Nu ar trebui, ca buni educatori, să fim capabili chiar să trecem peste anumite lucruri nu prea bune şi să ne îngrijim să conducem în afara restricţiilor? Şi nu trebuie oare să admitem că şi în ambientul eclezial au apărut anumite lucruri nepotrivite? Câteodată se pare că societatea noastră ar avea nevoie de cel puţin un grup căruia să nu i se acorde nici o toleranţă; împotriva căruia să putem liniştiţi să tăbărâm cu ură. Şi dacă vreunul îndrăzneşte să se apropie – în acest caz Papa – pierde şi el dreptul la toleranţă şi poate chiar şi el să fie tratat cu ură fără frică şi rezervă.

Iubiţi confraţi, în zilele în care mi-a venit în minte să scriu această scrisoare, s-a întâmplat ca în Seminarul Roman să trebuiască să interpretez şi să comentez pericopa din Galateni 5,13-15. Am remarcat cu surpriză promptitudinea cu care aceste fraze ne vorbesc despre momentul actual: “Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi“. Am fost întotdeauna înclinat să consider această frază ca o exagerare retorică din cele care se găsesc câteodată la sfântul Pavel. Sub anumite aspecte poate să fie şi aşa. Dar din păcate acest “muşcaţi şi mâncaţi” există şi astăzi în Biserică, ca expresie a unei libertăţi rău interpretate. Este oare motiv de surprindere că nici noi nu suntem mai buni decât Galatenii? Că cel puţin suntem ameninţaţi de aceleaşi ispite? Că trebuie să învăţăm mereu şi mereu folosirea corectă a libertăţii? Şi că trebuie din nou să învăţăm prioritatea supremă: iubirea? În ziua în care am vorbit despre aceasta la Seminarul major, la Roma se celebra sărbătoarea Preacuratei Încrederii (Madonna della Fiducia). Într-adevăr: Maria ne învaţă încrederea. Ea ne conduce la Fiul, în care noi toţi putem avea încredere. El ne va călăuzi – chiar şi în vremuri tulburi. Aş dori astfel să mulţumesc din inimă tuturor acelor numeroşi Episcopi care în acest timp mi-au oferit semne emoţionante de încredere şi de afecţiune şi mai ales m-au asigurat de rugăciunea lor. Această mulţumire este adresată şi tuturor credincioşilor care în acest timp mi-au dat mărturie de fidelitatea lor neclintită faţă de Succesorul Sfântului Petru. Domnul să ne protejeze pe noi toţi şi să ne conducă pe calea păcii. Este o urare care îmi izvorăşte spontan din inimă la acest început de Post Mare, care este un timp liturgic favorabil în mod particular purificării interioare şi care ne invită pe toţi să privim cu speranţă reînnoită la punctul de sosire luminos al Paştilor.

Cu o specială Binecuvântare Apostolică mă confirm

Al vostru în Domnul
BENEDICTUS PP. XVI
Din Vatican, 10 martie 2009