Scrisoare pastorală a IPS Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti
pentru Ziua Persoanelor Consacrate

Dacă mă uit în urmă în lumea surorilor şi a călugărilor, a preoţilor, nu pot să nu observ că unele chipuri au lăsat urme în sufletul meu; sau, altfel spus, mi-au rămas aproape feţe care din nou capătă contur şi culoare, deşi au trecut mulţi ani de atunci, de când ei nu mai sunt pe acest pământ decât ca lumini în amintirea noastră.

Nu trebuie să merg prea departe, decât la mănăstirea din comuna Popeşti Leordeni ca s-o “întâlnesc” pe Mater Benedicta: huşeancă de origine, micuţă şi firavă, cu faţa în acelaşi timp senină şi severă, cu ochi întrebători, a fost hărăzită de Dumnezeu să treacă împreună cu celelalte surori prin noaptea comunistă. Vedeai îndată-n ea suferinţe îndurate, uneori ţi le şi povestea, detaşată, fără a se emoţiona, chiar atunci când “retrăia” momentele cele mai grele; parcă povestea despre altcineva, cu privirea-n jos, ca apoi deodată, privindu-te direct în ochi, să-ţi spună mai mult decât prin cuvinte. Voturile călugăreşti erau culorile vii ale vieţii acestei surori pe care Congregatio Jesu poate fi fericită că a avut-o. Speranţa acestei surori a dat speranţe restului congregaţiei, şi aşa a putut din nou să renască.

În 1976, fiind la Paris, am întâlnit pentru ultima oară o soră româncă din Iugani, din CongregaţiaNotre Dame de Sion, şi împreună cu Pr. Gabor Pavel am participat la înmormântarea ei. Erau la acea celebrare multe surori românce, iar cea pe care o puneau în mormânt avea o faţă senină de neînchipuit. De fapt, cum o întâlnisem înainte de mai multe ori, observasem că seninătatea era atmosfera ei: o faţă luminată de bunătate, parcă râdea continuu cu ochii şi părea că nu poate să se supere pentru nimic în lume. Te lumina pur şi simplu şi-ţi turna în suflet din seninătatea ei. De mai multe ori am spus-o şi altora: “Uită-te ce maică împlinită spiritual!”, căci altfel nu ştiam cum s-o descriu.

În Săbăoani am cunoscut un franciscan din Pildeşti. Fratele laic Dîncă. Nu i-am ştiut niciodată numele de botez; toată lumea îi spunea “Fratele Dîncă”. Era de toate: sacristan, om de ogradă, ministrant, vizitiu, dascăl, după împrejurări, dar frate întotdeauna. Stătea mult în genunchi şi se ruga ore întregi în fiecare zi; şi atunci când mătura sau îngrijea de păsări şi animale de curte, îl simţeai că se roagă şi simplitatea hainelor ascundea un suflet mare în slujirea tuturor, cu dragoste neobosită. Nu deranja pe nimeni cu nimic; şi dacă nu era pe aproape, acesta ar fi fost cel mai mare deranj în lumea aceea pe care el zilnic o umplea cu prezenţa sa tăcută şi zâmbitoare. Era Fratele Dîncă şi-l simţeai ca frate. Aş spune despre el că a fost o floare a simplităţii.

Aici, la Bucureşti, l-am cunoscut pe Pr. Sebastian, era la capela de la Sfânta Cruce. Te primea cu vorba liniştită, ştia să te asculte îndelung, stătea mult pe un fotoliu, căci îl dureau picioarele, îţi punea simplu şi direct întrebări, parcă te învăluia cu privirea caldă, frăţească; te sfătuia în multe privinţe, îţi spunea multe ca parcă să alegi, dar toate ţi se potriveau. Deşi mult mai bogat în ani, mă ducea parcă în sufletul lui şi mă făcea să mă simt “ca acasă”. Nu m-a chemat niciodată la el, dar l-am căutat şi vizitat adesea.

Şi aş putea continua multe pagini, evocând chipuri de persoane consacrate şi preoţi care au lăsat câte-o urmă în sufletul meu, dar mă opresc aici, dând slavă Domnului că m-a răsfăţat, făcându-mă să întâlnesc atâta lumină şi seninătate şi bunătate întrupată, după pilda Învăţătorului nostru Isus. Cum se vede, am cules câteva exemple din trecut, dar şi acum, în congregaţiile din Arhidieceză şi printre persoanele consacrate şi preoţii comunităţilor noastre întâlneşti multe chipuri pline de lumina şi de bucuria de a răspândi binele pe oriunde ar trece, după modelul Mântuitorului. El ne-a chemat pe toţi, consacraţi şi neconsacraţi, laici şi preoţi, să fim semănători de lumină prin slujirile noastre diferite. Chiar dacă nu totdeauna ne reuşeşte, să îndrăznim a o lua de la capăt, în fiecare zi, ca şi cum astăzi ar fi începutul slujirii noastre.

Dragi surori, persoane consacrate, iubiţi confraţi preoţi, Sărbătoarea Prezentării în templu să fie pentru toţi o nouă ocazie de primenire sufletească şi de întărire a flăcării idealurilor noastre de slujire.

Vă mulţumesc pentru tot ce dăruiţi din viaţa voastră Bisericii noastre locale, arătând că Evanghelia este vie şi că glasul lui Isus răsună prin vieţile voastre, binevestind iubirea, credinţa şi speranţa, chiar pe lemn de răstignire, nu rareori.

Vă doresc o sărbătoare frumoasă tuturor!

Bucureşti, 2 februarie 2010
Sărbătoarea Prezentării la Templu