Sacramentum caritatis

Exortaţia apostolică postsinodală
a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea,
adresată episcopatului, clerului,
persoanelor consacrate şi credincioşilor laici
despre euharistie, izvorul şi
culmea vieţii şi a misiunii Bisericii

INTRODUCERE

1. Sacramentul carităţii[1], preasfânta Euharistie este dăruirea de sine însuşi pe care o face Isus Cristos, revelându-ne iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de fiecare om. În acest minunat sacrament se manifestă iubirea "mai mare", care duce la "dăruirea vieţii pentru proprii prieteni" (In 15,13). De fapt, Isus "i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1). Cu această expresie, evanghelistul introduce gestul de umilinţă infinită săvârşit de el: înainte de a muri pe cruce pentru noi, încingându-se cu un ştergar, el spală picioarele discipolilor săi. În acelaşi mod, Isus în sacramentul euharistic continuă să ne iubească "până la sfârşit", până la darul trupului său şi al sângelui său. Ce uimire a trebuit să cuprindă inima apostolilor în faţa gesturilor şi a cuvintelor Domnului în timpul cinei! Ce stupoare trebuie să trezească şi în inima noastră misterul euharistic!

Hrana adevărului

2. În sacramentul altarului, Domnul vine în întâmpinarea omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27), devenind însoţitorul său de călătorie. De fapt, în acest sacrament Domnul se face hrană pentru omul înfometat de adevăr şi de libertate. Deoarece numai adevărul poate să ne facă liberi cu adevărat (cf. In 8,36), Cristos se face pentru noi hrană a adevărului. Având o cunoaştere profundă a realităţii umane, sfântul Augustin a scos în evidenţă că omul se mişcă în mod spontan, şi nu din constrângere, atunci când se află în relaţie cu ceea ce îl atrage şi trezeşte în el dorinţă. Întrebându-se deci ce anume poate în cele din urmă să-l mişte pe om în interior, sfântul episcop exclamă: "Ce doreşte sufletul mai cu ardoare decât adevărul?"[2]. De fapt, orice om poartă în sine dorinţa de nestins a adevărului, ultim şi definitiv. Pentru aceasta, Domnul Isus, "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6), se adresează inimii doritoare a omului, care se simte pelerin şi însetat, inimii care tânjeşte după izvorul vieţii, inimii care cerşeşte adevărul. De fapt, Isus Cristos este adevărul făcut persoană, care atrage la sine lumea. "Isus este steaua polară a libertăţii umane: fără el, ea îşi pierde orientarea, deoarece fără cunoaşterea adevărului libertatea se denaturează, se izolează şi se reduce la arbitriu steril. Cu el, libertatea se regăseşte"[3]. În sacramentul Euharistiei Isus ne arată îndeosebi adevărul iubirii, care este însăşi esenţa lui Dumnezeu. Acest adevăr evanghelic îl interesează pe om şi pe omul întreg. Pentru aceasta, Biserica, având în Euharistie centrul său vital, se angajează în mod constant să vestească tuturor, la timp potrivit şi la timp nepotrivit (cf. 2Tim 4,2), că Dumnezeu este iubire[4]. Tocmai pentru că Isus Cristos s-a făcut pentru noi hrană a adevărului, Biserica se adresează omului, invitându-l să primească în mod liber darul lui Dumnezeu.

Dezvoltarea ritului euharistic

3. Privind la istoria bimilenară a Bisericii lui Dumnezeu, condusă de lucrarea înţeleaptă a Duhului Sfânt, admirăm, plini de recunoştinţă, dezvoltarea, ordonată în timp, a formelor rituale în care celebrăm memorialul evenimentului mântuirii noastre. De la multiplele forme din primele secole, care strălucesc încă în riturile vechilor Biserici din Orient, până la răspândirea ritului roman, de la indicaţiile clare ale Conciliului Tridentin şi ale Misalului sfântului Pius al V-lea până la reînnoirea liturgică voită de Conciliul al II-lea din Vatican: în fiecare etapă a istoriei Bisericii celebrarea euharistică, izvor şi culme a vieţii şi misiunii sale, străluceşte în ritul liturgic în toată bogăţia sa multiformă. Cea de-a XI-a Adunare Generală Obişnuită a Sinodului Episcopilor, desfăşurată de la 2 la 23 octombrie 2005 în Vatican, a exprimat faţă de această istorie o mulţumire profundă adusă lui Dumnezeu, recunoscând în ea conducerea activă a Duhului Sfânt. Îndeosebi, părinţii sinodali au constatat şi reafirmat influenţa benefică pe care reforma liturgică, realizată începând de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, a avut-o pentru viaţa Bisericii[5]. Sinodul Episcopilor a avut posibilitatea să evalueze receptarea sa după Adunarea conciliară. Aprecierile au fost foarte multe. Dificultăţile şi chiar unele abuzuri identificate, s-a afirmat, nu pot să întunece bunătatea şi validitatea reînnoirii liturgice, care mai conţine bogăţii neexplorate încă pe deplin. Este vorba, în concret, de a interpreta schimbările voite de Conciliu în cadrul unităţii care caracterizează dezvoltarea istorică a ritului, fără a introduce rupturi artificiale[6].

Sinodul Episcopilor şi Anul Euharistiei

4. De asemenea, este necesar de subliniat raportul recentului Sinod al Episcopilor despre Euharistie cu ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani în viaţa Bisericii. Înainte de toate, trebuie să ne legăm din nou în mod ideal de Marele Jubileu al Anului 2000, cu care iubitul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, a introdus Biserica în cel de-al treilea mileniu creştin. Neîndoielnic, Anul Jubiliar a fost marcat în sens puternic euharistic. Apoi, nu se poate uita că Sinodul Episcopilor a fost precedat, şi într-un anumit sens şi pregătit, de Anul Euharistiei, voit cu mare clarviziune de Ioan Paul al II-lea pentru toată Biserica. Această perioadă, începută cu Congresul Euharistic Internaţional de la Guadajara în octombrie 2004, s-a încheiat la 23 octombrie 2005, la sfârşitul Celei de-a XI-a Adunări Sinodale, cu canonizarea a cinci fericiţi, care s-au remarcat în mod deosebit prin evlavia euharistică: episcopul Joseg Bilczewski, preoţii Gaetano Catanoso, Zygmut Gorazdowski şi Alberto Hurtado Cruchaga, şi călugărul capucin Felice din Nicosia. Graţie învăţăturilor propuse de Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Mane nobiscum Domine[7] şi a sugestiilor preţioase ale Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor[8], au fost numeroase iniţiativele pe care diecezele şi diferitele realităţi ecleziale le-au întreprins pentru a trezi şi a mări în credincioşi credinţa euharistică, pentru a îmbunătăţi grija faţă de celebrări şi a promova adoraţia euharistică, pentru a încuraja o solidaritate activă care pornind de la Euharistie să ajungă la cei nevoiaşi. În sfârşit, este necesar să menţionăm importanţa ultimei enciclice a veneratului meu predecesor, Ecclesia de Eucharistia[9], cu care el ne-a lăsat o referinţă magisterială sigură cu privire la doctrina euharistică şi o ultimă mărturie cu privire la locul central pe care acest sacrament divin îl ocupa în existenţa sa.

Scopul acestei exortaţii

5. Această exortaţie apostolică postsinodală are scopul de a relua bogăţia multiformă de reflecţii şi propuneri de la recenta Adunare Generală a Sinodului Episcopilor – începând de la Lineamenta până la Propositiones, trecând prin Instrumentum laboris, Relationes ante et post disceptationem, intervenţiile părinţilor sinodali, ale auditores şi ale delegaţilor fraterni – cu intenţia de a explica unele linii fundamentale de angajare, menite să trezească în Biserică un nou impuls şi fervoare euharistică. Fiind conştienţi de vastul patrimoniu doctrinar şi disciplinar acumulat în decursul secolelor în jurul acestui sacrament[10], în acest document doresc mai ales să recomand, primind votul părinţilor sinodali[11], ca poporul creştin să aprofundeze relaţia dintre misterul euharistic, acţiunea liturgică şi noul cult spiritual ce izvorăşte din Euharistie, ca sacrament al carităţii. În această perspectivă vreau să pun această exortaţie în relaţie cu prima mea scrisoare enciclică Deus caritas est, în care am vorbit de mai multe ori despre sacramentul Euharistiei pentru a sublinia raportul său cu iubirea creştină, atât cu referinţă la Dumnezeu cât şi la aproapele. "Dumnezeul întrupat ne atrage pe toţi la sine. Din aceasta se poate înţelege cum agape a devenit între timp un alt nume şi pentru Euharistie: în ea, agape-le lui Dumnezeu vine la noi în mod corporal pentru a continua lucrarea sa în noi şi prin noi"[12].

PARTEA ÎNTÂI

EUHARISTIA, MISTER CE TREBUIE CREZUT

"Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, să credeţi în cel
pe care l-a trimis el" (In 6,29)

Credinţa euharistică a Bisericii

6. "Misterul credinţei!". Cu această expresie rostită imediat după cuvintele consacrării, preotul proclamă misterul celebrat şi manifestă uimirea sa în faţa schimbării substanţiale a pâinii şi a vinului în trupul şi în sângele Domnului Isus, o realitate care depăşeşte orice înţelegere umană. Într-adevăr, Euharistia este prin excelenţă "mister al credinţei": "rezumă totalitatea credinţei noastre"[13]. Credinţa Bisericii este în mod esenţial credinţă euharistică şi se alimentează în mod deosebit la masa Euharistiei. Credinţa şi sacramentele sunt două aspecte complementare ale vieţii ecleziale. Provocată de vestirea cuvântului lui Dumnezeu, credinţa este hrănită şi creşte în întâlnirea de har cu Domnul înviat care se realizează în sacramente: "Credinţa se exprimă în rit, iar ritul întăreşte şi revigorează credinţa"[14]. Pentru aceasta, sacramentul altarului se află mereu în centrul vieţii ecleziale, "graţie Euharistiei, Biserica se renaşte mereu din nou"[15]. Cu cât este mai vie credinţa euharistică în poporul lui Dumnezeu, cu atât este mai profundă participarea sa la viaţa eclezială printr-o adeziune conştientă la misiunea pe care Cristos a încredinţat-o discipolilor săi. De acest lucru dă mărturie însăşi istoria Bisericii. Fiecare reformă mare este legată, într-un fel, de redescoperirea credinţei în prezenţa euharistică a Domnului în mijlocul poporului său.

Preasfânta Treime şi Euharistia

Pâinea coborâtă din cer

7. Prima realitate a credinţei euharistice este însuşi misterul lui Dumnezeu, iubire treimică. În dialogul lui Isus cu Nicodim găsim o expresie iluminantă în acest sens: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17). Aceste cuvinte arată rădăcina ultimă a darului lui Dumnezeu. Isus în Euharistie nu dă "ceva", ci pe sine însuşi; el oferă trupul său şi varsă sângele său. În felul acesta dăruieşte totalitatea existenţei sale, revelând izvorul originar al acestei iubiri. El este Fiul veşnic dat pentru noi de către Tatăl. În evanghelie îl ascultăm tot pe Isus care, după ce a săturat mulţimea cu înmulţirea pâinilor şi a peştilor, le spune interlocutorilor săi care l-au urmat până la sinagoga din Cafarnaum: "Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care coboară din cer şi dă viaţă lumii" (In 6,32-33) şi ajunge să se identifice pe sine însuşi, propriul trup şi propriul sânge, cu acea pâine: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii" (In 6,51). Isus se manifestă astfel ca pâine a vieţii, pe care Tatăl veşnic o dă oamenilor.

Dar gratuit al Preasfintei Treimi

8. În Euharistie se revelează planul de iubire care călăuzeşte întreaga istorie a mântuirii (cf. Ef 1,10; 3,8-11). În ea Deus Trinitas, care este în el însuşi iubire (cf. 1In 4,7-8), se angajează pe deplin în condiţia noastră umană. În pâine şi în vin, sub ale căror aparenţe Cristos ni se dăruieşte la cina pascală (cf. Lc 22,14-20; 1Cor 11,23-26), întreaga viaţă divină ajunge la noi şi suntem părtaşi de ea în forma sacramentului. Dumnezeu este comuniune perfectă de iubire dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Deja la creaţie omul este chemat să fie părtaş într-o oarecare măsură de suflul vital al lui Dumnezeu (cf. Gen 2,7). Dar în Cristos mort şi înviat şi în revărsarea Duhului Sfânt, dat fără măsură (cf. In 3,34), suntem făcuţi părtaşi de intimitatea divină[16]. Aşadar, Isus Cristos, care "prin Duhul veşnic s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu" (Evr 9,14), în darul euharistic ne comunică însăşi viaţa divină. Este vorba de un dar absolut gratuit, care răspunde numai la promisiunile lui Dumnezeu, împlinite dincolo de orice măsură. Biserica primeşte, celebrează, adoră acest dar în ascultare fidelă. "Misterul credinţei" este mister de iubire treimică, la care prin har suntem chemaţi să participăm. De aceea şi noi trebuie să exclamăm cu sfântul Augustin: "Dacă vezi iubirea, vezi Treimea"[17].

Euharistia: Isus, adevărat miel jertfit

Noua şi veşnica alianţă în sângele mielului

9. Misiunea pentru care Isus a venit între noi ajunge la împlinire în misterul pascal. De pe înălţimea crucii, de unde îi atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32), înainte de "a da Duhul", el spune: "Totul s-a împlinit" (In 19,30). În misterul ascultării sale până la moarte şi până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8) s-a împlinit noua şi veşnica alianţă. Libertatea lui Dumnezeu şi libertatea omului s-au întâlnit definitiv în trupul său răstignit într-un legământ indisolubil, valabil pentru totdeauna. Şi păcatul omului a fost ispăşit o dată pentru totdeauna de Fiul lui Dumnezeu (cf. Evr 7,27; 1In 2,2; 4,10). Aşa cum am avut ocazia să afirm, "în moartea sa pe cruce se împlineşte întoarcerea lui Dumnezeu împotriva lui însuşi, în care el se dăruieşte pentru a-l ridica pe om şi a-l mântui – aşa este iubirea în forma sa cea mai radicală"[18]. În misterul pascal s-a realizat cu adevărat eliberarea noastră de rău şi de moarte. La instituirea Euharistiei însuşi Isus vorbise despre "noua şi veşnica alianţă", încheiată în sângele său vărsat (cf. Mt 26,28; Mc 14,24; Lc 22,20). Acest scop ultim al misiunii sale era deja foarte evident la începutul vieţii sale publice. De fapt, atunci când pe malul Iordanului Ioan Botezătorul îl vede pe Isus venind către el, exclamă: "Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatul lumii" (In 1,29). Este semnificativ că aceeaşi expresie apare, ori de câte ori celebrăm sfânta Liturghie, în invitaţia preotului de a ne apropia de altar. "Iată mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Fericiţi cei chemaţi la ospăţul mielului". Isus este adevăratul miel pascal care s-a oferit spontan pe sine însuşi ca jertfă pentru noi, realizând astfel noua şi veşnica alianţă. Euharistia conţine în sine această noutate radicală, care ni se repropune în fiecare celebrare[19].

Instituirea Euharistiei

10. În felul acesta ajungem să reflectăm asupra instituirii Euharistiei la Cina de taină. Aceasta are loc în contextul unei cine rituale care constituia memorialul evenimentului întemeietor al poporului lui Israel, eliberarea din sclavia Egiptului. Această cină rituală, legată de jertfirea mieilor (cf. Ex 12,1-28.43-51), era memorial al trecutului, dar, în acelaşi timp, şi memorial profetic, adică vestire a unei eliberări viitoare. De fapt, poporul experimentase că acea eliberare nu fusese definitivă, deoarece istoria sa era încă prea marcată de sclavie şi de păcat. Memorialul vechii eliberări se deschidea astfel la cererea şi la aşteptarea unei mântuiri mai profunde, radicale, universale şi definitive. În acest context Isus introduce noutatea darului său. În rugăciunea de laudă, Berakah, el îi mulţumeşte Tatălui nu numai pentru marile evenimente din istoria trecută, ci şi pentru propria "înălţare". Instituind sacramentul Euharistiei, Isus anticipă şi implică sacrificiul crucii şi victoria învierii. În acelaşi timp, el se revelează ca adevăratul miel jertfit, prevăzut în planul Tatălui încă de la întemeierea lumii, aşa cum se citeşte în Scrisoarea întâi a lui Petru (cf. 1,18-20). Plasând în acest context darul său, Isus manifestă sensul mântuitor al morţii şi învierii sale, mister care devine realitate înnoitoare a istoriei şi a întregului cosmos. Instituirea Euharistiei arată, de fapt, că acea moarte, în sine violentă şi absurdă, a devenit în Isus act suprem de iubire şi eliberare definitivă a omenirii de rău.

Figura transit in veritatem

11. În felul acesta Isus inserează acel novum radical al său în cadrul vechii cine ebraice de jertfă. Noi, creştinii, acea cină nu mai trebuie s-o repetăm. Aşa cum spun, pe bună dreptate, sfinţii părinţi, figura transit in veritatem: ceea ce vesteau realităţile viitoare, acum au făcut loc adevărului însuşi. Vechiul rit s-a împlinit şi a fost depăşit definitiv prin darul de iubire al Fiului lui Dumnezeu întrupat. Hrana adevărului, Cristos jertfit pentru noi, dat… figuris terminum[20]. Cu porunca "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19; 1Cor 11,25), el ne cere să corespundem darului său şi să-l reprezentăm în mod sacramental. Prin urmare, cu aceste cuvinte, Domnul exprimă, pentru a spune aşa, dorinţa ca Biserica sa, născută din sacrificiul său, să primească acest dar, desfăşurând sub conducerea Duhului Sfânt forma liturgică a sacramentului. De fapt, memorialul dăruirii sale desăvârşite nu constă în simpla repetare a Cinei de taină, ci propriu-zis în Euharistie, adică în noutatea radicală a cultului creştin. Isus ne-a lăsat astfel misiunea de a intra în "ceasul" său: "Euharistia ne atrage în actul de jertfire a lui Isus. Noi nu primim numai în mod static pe Logosul întrupat, ci suntem implicaţi în dinamica dăruirii sale"[21]. El "ne atrage înlăuntrul său"[22]. Transformarea substanţială a pâinii şi a vinului în trupul său şi în sângele său pune înlăuntrul creaţiei principiul unei schimbări radicale, ca un fel de "fisiune nucleară", pentru a folosi o imagine bine cunoscut nouă astăzi, în locul cel mai intim al fiinţei, o schimbare destinată să provoace un proces de transformare a realităţii, a cărui împlinire va fi transfigurarea întregii lumi, până la acea stare în care Dumnezeu va fi totul în toţi (cf. 1Cor 15,28).

Duhul Sfânt şi Euharistia

Isus şi Duhul Sfânt

12. Cu cuvântul său şi cu pâinea şi vinul, Domnul însuşi ne-a oferit elementele esenţiale ale noului cult. Biserica, mireasa sa, este chemată să celebreze ospăţul euharistic zi după zi ca memorial al său. Ea înscrie astfel sacrificiul răscumpărător al mirelui său în istoria oamenilor şi îl face prezent în mod sacramental în toate culturile. Acest mare mister este celebrat în formele liturgice pe care Biserica, fiind condusă de Duhul Sfânt, le dezvoltă în timp şi în spaţiu[23]. În acest sens, este necesar să trezim în noi conştiinţa rolului decisiv exercitat de Duhul Sfânt în dezvoltarea formei liturgice şi în aprofundarea tainelor divine. Mângâietorul, primul dar făcut credincioşilor[24], activ deja în creaţie (cf. Gen 1,2), este pe deplin prezent în toată existenţa Cuvântului întrupat: de fapt, Isus Cristos este zămislit de Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Mt 1,18; Lc 1,35); la începutul misiunii sale publice, pe malul Iordanului, îl vede coborând asupra sa sub formă de porumbel (cf. Mt 3,16 şi textele paralele); în acest Duh Isus acţionează, vorbeşte şi tresaltă de bucurie (cf. Lc 10,21); în el poate să se ofere pe sine însuşi (cf. Evr 9,14). În aşa-numitele "discursuri de rămas bun", prezentate de Ioan, Isus pune în relaţie clară dăruirea vieţii sale în misterul pascal cu darul Duhului făcut celor care sunt ai lui (cf. In 16,7). O dată înviat, purtând în trupul său semnele pătimirii, el poate să-l reverse pe Duhul Sfânt (cf. In 20,22), făcându-i pe ai săi părtaşi de însăşi misiunea sa (cf. In 20,21). Apoi, Duhul îi va învăţa toate pe discipoli şi le va aminti tot ceea ce a spus Cristos (cf. In 14,26), pentru că îi revine lui, ca Duh al adevărului (cf. In 15,26), să-i introducă pe discipoli în tot adevărul (cf. In 16,13). În relatarea din Faptele Apostolilor, Duhul coboară asupra apostolilor adunaţi în rugăciune împreună cu Maria în ziua de Rusalii (cf. 2,1-4) şi îi animă la misiunea de a vesti tuturor popoarelor vestea cea bună. De aceea, în virtutea acţiunii Duhului, Cristos însuşi rămâne prezent şi activ în Biserica sa, începând de la centrul său vital care este Euharistia.

Duhul Sfânt şi celebrarea euharistică

13. În acest orizont se înţelege rolul decisiv al Duhului Sfânt în celebrarea euharistică şi îndeosebi cu referinţă la transsubstanţiere. Conştiinţa acestui fapt este clar evidenţiată la sfinţii părinţi ai Bisericii. Sfântul Ciril din Ierusalim, în Catehezele sale, aminteşte că noi "îl invocăm pe Dumnezeu cel milostiv să-l trimită pe Duhul său Sfânt asupra darurilor care stau în faţa noastră pentru ca el să transforme pâinea în trupul lui Cristos şi vinul în sângele lui Cristos. Ceea ce Duhul Sfânt atinge este sfinţit şi transformat total"[25]. Şi sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul îl invocă pe Duhul Sfânt atunci când celebrează sacrificiul[26]: asemenea lui Ilie, slujitorul – spune el – îl atrage pe Duhul Sfânt, pentru ca "să coboare harul peste jertfă, spre a transforma cu ea sufletele tuturor"[27]. Este foarte necesară pentru viaţa spirituală a credincioşilor o conştiinţă mai clară a bogăţiei anaforei: împreună cu cuvintele rostite de Cristos la Cina de taină, ea conţine epicleza, ca invocare adresată Tatălui, ca să trimită darul Duhului, pentru ca pâinea şi vinul să fie schimbate în trupul şi sângele lui Isus Cristos şi "întreaga comunitate să devină tot mai mult trup al lui Cristos"[28]. Duhul, invocat de celebrant asupra darurilor pâinii şi vinului puse pe altar, este acelaşi care îi adună pe credincioşi "într-un singur trup", făcându-i o ofrandă spirituală plăcută Tatălui[29].

Euharistia şi Biserica

Euharistia, principiu cauzal al Bisericii

14. Prin sacramentul euharistic Cristos îi implică pe credincioşi în însăşi "ceasul" său; în felul acesta, el ne arată legătura pe care a voit-o între el şi noi, între persoana sa şi Biserică. De fapt, însuşi Cristos în sacrificiul crucii a născut Biserica, mireasa sa şi trupul său. Părinţii Bisericii au meditat îndelung asupra relaţiei dintre originea Evei din coasta lui Adam care dormea (cf. Gen 2,21-23) şi a noii Eve, Biserica, din coasta deschisă a lui Cristos, cufundat în somnul morţii: din coasta străpunsă, relatează Ioan, a ieşit sânge şi apă (cf. In 19,34), simbol al sacramentelor[30]. O privire contemplativă "la cel pe care l-au străpuns" (In 19,37) ne face să luăm în considerare legătura cauzală între sacrificiul lui Cristos, Euharistie şi Biserică. De fapt, Biserica "trăieşte din Euharistie"[31]. Deoarece în ea devine prezent sacrificiul răscumpărător al lui Cristos, înainte de toate trebuie să se recunoască faptul că "există o influenţă cauzală a Euharistiei la însăşi originile Bisericii"[32]. Euharistia este Cristos care ni se dăruieşte, edificându-ne încontinuu ca trup al său. De aceea, în circularitatea sugestivă dintre Euharistie care edifică Biserica şi Biserica însăşi care face Euharistia[33], cauzalitatea primară este cea exprimată în prima formulă: Biserica poate să celebreze şi să adore misterul lui Cristos prezent în Euharistie tocmai pentru că însuşi Cristos i s-a dăruit cel dintâi ei în sacrificiul crucii. Posibilitatea pentru Biserică de "a face" Euharistia este în întregime înrădăcinată în dăruirea de sine însuşi pe care Cristos i-a făcut-o. Şi aici descoperim un aspect convingător al formulei sfântului Ioan: "El ne-a iubit mai întâi" (1In 4,19). Tot aşa şi noi, la fiecare celebrare mărturisim primatul darului lui Cristos. Influenţa cauzală a Euharistiei la începutul Bisericii revelează, în definitiv, precedenţa, nu numai cronologică, ci şi ontologică, a faptului că el ne-a iubit "mai întâi". El este pentru veşnicie cel care ne iubeşte mai întâi.

Euharistia şi comuniunea eclezială

15. Aşadar, Euharistia este parte constitutivă a fiinţei şi a acţiunii Bisericii. Pentru aceasta, antichitatea creştină desemna cu aceleaşi cuvinte, Corpus Christi, trupul născut de Fecioara Maria, trupul euharistic şi trupul eclezial al lui Cristos[34]. Acest fapt, foarte prezent în tradiţie, ne ajută să mărim în noi conştiinţa inseparabilităţii dintre Cristos şi Biserică. Domnul Isus, oferindu-se pe sine însuşi ca jertfă pentru noi, a prevestit în mod eficace, în dăruirea sa, misterul Bisericii. Este semnificativ că a doua rugăciune euharistică, invocându-l pe Mângâietorul, formulează în acest mod rugăciunea pentru unitatea Bisericii: "Să ne unească Duhul Sfânt pe noi, care ne facem părtaşi de trupul şi sângele lui Cristos". Această trecere ne face să înţelegem bine că res al sacramentului euharistic este unitatea credincioşilor în comuniunea eclezială. Astfel Euharistia se manifestă la originea Bisericii ca mister de comuniune[35].

Asupra relaţiei dintre Euharistie şi communio a atras deja atenţia slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Ecclesia de Eucharistia. El a vorbit despre memorialul lui Cristos ca despre "suprema manifestare sacramentală a comuniunii în Biserică"[36]. Unitatea comuniunii ecleziale se revelează în mod concret în comunităţile creştine şi se reînnoieşte în actul euharistic, care le uneşte şi le diferenţiază în Biserici particulare, "in quibus et ex quibus una et unica Ecclesia catholica exsistit"[37]. Tocmai realitatea unicei Euharistii, care este celebrată în fiecare dieceză în jurul propriului episcop, ne face să înţelegem cum înseşi Bisericile particulare subzistă in şi ex Ecclesia. De fapt, "unicitatea şi indivizibilitatea trupului euharistic al Domnului implică unicitatea trupului său mistic, care este Biserica una şi indivizibilă. Din centrul euharistic apare deschiderea necesară a oricărei comunităţi care celebrează, a oricărei Biserici particulare: atrasă în braţele deschise ale Domnului, ea este inserată în trupul său, unic şi nedespărţit"[38]. Pentru aceasta, în celebrarea Euharistiei, fiecare credincios se află în Biserica sa, adică în Biserica lui Cristos. În această perspectivă euharistică, înţeleasă în mod corespunzător, comuniunea eclezială se revelează realitate catolică, prin natura sa[39]. Sublinierea acestei rădăcini euharistice a comuniunii ecleziale poate să contribuie în mod eficient şi la dialogul ecumenic cu Bisericile şi cu comunităţile ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Scaunul lui Petru. De fapt, Euharistia stabileşte în mod obiectiv o puternică legătură de unitate între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, care au păstrat natura genuină şi integră a misterului Euharistiei. În acelaşi timp, însemnătatea dată caracterului eclezial al Euharistiei poate să devină element privilegiat şi în dialogul cu comunităţile născute din Reformă[40].

Euharistia şi sacramentele

Sacramentalitatea Bisericii

16. Conciliul al II-lea din Vatican a amintit că "toate sacramentele precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi orânduite în vederea ei. Căci în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru şi pâinea cea vie, care, prin trupul său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă, insuflă viaţă oamenilor, chemându-i şi călăuzindu-i astfel să se ofere împreună cu el pe ei înşişi, truda lor şi toate cele create"[41]. Această relaţie intimă a Euharistiei cu toate celelalte sacramente şi cu existenţa creştină este înţeleasă în rădăcina sa atunci când se contemplă misterul Bisericii însăşi ca sacrament[42]. În acest sens, Conciliul al II-lea din Vatican a afirmat că "Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc"[43]. Ea, ca "popor – aşa cum spune sfântul Ciprian – adunat de unitatea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh"[44], este sacrament al comuniunii treimice.

Faptul că Biserica este "sacrament universal de mântuire"[45], arată că "economia" sacramentală determină, în cele din urmă, modul în care Cristos, unicul Mântuitor, prin Duhul Sfânt, ajunge la existenţa noastră în specificurile circumstanţelor sale. Biserica se primeşte şi, în acelaşi timp, se exprimă în cele şapte sacramente, prin care harul lui Dumnezeu influenţează în mod concret existenţa credincioşilor pentru ca toată viaţa, răscumpărată de Cristos, să devină cult plăcut lui Dumnezeu. În această perspectivă, doresc să subliniez aici câteva elemente, scoase în evidenţă de părinţii sinodali, care pot să ajute la înţelegerea relaţiei tuturor sacramentelor cu misterul euharistic.

I. Euharistia şi iniţierea creştină

Euharistia, plinătate a iniţierii creştine

17. Dacă, într-adevăr, Euharistia este izvor şi culme a vieţii şi misiunii Bisericii, rezultă, înainte de toate, că drumul de iniţiere creştină are ca punct de referinţă posibilitatea de a ajunge la acest sacrament. În acest sens, aşa cum au spus părinţii sinodali, trebuie să ne întrebăm dacă în comunităţile noastre creştine este percepută suficient legătura strânsă dintre Botez, Mir şi Euharistie[46]. De fapt, nu trebuie uitat niciodată că suntem botezaţi şi miruiţi în vederea Euharistiei. Acest fapt implică angajarea de a favoriza în practica pastorală o înţelegere mai unitară a parcursului de iniţiere creştină. Sacramentul Botezului, prin care suntem conformaţi lui Cristos[47], încorporaţi în Biserică şi făcuţi fii ai lui Dumnezeu, constituie poarta de acces la toate sacramentele. Prin el suntem inseraţi în unicul trup al lui Cristos (cf. 1Cor 12,13), popor preoţesc. Totuşi participarea la sacrificiul euharistic perfecţionează în noi ceea ce ne este dăruit la Botez. Şi darurile Duhului sunt date pentru edificarea trupului lui Cristos (cf. 1Cor 12) şi pentru mărturia evanghelică mai mare în lume[48]. De aceea, preasfânta Euharistie duce la plinătate iniţierea creştină şi este ca un centru şi scop al întregii vieţi sacramentale[49].

Ordinea sacramentelor iniţierii

18. În această privinţă, este necesar să se dea atenţie temei ordinii sacramentelor iniţierii. În Biserică există tradiţii diferite. Această diversitate se manifestă în mod evident în cutumele ecleziale din Orient[50] şi în însăşi practica occidentală, în ceea ce priveşte iniţierea adulţilor[51], în comparaţie cu aceea a copiilor[52]. Totuşi aceste diferenţieri nu sunt propriu-zis de ordin dogmatic, ci au caracter pastoral. Concret, este necesar să se verifice care practică poate, de fapt, să-i ajute mai bine pe credincioşi să pună în centru sacramentul Euharistiei, ca realitate spre care tinde întreaga iniţiere. În strânsă colaborare cu dicasteriile competente din Curia Romană, conferinţele episcopale să verifice eficacitatea actualelor parcursuri de iniţiere, astfel încât creştinul să fie ajutat de acţiunea educativă a comunităţilor noastre să se maturizeze tot mai mult, ajungând să asume în viaţa sa o organizare autentic euharistică, pentru a fi în măsură să dea cont de propria speranţă în mod adecvat pentru timpul nostru (cf. 1Pt 3,15).

Iniţierea, comunitatea eclezială şi familia

19. Trebuie ţinut cont mereu că întreaga iniţiere creştină este drum de convertire care trebuie făcut cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu referinţă constantă la comunitatea eclezială, fie când adultul cere să intre în Biserică, aşa cum se întâmplă în locurile de primă evanghelizare şi în atâtea zone secularizate, fie când părinţii cer sacramentele pentru copiii lor. În această privinţă, doresc să atrag atenţia mai ales asupra raportului dintre iniţierea creştină şi familie. În lucrarea pastorală trebuie să se asocieze mereu familia creştină la itinerarul de iniţiere. Primirea Botezului, Mirului şi apropierea pentru prima dată de Euharistie sunt momente decisive nu numai pentru persoana care le primeşte, ci şi pentru întreaga familie, care trebuie să fie susţinută în misiunea sa educativă de comunitatea eclezială, în diferitele sale componente[53]. Aici aş vrea să subliniez relevanţa primei Împărtăşanii. În foarte mulţi credincioşi această zi rămâne, pe bună dreptate, imprimată în memorie ca primul moment în care, chiar dacă încă în mod iniţial, s-a perceput importanţa întâlnirii personale cu Isus. Pastoraţia parohială trebuie să valorizeze în mod corespunzător această ocazie aşa de semnificativă.

II. Euharistia şi sacramentul Reconcilierii

Legătura lor intrinsecă

20. Pe bună dreptate, părinţii sinodali au afirmat că iubirea faţă de Euharistie duce la aprecierea tot mai mare şi a sacramentului Reconcilierii[54]. Datorită legăturii dintre aceste sacramente, o cateheză autentică referitoare la sensul Euharistiei nu poate să fie despărţită de propunerea unui drum de pocăinţă (cf. 1Cor 11,27-29). Desigur, constatăm că în timpul nostru credincioşii se află cufundaţi într-o cultură care tinde să şteargă simţul păcatului[55], favorizând o atitudine superficială, care duce la uitarea necesităţii de a fi în harul lui Dumnezeu pentru a se apropia cu vrednicie de împărtăşania sacramentală[56]. În realitate, a pierde conştiinţa păcatului implică mereu şi o anumită superficialitate în înţelegerea iubirii însăşi a lui Dumnezeu. Foloseşte mult credincioşilor amintirea acelor elemente care, în cadrul ritului sfintei Liturghii, exprimă conştiinţa propriului păcat şi, în acelaşi timp, conştiinţa milostivirii lui Dumnezeu[57]. În afară de aceasta, relaţia dintre Euharistie şi Reconciliere ne aminteşte că păcatul nu este niciodată o realitate exclusiv individuală; el cauzează întotdeauna şi o rană în interiorul comuniunii ecleziale, în care suntem inseraţi graţie Botezului. Pentru aceasta, Reconcilierea, aşa cum spuneau părinţii Bisericii, este laboriosus quidam baptismum[58], subliniind în felul acesta că rezultatul drumului de convertire este şi restabilirea deplinei comuniuni ecleziale, care se exprimă în reapropierea de Euharistie[59].

Câteva atenţionări pastorale

21. Sinodul a amintit că este datoria pastorală a episcopului să promoveze în propria dieceză o recuperare decisivă a pedagogiei convertirii, care se naşte din Euharistie, şi să favorizeze printre credincioşi spovada frecventă. Toţi preoţii să se dedice cu generozitate, angajare şi competenţă administrării sacramentului Reconcilierii[60]. În această privinţă, trebuie să se dea atenţie ca în bisericile noastre confesionalele să fie foarte vizibile şi să exprime sensul sacramentului Reconcilierii, limitând practica dezlegării generale exclusiv la cazurile prevăzute[61], forma obişnuită fiind numai dezlegarea personală[62]. În faţa necesităţii de a redescoperi iertarea sacramentală, în toate diecezele să existe mereu penitenţiarul[63]. În sfârşit, pentru noua conştientizare a relaţiei dintre Euharistie şi Reconciliere, poate fi de ajutor util o practicare echilibrată şi aprofundată a indulgenţei, obţinută pentru sine sau pentru răposaţi. Cu ea se obţine "iertarea, în faţa lui Dumnezeu, a pedepsei vremelnice pentru păcatele iertate deja în ceea ce priveşte vina"[64]. Folosirea indulgenţelor ne ajută să înţelegem că numai cu forţele noastre nu vom fi capabili să reparăm răul făcut şi că păcatele fiecăruia dăunează întregii comunităţi; în afară de aceasta, practicarea indulgenţei, implicând în afară de doctrina despre meritele infinite ale lui Cristos şi doctrina împărtăşirii sfinţilor, ne spune "cât de intim suntem uniţi în Cristos unii cu alţii şi cât de mult poate să folosească altora viaţa supranaturală a fiecăruia"[65]. Deoarece în însăşi forma indulgenţei se prevede, între alte condiţii, apropierea de spovadă şi de împărtăşania sacramentală, practicarea ei poate să-i susţină în mod eficace pe credincioşi în drumul de convertire şi în descoperirea locului central al Euharistiei în viaţa creştină.

III. Euharistia şi Ungerea bolnavilor

22. Isus nu i-a trimis pe discipolii săi doar să-i vindece pe cei bolnavi (cf. Mt 10,8; Lc 9,2; 10,9), ci a şi instituit pentru ei un sacrament specific: Ungerea bolnavilor[66]. Scrisoarea lui Iacob ne atestă prezenţa acestui semn sacramental chiar în prima comunitate creştină (cf. 5,14-16). Dacă Euharistia arată că suferinţele şi moartea lui Cristos au fost transformate în iubire, Ungerea bolnavilor, la rândul său, îl asociază pe cel suferind la oferirea de sine pe care a făcut-o Cristos pentru mântuirea tuturor, aşa încât şi el să poată, în misterul împărtăşirii sfinţilor, să participe la răscumpărarea lumii. În afară de aceasta, relaţia între aceste sacramente se manifestă în faţa agravării bolii: "Celor care sunt în pragul părăsirii acestei vieţi Biserica le oferă, în afară de Ungerea bolnavilor, Euharistia ca viatic"[67]. În trecerea la Tatăl, împărtăşirea cu trupul şi cu sângele lui Cristos se manifestă ca sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere. "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54). Deoarece sfântul viatic deschide celui bolnav plinătatea misterului pascal, este necesar să i se asigure practicarea[68]. Atenţia şi grija pastorală faţă de cei care se află în boală se dovedeşte cu siguranţă în folosul spiritual al întregii comunităţi, ştiind că tot ceea ce am făcut celui mai mic, am făcut lui Isus însuşi (cf. Mt 25,40).

IV. Euharistia şi sacramentul Preoţiei

In persona Christi capitis

23. Legătura intrinsecă între Euharistie şi sacramentul Preoţiei rezultă din înseşi cuvintele lui Isus în cenacol: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19). De fapt, Isus, în ajunul morţii sale, a instituit Euharistia şi a întemeiat în acelaşi timp preoţia noii alianţe. El este preot, victimă şi altar: mijlocitor între Dumnezeu Tatăl şi popor (cf. Evr 5,5-10), victimă de ispăşire (cf. 1In 2,2; 4,10) care se oferă pe sine însăşi pe altarul crucii. Nimeni nu poate să spună "acesta este trupul meu" şi "acesta este potirul sângelui meu" decât în numele şi în persoana lui Cristos, unicul mare preot al noului şi veşnicului legământ (cf. Evr 8-9). Sinodul Episcopilor, deja în alte adunări, a avut ca temă Preoţia primită prin hirotonire, fie cât priveşte identitatea slujirii[69], fie cât priveşte formarea candidaţilor[70]. În această circumstanţă, în lumina dialogului care a avut loc în cadrul ultimei Adunări Sinodale, mă simt obligat să amintesc câteva valori referitoare la raportul dintre sacramentul euharistic şi Preoţie. Înainte de toate, este necesar să reafirm că legătura dintre Preoţia sacră şi Euharistie este vizibilă chiar în Liturghia prezidată de episcop sau de preot în persoana lui Cristos capul.

Învăţătura Bisericii face din hirotonirea sacerdotală condiţia de care nu se poate face abstracţie pentru celebrarea validă a Euharistiei[71]. De fapt, "în slujirea bisericească a celui hirotonit, însuşi Cristos este prezent în Biserica sa, în calitate de cap al trupului său, păstor al turmei sale, mare preot al jertfei răscumpărătoare"[72]. Desigur, slujitorul hirotonit "acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii şi mai ales când oferă jertfa euharistică"[73]. De aceea, este necesar ca preoţii să aibă conştiinţa că toată slujirea lor nu trebuie niciodată să pună în primul plan pe ei înşişi sau opiniile lor, ci pe Isus Cristos. Contrazice identitatea preoţească orice tentativă de a se pune pe ei înşişi ca protagonişti ai acţiunii liturgice. Preotul este, mai mult ca oricând, slujitor şi trebuie să se angajeze încontinuu să fie semn care, ca instrument docil în mâinile lui Cristos, trimite la el. Acest lucru se exprimă îndeosebi în umilinţa cu care preotul conduce acţiunea liturgică, în ascultare faţă de rit, corespunzându-i cu inima şi mintea, evitând tot ceea ce poate să dea senzaţia unui propriu protagonism inoportun. De aceea, recomand clerului să aprofundeze mereu conştiinţa propriei slujiri euharistice ca slujire umilă adusă lui Cristos şi Bisericii sale. Preoţia, aşa cum spunea sfântul Augustin, este amoris officium[74], este funcţia bunului păstor, care îşi oferă viaţa pentru oi (cf. In 10,14-15).

Euharistia şi celibatul preoţesc

24. Părinţii sinodali au voit să sublinieze că preoţia ministerială cere, prin hirotonire, configurarea deplină cu Cristos. Chiar respectând practica şi tradiţia orientală diferită, este necesar să reafirmăm sensul profund al celibatului preoţesc, considerat pe bună dreptate o bogăţie inestimabilă şi confirmat şi de practica orientală de a alege episcopii numai dintre cei care trăiesc în celibat şi care ţine la mare cinste alegerea celibatului făcută de numeroşi preoţi. De fapt, în această alegere a preotului găsesc o exprimare specială dăruirea care îl conformează cu Cristos şi oferirea exclusivă de sine pentru împărăţia lui Dumnezeu[75]. Faptul că însuşi Cristos, preot în veci, a trăit misiunea sa până la sacrificiul crucii în starea de feciorie, constituie punctul sigur de referinţă pentru a înţelege sensul tradiţiei Bisericii latine în această privinţă. De aceea, nu este suficient a înţelege celibatul preoţesc în termeni pur funcţionali. În realitate, el reprezintă o conformare specială la stilul de viaţă al lui Cristos însuşi. Această alegere este, înainte de toate, nupţială, este identificare cu inima lui Cristos, mirele care îşi dă viaţa pentru mireasa sa. În unitate cu marea tradiţie orientală, cu Conciliul al II-lea din Vatican[76] şi cu suveranii pontifi, predecesori ai mei[77], reafirm frumuseţea şi importanţa unei vieţi preoţeşti trăită în celibat, ca semn expresiv al dăruirii totale şi exclusive lui Cristos, Bisericii şi împărăţiei lui Dumnezeu şi deci îi confirm obligativitatea pentru tradiţia latină. Celibatul preoţesc trăit cu maturitate, bucurie şi dăruire este o binecuvântare foarte mare pentru Biserică şi pentru societatea însăşi.

Lipsa clerului şi pastoraţia vocaţională

25. Cu privire la legătura dintre sacramentul Preoţiei şi Euharistie, Sinodul s-a oprit asupra situaţiei de dificultate care apare în diferite dieceze, atunci când trebuie să se confrunte cu lipsa preoţilor. Acest lucru se întâmplă nu numai în unele zone de primă evanghelizare, ci şi în multe ţări cu lungă tradiţie creştină. Desigur, este utilă pentru soluţionarea problemei o distribuire mai corectă a clerului. Aşadar, este necesară o muncă de sensibilizare capilară. Episcopii să implice în necesităţile pastorale institutele de viaţă consacrată şi noile realităţi ecleziale, respectând carisma lor proprie, şi să-i solicite pe toţi membrii clerului la o disponibilitate mai mare pentru a sluji Biserica acolo unde este nevoie, chiar şi cu preţul sacrificiului[78]. În afară de aceasta, în cadrul Sinodului s-a discutat şi despre iniţiativele pastorale care trebuie realizate pentru a favoriza, mai ales în cei tineri, deschiderea interioară la vocaţia preoţească. Această situaţie nu poate avea soluţie în simple abilităţi pragmatice. Trebuie evitat ca episcopii, stimulaţi de preocupări funcţionale comprehensibile din cauza lipsei de cler, să nu desfăşoare un discernământ vocaţional corespunzător şi să admită la formarea specifică şi la hirotonire candidaţi care nu posedă caracteristicile necesare pentru slujirea preoţească[79]. Un cler insuficient format, admis la hirotonire fără discernământul necesar, cu greu va putea să ofere o mărturie capabilă să trezească în alţii dorinţa de a corespunde cu generozitate la chemarea lui Cristos. În realitate, pastoraţia vocaţională trebuie să implice întreaga comunitate creştină în toate componentele sale[80]. Desigur, în această muncă pastorală este inclusă şi opera de sensibilizare a familiilor, adesea indiferente, dacă nu chiar contrare, ipotezei vocaţiei preoţeşti. Să se deschidă cu generozitate darului vieţii şi să educe copiii să fie disponibili la voinţa lui Dumnezeu. În sinteză, este necesar mai ales de a avea curajul de a propune tinerilor radicalitatea urmării lui Cristos arătându-i fascinaţia.

Recunoştinţă şi speranţă

26. În sfârşit, este necesar de a avea credinţă şi speranţă mai mare în iniţiativa divină. Chiar dacă în unele regiuni se înregistrează lipsă de cler, nu trebuie niciodată să dispară încrederea că Cristos continuă să cheme oameni, care, părăsind orice altă ocupaţie, să se dedice total celebrării sfintelor taine, predicării evangheliei şi slujirii pastorale. În această circumstanţă, doresc să dau glas recunoştinţei întregii Biserici pentru toţi episcopii şi preoţii, care desfăşoară cu fidelă dăruire şi angajare propria misiune. Desigur, mulţumirea Bisericii se îndreaptă şi spre diaconi, cărora li se impun mâinile "nu pentru preoţie, ci pentru slujire"[81]. Aşa cum a recomandat Adunarea Sinodului, o mulţumire specială adresez preoţilor fidei donum, care cu competenţă şi dăruire generoasă edifică mereu comunitatea vestindu-i cuvântul lui Dumnezeu şi frângând pâinea vieţii, fără a-şi cruţa energiile în slujirea misiunii Bisericii[82]. Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru atâţia preoţi care au suferit până la sacrificiul vieţii pentru a-l sluji pe Cristos. În ei, prin elocvenţa faptelor, se revelează ce înseamnă să fii preot până la capăt. Este vorba de mărturii emoţionante care pot să inspire atâţia tineri să-l urmeze la rândul lor pe Cristos şi să-şi ofere viaţa lor pentru alţii, găsind astfel viaţa cea adevărată.

V. Euharistia şi Căsătoria

Euharistia, sacrament nupţial

27. Euharistia, sacramentul carităţii, face să apară un raport deosebit cu iubirea dintre bărbat şi femeie, uniţi în căsătorie. A aprofunda această legătură este o necesitate proprie timpului nostru[83]. Papa Ioan Paul al II-lea a avut ocazia de mai multe ori să afirme caracterul nupţial al Euharistiei şi raportul său special cu sacramentul Căsătoriei: "Euharistia este sacramentul răscumpărării noastre. Este sacramentul mirelui, al miresei"[84]. De altfel, "întreaga viaţă creştină poartă semnul iubirii nupţiale a lui Cristos şi a Bisericii. Deja Botezul, care introduce în poporul lui Dumnezeu, este un mister nupţial: este, pentru a spune aşa, baia nunţii care precedă ospăţul de nuntă, Euharistia"[85]. Euharistia întăreşte în mod inepuizabil unitatea şi iubirea indisolubilă a oricărei căsătorii creştine. În ea, în virtutea sacramentului, legătura conjugală este legată în mod intrinsec cu unitatea euharistică dintre Cristos mire şi Biserica mireasă (cf. Ef 5,31-32). Consimţământul reciproc, pe care soţul şi soţia şi-l schimbă în Cristos şi care îi constituie în comunitate de viaţă şi de iubire, are şi el o dimensiune euharistică. De fapt, în teologia paulină, iubirea nupţială este semn sacramental al iubirii lui Cristos faţă de Biserica sa, o iubire care îşi are punctul culminant în cruce, expresie a "căsătoriei" sale cu omenirea şi, în acelaşi timp, origine şi centru al Euharistiei. Pentru aceasta, Biserica manifestă o deosebită apropiere spirituală de toţi cei care au întemeiat familia lor pe sacramentul Căsătoriei[86]. Familia – biserică domestică[87] – este un ambient primar al vieţii Bisericii, în special pentru rolul decisiv faţă de educaţia creştină a copiilor[88]. În acest context, Sinodul a recomandat şi recunoaşterea misiunii speciale a femeii în familie şi în societate, o misiune care trebuie apărată, ocrotită şi promovată[89]. Faptul de a fi soţie şi mamă constituie o realitate de care nu se poate face abstracţie, care nu trebuie niciodată devalorizată.

Euharistia şi unicitatea căsătoriei

28. Tocmai în lumina acestei relaţii intrinsece dintre căsătorie, familie şi Euharistie este posibil de a lua în considerare câteva probleme pastorale. Legătura fidelă, indisolubilă şi exclusivă care îl uneşte pe Cristos cu Biserica şi care îşi are exprimarea sacramentală în Euharistie se întâlneşte cu faptul antropologic originar prin care bărbatul trebuie să fie unit în mod definitiv cu o singură femeie şi invers (cf. Gen 2,24; Mt 19,5). În acest orizont de gânduri, Sinodul Episcopilor a tratat tema practicilor pastorale faţă de cei care întâlnesc vestirea evangheliei, provenind din culturi în care este practicată poligamia. Cei care se află într-o astfel de situaţie şi care se deschid la credinţa creştină trebuie să fie ajutaţi să integreze proiectul lor uman în noutatea radicală a lui Cristos. Pe parcursul catehumenatului, Cristos îi întâlneşte în condiţia lor specifică şi îi cheamă la adevărul deplin al iubirii trecând prin renunţările necesare, în vederea comuniunii ecleziale perfecte. Biserica îi însoţeşte cu o pastoraţie plină de gingăşie şi, în acelaşi timp, de fermitate[90], mai ales arătându-le lumina care din tainele creştine se răsfrânge asupra naturii şi asupra sentimentelor umane.

Euharistia şi indisolubilitatea căsătoriei

29. Dacă Euharistia exprimă ireversibilitatea iubirii lui Dumnezeu în Cristos faţă de Biserica sa, se înţelege de ce ea implică, în raport cu sacramentul Căsătoriei, acea indisolubilitate la care orice iubire adevărată nu poate decât să aspire[91]. Deci este mai mult decât justificată atenţia pastorală pe care Sinodul a rezervat-o situaţiilor dureroase în care se află mulţi credincioşi care, după ce au celebrat sacramentul Căsătoriei, au divorţat şi au încheiat o nouă căsătorie. Este vorba de o problemă pastorală spinoasă şi complexă, o adevărată plagă a contextului social de astăzi care afectează în măsură crescândă chiar şi ambientele catolice. Păstorii, din iubire faţă de adevăr, sunt obligaţi să discearnă bine diferitele situaţii, pentru a-i ajuta din punct de vedere spiritual, în modurile corespunzătoare, pe credincioşii implicaţi[92]. Sinodul Episcopilor a confirmat practica Bisericii, întemeiată pe Sfânta Scriptură (cf. Mc 10,2-12), de a nu admite la sacramente pe divorţaţii recăsătoriţi, pentru că starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic din punct de vedere obiectiv acea unire dintre Cristos şi Biserică ce este semnificată şi realizată în Euharistie. Totuşi divorţaţii recăsătoriţi, în pofida situaţiei lor, continuă să aparţină Bisericii, care îi însoţeşte cu atenţie specială, având dorinţa ca ei să cultive, pe cât posibil, un stil creştin de viaţă prin participarea la sfânta Liturghie, chiar fără a primi Împărtăşania, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, adoraţia euharistică, rugăciune, participarea la viaţa comunitară, dialogul confident cu un preot sau un maestru de viaţă spirituală, dedicarea pentru caritatea trăită, fapte de pocăinţă, activitatea educativă faţă de copii.

Acolo unde apar în mod legitim îndoieli cu privire la validitatea Căsătoriei sacramentale încheiate, trebuie să se întreprindă ceea ce este necesar pentru a verifica temeiul lor. Apoi trebuie asigurată, respectându-se deplin dreptul canonic[93], prezenţa tribunalelor ecleziastice în teritoriu, caracterul lor pastoral, activitatea lor corectă şi promptă[94]. Este necesar ca în fiecare dieceză să existe un număr suficient de persoane pregătite pentru funcţionarea operativă a tribunalelor ecleziastice. Amintesc că "este o obligaţie gravă de a face lucrarea instituţională a Bisericii în tribunalele ecleziastice tot mai apropiată de credincioşi"[95]. Totuşi este necesar de a evita să se înţeleagă preocuparea pastorală ca şi cum ar fi în contrapoziţie cu dreptul. Mai curând trebuie pornit de la premisa că punctul fundamental de întâlnire dintre drept şi pastoraţie este iubirea faţă de adevăr: de fapt, acesta nu este niciodată abstract, ci "se integrează în itinerarul uman şi creştin al oricărui credincios"[96]. În sfârşit, acolo unde nu este recunoscută nulitatea legăturii matrimoniale şi există condiţii obiective care, de fapt, fac convieţuirea ireversibilă, Biserica îi încurajează pe aceşti credincioşi să trăiască relaţia lor conform exigenţelor legii lui Dumnezeu, ca prieteni, ca frate şi soră; astfel vor putea să se reapropie de masa euharistică, având grijă să respecte practica stabilită şi aprobată de Biserică în această privinţă. Acest drum, ca să fie posibil şi să aducă roade, trebuie să fie susţinut de ajutorul păstorilor şi de iniţiative ecleziale corespunzătoare, evitând, în orice caz, să se binecuvânteze aceste relaţii, pentru ca între credincioşi să nu apară confuzii cu privire la valoarea Căsătoriei[97].

Dată fiind complexitatea culturală în care trăieşte Biserica în multe ţări, Sinodul a recomandat apoi să se aibă cea mai mare grijă pastorală în formarea celor care urmează să se căsătorească şi în prealabila verificare a convingerilor lor cu privire la angajamentele de nerenunţat pentru validitatea sacramentului Căsătoriei. Un discernământ serios în această privinţă va putea să evite ca impulsuri emotive sau motivaţii superficiale să inducă doi tineri să asume responsabilităţi pe care apoi nu vor şti să le onoreze[98]. Prea mare este binele pe care Biserica şi întreaga societate îl aşteaptă de la căsătorie şi de la familia întemeiată pe ea pentru a nu se angaja până la capăt în acest domeniu pastoral specific. Căsătoria şi familia sunt instituţii care trebuie să fie promovate şi apărate de orice posibil echivoc cu privire la adevărul lor, pentru că orice daună provocată lor este de fapt o rană care se produce convieţuirii umane ca atare.

Euharistia şi escatologia

Euharistia: dar făcut omului care se află pe cale

30. Dacă este adevărat că sacramentele sunt o realitate care aparţine Bisericii peregrine în timp[99] către manifestarea deplină a victoriei lui Cristos înviat, totuşi este la fel de adevărat că, în special în liturgia euharistică, ne este dat să pregustăm împlinirea escatologică spre care se îndreaptă fiecare om şi toată creaţia (cf. Rom 8,19 şi urm.). Omul este creat pentru fericirea adevărată şi veşnică, pe care numai iubirea lui Dumnezeu poate să o dea. Însă libertatea noastră rănită s-ar rătăci dacă nu ar fi posibil deja de acum să experimenteze ceva din împlinirea viitoare. De altfel, orice om, pentru a putea merge în direcţia corectă, are nevoie să fie orientat spre ţinta finală. În realitate, acest scop ultim este însuşi Cristos Domnul învingător al păcatului şi al morţii, care ni se face prezent în mod special în celebrarea euharistică. Astfel, deşi încă suntem "străini şi pelerini" (1Pt 2,11) în această lume, în credinţă participăm deja la plinătatea vieţii înviate. Ospăţul euharistic, revelând dimensiunea sa puternic escatologică, vine în ajutorul libertăţii noastre care se află pe cale.

Ospăţul escatologic

31. Reflectând asupra acestui mister, putem spune că prin venirea sa Isus s-a pus în raport cu aşteptarea prezentă în poporul lui Israel, în întreaga omenire şi, în fond, în creaţia însăşi. Cu dăruirea de sine însuşi, el a inaugurat din punct de vedere obiectiv timpul escatologic. Cristos a venit pentru a chema la adunare poporul lui Dumnezeu risipit (cf. In 11,52), manifestând clar intenţia de a aduna comunitatea alianţei, pentru a duce la îndeplinire promisiunile lui Dumnezeu făcute părinţilor din vechime (cf. Ier 23,3; 31,10; Lc 1,55.70). În chemarea celor doisprezece, care trebuie puşi în relaţie cu cele douăsprezece triburi ale lui Israel, şi în mandatul încredinţat lor la Cina de taină, înainte de pătimirea sa răscumpărătoare, de a celebra memorialul său, Isus a arătat că vrea să transfere întregii comunităţi întemeiată de el misiunea de a fi, în istorie, semn şi instrument al adunării escatologice, inaugurată în el. De aceea, în orice celebrare euharistică se realizează în mod sacramental adunarea escatologică a poporului lui Dumnezeu. Ospăţul euharistic este pentru noi anticipare reală a ospăţului final, prevestit de profeţi (cf. Is 25,6-9) şi descris în Noul Testament ca "nunta mielului" (Ap 19,7.9), care trebuie celebrată în bucuria împărtăşirii sfinţilor[100].

Rugăciunea pentru răposaţi

32. Celebrarea euharistică, în care vestim moartea Domnului, proclamăm învierea sa, aşteptându-i venirea, este garanţie a gloriei viitoare în care şi trupurile noastre vor fi glorificate. Celebrând memorialul mântuirii noastre, se întăreşte în noi speranţa învierii trupului şi a posibilităţii de a-i întâlni din nou, faţă în faţă, pe cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei. În acest orizont, împreună cu părinţii sinodali, aş vrea să amintesc tuturor credincioşilor importanţa rugăciunii pentru cei răposaţi, îndeosebi celebrarea sfintelor Liturghii pentru ei[101] pentru ca, purificaţi, să poată ajunge la viziunea beatifică a lui Dumnezeu. Redescoperind dimensiunea escatologică sădită în Euharistie, celebrată şi adorată, suntem astfel susţinuţi în drumul nostru şi întăriţi în speranţa gloriei (cf. Rom 5,2; Tit 2,13).

Euharistia şi Fecioara Maria

33. Din relaţia dintre Euharistie şi fiecare sacrament şi din semnificaţia escatologică a sfintelor taine iese la iveală în ansamblul său profilul existenţei creştine, chemată să fie în orice clipă cult spiritual, oferire de sine însăşi plăcută lui Dumnezeu. Şi dacă este adevărat că noi toţi suntem încă pe cale spre împlinirea deplină a speranţei noastre, acest lucru nu înseamnă că nu se poate deja acum recunoaşte cu gratitudine că ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit îşi are realizarea perfectă în Fecioara Maria, maica lui Dumnezeu şi mama noastră: ridicarea ei cu trupul şi sufletul la cer este pentru noi semn de speranţă sigură, deoarece ne indică nouă, pelerini în timp, acel scop escatologic pe care sacramentul Euharistiei ne face să-l pregustăm încă de acum.

În preasfânta Maria vedem realizată în mod perfect şi modalitatea sacramentală cu care Dumnezeu ajunge la creatura umană şi o implică în iniţiativa sa mântuitoare. De la Buna-Vestire la Rusalii, Maria din Nazaret apare ca persoana a cărei libertate este total disponibilă la voinţa lui Dumnezeu. Neprihănita ei zămislire se revelează propriu-zis în docilitatea necondiţionată faţă de cuvântul divin. Credinţa ascultătoare este forma pe care viaţa sa o asumă în fiecare clipă în faţa acţiunii lui Dumnezeu. Fecioară în ascultare, ea trăieşte în sintonie deplină cu voinţa divină, păstrează în inima sa cuvintele care vin de la Dumnezeu şi, aranjându-le ca într-un mozaic, învaţă să le înţeleagă tot mai adânc (cf. Lc 2,19.51); Maria este marea credincioasă care, plină de încredere, se pune în mâinile lui Dumnezeu, încredinţându-se voinţei sale[102]. Acest mister se intensifică până când ajunge la implicarea deplină în misiunea răscumpărătoare a lui Isus. Aşa cum a afirmat Conciliul al II-lea din Vatican, "Sfânta Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii, unde nu fără un plan divin a stat neclintită (cf. In 19,25), a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea victimei născute din ea; în sfârşit a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe cruce, prin cuvintele: «Femeie, iată fiul tău»"[103]. De la Buna-Vestire până la cruce, Maria este cea care primeşte Cuvântul făcut trup în ea şi ajuns până la amuţirea lui în tăcerea morţii. În sfârşit, ea primeşte în braţele sale trupul dăruit, de acum fără viaţă, al celui care cu adevărat i-a iubit pe ai săi "până la sfârşit" (In 13,1).

Pentru aceasta, ori de câte ori în liturgia euharistică ne apropiem de trupul şi sângele lui Cristos, ne adresăm şi ei care, aderând la el pe deplin, a primit pentru toată Biserica sacrificiul lui Cristos. Pe bună dreptate părinţii sinodali au afirmat că "Maria inaugurează participarea Bisericii la sacrificiul Răscumpărătorului"[104]. Ea este neprihănita care primeşte în mod necondiţionat darul lui Dumnezeu şi, în felul acesta, este asociată la opera mântuirii. Maria din Nazaret, icoană a Bisericii care se naşte, ne arată modul în care fiecare dintre noi este chemat să primească dăruirea de sine însuşi pe care Isus o face în Euharistie.

PARTEA A DOUA

EUHARISTIA, MISTER CE TREBUIE CELEBRAT

"Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer,
ci Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată" (In 6,32)

Lex orandi şi lex credendi

34. Sinodul Episcopilor a reflectat mult asupra relaţiei intrinsece dintre credinţa euharistică şi celebrare, scoţând în evidenţă legătura dintre lex orandi şi lex credendi şi subliniind primatul acţiunii liturgice. Este necesar să trăim Euharistia ca mister al credinţei celebrat în mod autentic, având conştiinţa clară că "intellectus fidei este mereu, de la început, în raport cu acţiunea liturgică a Bisericii"[105]. În acest domeniu, reflecţia teologică nu poate face abstracţie niciodată de ordinea sacramentală instituită de însuşi Cristos. Pe de altă parte, acţiunea liturgică nu poate fi considerată niciodată în mod generic, făcând abstracţie de misterul credinţei. De fapt, izvorul credinţei noastre şi al liturgiei euharistice este acelaşi eveniment: dăruirea de sine însuşi pe care Cristos a făcut-o în misterul pascal.

Frumuseţe şi liturgie

35. Raportul dintre misterul crezut şi celebrat se manifestă în mod deosebit în valoarea teologică şi liturgică a frumuseţii. De fapt, liturgia, ca de altfel restul revelaţiei creştine, are o legătură intrinsecă cu frumuseţea: este veritatis splendor. În liturgie străluceşte misterul pascal prin care însuşi Cristos ne atrage la sine şi ne cheamă la comuniune. În Isus, aşa cum obişnuia să spună sfântul Bonaventura, contemplăm frumuseţea şi strălucirea începuturilor[106]. Acest atribut la care facem referinţă nu este simplu estetism, ci modalitate prin care adevărul iubirii lui Dumnezeu în Cristos ajunge la noi, ne fascinează şi ne răpeşte, făcându-ne să ieşim din noi înşine şi atrăgându-ne astfel spre adevărata noastră vocaţie: iubirea[107]. Deja în creaţie, Dumnezeu se lasă întrevăzut în frumuseţea şi în armonia cosmosului (cf. Înţ 13,5; Rom 1,19-20). Apoi, în Vechiul Testament găsim ample semne ale strălucirii puterii lui Dumnezeu care se manifestă cu gloria sa prin minunile săvârşite în mijlocul poporului ales (cf. Ex 14; 16,10; 24,12-18; Num 14,20.23). În Noul Testament se împlineşte definitiv această epifanie de frumuseţe în revelarea lui Dumnezeu în Isus Cristos[108]: el este manifestarea deplină a gloriei divine. În glorificarea Fiului străluceşte şi se comunică gloria Tatălui (cf. In 1,14; 8,54; 12,28; 17,1). Totuşi această frumuseţe nu este o simplă armonie de forme; "cel mai frumos dintre fiii omului" (Ps 45 [44],3) este în mod misterios şi cel care "nu are chip nici frumuseţe pentru a atrage privirile noastre" (Is 53,2). Isus Cristos ne arată cum adevărul iubirii ştie să transfigureze chiar şi misterul întunecat al morţii în lumina iradiantă a învierii. Aici strălucirea gloriei lui Dumnezeu depăşeşte orice frumuseţe prezentă în lume. Adevărata frumuseţe este iubirea lui Dumnezeu care ni s-a revelat definitiv în misterul pascal.

Frumuseţea liturgiei este parte din acest mister; ea este expresia preaînaltă a gloriei lui Dumnezeu şi constituie, într-un anumit sens, o arătare a cerului pe pământ. Memorialul sacrificiului răscumpărător poartă în sine însuşi trăsăturile acelei frumuseţi a lui Isus despre care Petru, Iacob şi Ioan ne-au dat mărturie, atunci când Învăţătorul, în drum spre Ierusalim, a voit să se schimbe la faţă înaintea lor (cf. Mc 9,2). De aceea, frumuseţea nu este un factor decorativ al acţiunii liturgice; mai degrabă este elementul său constitutiv, deoarece este atribut al lui Dumnezeu însuşi şi al revelaţiei sale. Toate acestea trebuie să ne conştientizeze asupra atenţiei care trebuie acordată pentru ca acţiunea liturgică să strălucească în conformitate cu natura sa proprie.

Celebrarea euharistică operă a lui "Christus totus"

Christus totus in capite et in corpore

36. Frumuseţea intrinsecă a liturgiei are ca subiect propriu pe Cristos înviat şi glorificat în Duhul Sfânt, care include Biserica în acţiunea sa[109]. În această perspectivă, este foarte sugestiv să amintim cuvintele sfântului Augustin care în mod eficace descriu această dinamică de credinţă proprie Euharistiei. Marele sfânt din Hippona, chiar cu referinţă la misterul euharistic, scoate în evidenţă cum însuşi Cristos ne asimilează sieşi: "Acea pâine pe care voi o vedeţi pe altar, sfinţită cu cuvântul lui Dumnezeu, este trupul lui Cristos. Potirul, sau mai bine zis ceea ce conţine potirul, sfinţit cu cuvintele lui Dumnezeu, este sângele lui Cristos. Cu aceste [semne] Cristos Domnul a voit să ne încredinţeze trupul său şi sângele său, pe care l-a vărsat pentru noi spre iertarea păcatelor. Dacă voi le-aţi primit bine, voi înşivă sunteţi ceea ce aţi primit"[110]. De aceea, "nu numai că am devenit creştini, ci am devenit însuşi Cristos"[111]. De aici putem contempla lucrarea tainică a lui Dumnezeu care comportă unitatea profundă dintre noi şi Domnul Isus: "De fapt, nu trebuie crezut că Cristos este în cap fără să fie şi în trup, ci el este în întregime în cap şi în trup"[112].

Euharistia şi Cristos înviat

37. Deoarece liturgia euharistică este în mod esenţial actio Dei care ne inserează în Isus prin intermediul Duhului, fundamentul său nu este la dispoziţia arbitriului nostru şi nu poate suferi ameninţările modelor momentului. Şi aici este valabilă afirmaţia sfântului Paul care nu poate fi contrazisă: "Nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos" (1Cor 3,11). Tot apostolul neamurilor ne asigură că, referitor la Euharistie, el nu ne comunică o învăţătură personală a sa, ci aceea pe care la rândul său a primit-o (cf. 1Cor 11,23). De fapt, celebrarea Euharistiei implică tradiţia vie. Biserica este cea care celebrează sacrificiul euharistic ascultând de porunca lui Cristos, pornind de la experienţa Celui Înviat şi de la revărsarea Duhului Sfânt. Pentru acest motiv, comunitatea creştină, încă de la începuturi, se adună pentru fractio panis în ziua Domnului. Ziua în care Cristos a înviat din morţi, duminica, este şi prima zi a săptămânii, cea în care tradiţia veterotestamentară vedea începutul creaţiei. Ziua creaţiei a devenit acum ziua "creaţiei noi", ziua eliberării noastre în care facem memoria lui Cristos mort şi înviat[113].

Ars celebrandi

38. În lucrările sinodale a fost recomandată de mai multe ori necesitatea de a depăşi orice posibilă separare între ars celebrandi, adică arta de a celebra corect, şi participarea deplină, activă şi rodnică a tuturor credincioşilor. De fapt, primul mod în care se favorizează participarea poporului lui Dumnezeu la ritul sacru este celebrarea corespunzătoare a ritului însuşi. Ars celebrandi este cea mai bună condiţie pentru actuosa participatio[114]. Ars celebrandi provine din ascultarea fidelă faţă de normele liturgice în totalitatea lor, deoarece tocmai acesta este modul de a celebra şi a asigura de două mii de ani viaţa de credinţă a tuturor credincioşilor, care sunt chemaţi să trăiască celebrarea ca popor al lui Dumnezeu, preoţie regească, naţiune sfântă (cf. 1Pt 2,4-5.9)[115].

Episcopul, liturgul prin excelenţă

39. Dacă este adevărat că întregul popor al lui Dumnezeu participă la liturgia euharistică, totuşi în privinţa corectei ars celebrandi o îndatorire peste care nu se poate trece revine celor care au primit sacramentul Preoţiei. Episcopii, preoţii şi diaconii, fiecare conform gradului său, trebuie să considere celebrarea ca obligaţia lor principală[116]. Înainte de toate, episcopul diecezan: de fapt, el, "cel dintâi împărţitor al tainelor lui Dumnezeu în Biserica locală care îi este încredinţată, este conducătorul, promotorul şi păstrătorul întregii vieţi liturgice"[117]. Toate acestea sunt decisive pentru viaţa Bisericii particulare nu numai pentru că legătura cu episcopul este condiţia pentru ca orice celebrare în teritoriu să fie legitimă, ci şi pentru că el însuşi este liturgul prin excelenţă din propria Biserică[118]. Lui îi revine să ocrotească unitatea unanimă a celebrărilor în dieceza sa. De aceea este "de datoria sa să se ocupe ca preoţii, diaconii şi credincioşii laici să înţeleagă din ce în ce mai bine sensul genuin al riturilor şi al textelor liturgice şi astfel să-i conducă la o celebrare a Euharistiei activă şi rodnică"[119]. Îndeosebi, îndemn să se facă ceea ce este necesar pentru ca aceste celebrări liturgice desfăşurate de episcop în catedrală să aibă loc respectând deplin ars celebrandi, în aşa fel încât să poată fi considerate ca model de toate bisericile răspândite în teritoriu[120].

Respectarea cărţilor liturgice şi a bogăţiei semnelor

40. Subliniind importanţa pe care o are ars celebrandi, se scoate în evidenţă, prin urmare, valoarea normelor liturgice[121]. Ars celebrandi trebuie să favorizeze simţul sacrului şi folosirea acelor forme exterioare care educă la acest simţ, cum ar fi, de exemplu, armonia ritului, a veşmintelor liturgice, a mobilierului şi a locului sacru. Celebrarea euharistică are folos acolo unde preoţii şi responsabilii pastoraţiei liturgice se angajează să facă cunoscute cărţile liturgice în vigoare şi respectivele norme, scoţând în evidenţă marile bogăţii ale Rânduielii generale a Liturghierului roman şi a Rânduielii lecturilor de la Liturghie. În comunităţile ecleziale poate că se consideră sigură cunoaşterea lor şi justa lor apreciere, însă adesea nu este aşa. În realitate, sunt texte în care sunt conţinute bogăţii care păstrează şi exprimă credinţa şi drumul poporului lui Dumnezeu de-a lungul celor două milenii ale istoriei sale. La fel de importantă pentru o justă ars celebrandi este atenţia faţă de toate formele de limbaj prevăzute de liturgie: cuvânt şi cântare, gesturi şi tăceri, mişcarea trupului, culorile liturgice ale veşmintelor. De fapt, liturgia posedă prin natura sa o varietate de registre de comunicare care îi permit să urmărească implicarea întregii fiinţe umane. Simplitatea gesturilor şi sobrietatea semnelor puse în ordinea şi în timpurile prevăzute comunică şi implică mai mult decât artificialitatea adăugirilor nepotrivite. Atenţia şi ascultarea faţă de structura proprie a ritului, în timp ce exprimă recunoaşterea caracterului de dar al Euharistiei, manifestă voinţa slujitorului de a primi cu recunoştinţă docilă acest dar inefabil.

Arta în slujba celebrării

41. Legătura profundă dintre frumuseţe şi liturgie trebuie să ne facă să considerăm cu atenţie toate expresiile artistice puse în slujba celebrării[122]. O componentă importantă a artei sacre este, desigur, arhitectura bisericilor[123], în care trebuie să iasă în evidenţă unitatea dintre elementele proprii ale prezbiteriului: altar, crucifix, tabernacol, amvon, scaun. În această privinţă trebuie ţinut cont că scopul arhitecturii sacre este de a oferi Bisericii care celebrează misterele credinţei, îndeosebi Euharistia, spaţiul cel mai potrivit pentru desfăşurarea corespunzătoare a acţiunii sale liturgice[124]. De fapt, natura templului creştin este definită de însăşi acţiunea liturgică, iar aceasta implică adunarea credincioşilor (ecclesia), care sunt pietrele vii ale templului (cf. 1Pt 2,5).

Acelaşi principiu este valabil pentru toată arta sacră în general, în special pictura şi sculptura, în care iconografia religioasă trebuie să fie orientată spre mistagogia sacramentală. O cunoaştere aprofundată a formelor pe care arta sacră a ştiut să le producă de-a lungul secolelor poate să fie de mare ajutor pentru cei care, în faţa arhitecţilor şi artiştilor, au responsabilitatea încredinţării unor lucrări artistice legate de acţiunea liturgică. De aceea, este indispensabil ca în formarea seminariştilor şi a preoţilor să fie inclusă, ca disciplină importantă, istoria artei cu referinţă specială la edificiile de cult în lumina normelor liturgice. În definitiv, este necesar ca în tot ceea ce se referă la Euharistie să existe gust pentru frumuseţe. Respect şi grijă trebuie să se aibă şi pentru veşminte, mobilier, vase sacre, pentru ca, legate în mod organic şi ordonat între ele, să alimenteze uimirea faţă de misterul lui Dumnezeu, să manifeste unitatea credinţei şi să întărească evlavia[125].

Cântul liturgic

42. În ars celebrandi un loc însemnat este ocupat de cântul liturgic[126]. Pe bună dreptate sfântul Augustin într-o vestită cuvântare a sa afirmă: "Omul nou ştie care este cântul nou. A cânta este expresie de bucurie şi, dacă ne gândim la aceasta cu puţin mai multă atenţie, este expresie de iubire"[127]. Poporul lui Dumnezeu adunat pentru celebrare cântă laudele lui Dumnezeu. Biserica, în istoria sa bimilenară, a creat şi continuă să creeze muzică şi cântări care constituie un patrimoniu de credinţă şi de iubire care nu trebuie să se piardă. Cu adevărat, în liturgie nu putem spune că un cântec este la fel cu altul. În această privinţă, trebuie evitată improvizaţia generică sau introducerea de genuri muzicale care nu respectă sensul liturgiei. Ca element liturgic, cântul trebuie să se integreze în forma proprie a celebrării[128]. Prin urmare, totul – în text, în melodie, în execuţie – trebuie să corespundă sensului misterului celebrat, părţilor ritului şi timpurilor liturgice[129]. În sfârşit, chiar ţinând cont de diferitele orientări şi de diferitele tradiţii foarte lăudabile, doresc, aşa cum a fost cerut de părinţii sinodali, să fie valorizat în mod corespunzător cântul gregorian[130], deoarece este cântarea proprie a liturgiei romane[131].

Structura celebrării euharistice

43. După ce am amintit elementele de bază ale lui ars celebrandi rezultate din lucrările sinodale, aş vrea să atrag atenţia în mod mai specific asupra câtorva părţi ale structurii celebrării euharistice, care în timpul nostru au nevoie de o grijă deosebită, cu scopul de a rămâne fideli faţă de intenţia profundă a reînnoirii liturgice voită de Conciliul al II-lea din Vatican, în continuitate cu toată marea tradiţie eclezială.

Unitatea intrinsecă a acţiunii liturgice

44. Înainte de toate, este necesar de a reflecta asupra unităţii intrinsece a ritului sfintei Liturghii. Trebuie evitat ca, atât în cateheze cât şi în modalitatea de celebrare, să se dea prilejul unei viziuni juxtapuse a celor două părţi ale ritului. Liturgia cuvântului şi liturgia euharistică – în afară de riturile de introducere şi de încheiere – "sunt aşa de strâns unite între ele încât formează un unic act de cult"[132]. De fapt, există o legătură intrinsecă între cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistie. Ascultând cuvântul lui Dumnezeu se naşte sau se întăreşte credinţa (cf. Rom 10,17); în Euharistie, Cuvântul făcut trup ni se dă nouă ca hrană spirituală[133]. Astfel, "de la cele două mese a cuvântului lui Dumnezeu şi a trupului lui Cristos, Biserica primeşte şi oferă credincioşilor pâinea vieţii"[134]. De aceea, în mod constant trebuie să se ţină cont că cuvântul lui Dumnezeu, citit de Biserică şi vestit în liturgie, conduce la Euharistie ca spre scopul său înnăscut.

Liturgia cuvântului

45. Împreună cu Sinodul, cer ca liturgia cuvântului să fie mereu pregătită şi trăită cum se cuvine. De aceea, recomand cu tărie ca la celebrări să se dea mare atenţie proclamării cuvântului lui Dumnezeu din partea lectorilor bine pregătiţi. Să nu uităm niciodată că "atunci când în Biserică se citeşte Sfânta Scriptură, însuşi Dumnezeu vorbeşte poporului său şi Cristos, prezent în cuvântul său, vesteşte evanghelia"[135]. Dacă circumstanţele recomandă, se pot face şi câteva cuvinte de introducere care să-i ajute pe credincioşi să conştientizeze din nou cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a fi bine înţeles, cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie ascultat şi primit cu spirit eclezial şi cu conştiinţa unităţii sale cu sacramentul euharistic. De fapt, cuvântul pe care îl vestim şi-l ascultăm este Cuvântul făcut trup (cf. In 1,14) şi are o referinţă intrinsecă la persoana lui Cristos şi la modalitatea sacramentală a rămânerii sale. Cristos nu vorbeşte în trecut, ci în prezentul nostru, după cum el este prezent în acţiunea liturgică. În acest orizont sacramental al revelaţiei creştine[136], cunoaşterea şi studierea cuvântului lui Dumnezeu ne permit să apreciem, să celebrăm şi să trăim mai bine Euharistia. Şi aici se revelează în tot adevărul său afirmaţia conform căreia "necunoaşterea Scripturii înseamnă necunoaştere a lui Cristos"[137].

În acest scop este necesar să fie ajutaţi credincioşii să aprecieze comorile Sfintei Scripturi prezente în Lecţionar prin iniţiative pastorale, celebrări ale cuvântului şi lectură ce se roagă (lectio divina). În afară de aceasta, să nu se uite să se promoveze formele de rugăciune confirmate de tradiţie: Liturgia orelor, mai ales Laudele, Vesperele, Completoriul şi celebrările de priveghere. Rugăciunea psalmilor, lecturile biblice şi cele din marea tradiţie prezentate în Oficiul divin pot să conducă la o experienţă aprofundată a evenimentului lui Cristos şi a economiei mântuirii, care la rândul său poate îmbogăţi înţelegerea şi participarea la celebrarea euharistică[138].

Omilia

46. În relaţie cu importanţa cuvântului lui Dumnezeu este şi necesitatea de a îmbunătăţi calitatea omiliei. De fapt, ea "este parte a acţiunii liturgice"[139]; are misiunea de a favoriza o înţelegere mai deplină a cuvântului lui Dumnezeu şi o eficacitate mai mare a lui în viaţa credincioşilor. Pentru aceasta, slujitorii hirotoniţi trebuie "să pregătească cu grijă omilia, bazându-se pe o cunoaştere corespunzătoare a Sfintei Scripturi"[140]. Să se evite omilii generice sau abstracte. Îndeosebi, cer slujitorilor să facă în aşa fel încât omilia să pună cuvântul lui Dumnezeu proclamat în relaţie strânsă cu celebrarea sacramentală[141] şi cu viaţa comunităţii, în aşa fel încât cuvântul lui Dumnezeu să fie realmente sprijin şi viaţă a Bisericii[142]. De aceea să se ţină cont de scopul catehetic şi exortativ al omiliei. Se consideră oportun ca, pornind de la Lecţionarul trienal, să fie propuse cu înţelepciune credincioşilor omilii tematice care, de-a lungul anului liturgic, să trateze marile teme ale credinţei creştine, inspirându-se din ceea ce este propus cu autoritate de magisteriu în cei patru "pilaştri" ai Catehismului Bisericii Catolice şi ai recentului Compendiu: mărturisirea credinţei, celebrarea misterului creştin, viaţa în Cristos, rugăciunea creştină[143].

Prezentarea darurilor

47. Părinţii sinodali şi-au îndreptat atenţia şi asupra prezentării darurilor. Nu este vorba doar de un fel de "interval" între liturgia cuvântului şi cea euharistică. Aceasta ar face să dispară, între altele, sensul unicului rit compus din două părţi legate. În acest gest umil şi simplu se manifestă, în realitate, o semnificaţie foarte mare: în pâinea şi în vinul pe care le aducem la altar toată creaţia este asumată de Cristos Răscumpărătorul pentru a fi transformată şi prezentată Tatălui[144]. În această perspectivă aducem la altar şi toată suferinţa şi durerea lumii, având certitudinea că totul este preţios în ochii lui Dumnezeu. Acest gest, pentru a fi trăit în semnificaţia sa autentică, nu are nevoie să fie exagerat cu complicări nepotrivite. El permite valorizarea participării originare pe care Dumnezeu o cere omului pentru a duce la îndeplinire opera divină în el şi a da în felul acesta sens deplin muncii umane, care prin celebrarea euharistică este unită cu sacrificiul răscumpărător al lui Cristos.

Rugăciunea euharistică

48. Rugăciunea euharistică este "momentul culminant al întregii celebrări"[145]. Importanţa sa merită să fie subliniată în mod corespunzător. Diferitele rugăciuni euharistice conţinute în Liturghier ne sunt transmise de tradiţia vie a Bisericii şi se remarcă printr-o bogăţie teologică şi spirituală inepuizabilă. Credincioşii trebuie să fie în stare să o aprecieze. Rânduiala generală a Liturghierului roman ne ajută în aceasta amintindu-ne elementele fundamentale ale fiecărei rugăciuni euharistice: aducerea de mulţumiri, aclamaţia, epicleza, relatarea instituirii, consacrarea, anamneza, oferirea, mijlocirile şi doxologia finală[146]. Îndeosebi, spiritualitatea euharistică şi reflecţia teologică sunt luminate dacă se contemplă unitatea profundă în anaforă dintre invocarea Duhului Sfânt şi relatarea instituirii[147], în care "se săvârşeşte jertfa pe care însuşi Cristos a orânduit-o la Cina de taină"[148]. De fapt, "Biserica imploră prin invocaţii speciale puterea Duhului Sfânt, pentru ca darurile oferite de oameni să fie consacrate, adică să se prefacă în trupul şi sângele lui Cristos, iar victima fără pată care urmează să fie primită în Împărtăşanie să fie spre mântuirea celor care o vor primi"[149].

Ritul păcii

49. Euharistia este prin natura sa sacrament al păcii. Această dimensiune a misterului euharistic are în celebrarea liturgică o exprimare specifică în ritul păcii. Este vorba fără îndoială de un semn de mare valoare (cf. In 14,27). În timpul nostru, aşa de teribil încercat de conflicte, acest gest capătă, şi din punctul de vedere al sensibilităţii obişnuite, o însemnătate deosebită, deoarece Biserica percepe tot mai mult ca misiune proprie să implore de la Domnul darul păcii şi al unităţii pentru ea însăşi şi pentru întreaga familie umană. Pacea este, desigur, o dorinţă ce nu poate fi suprimată, prezentă în inima fiecăruia. Biserica devine glas al cererii păcii şi reconcilierii care se înalţă din sufletul oricărei persoane de bunăvoinţă, adresând-o celui care "este pacea noastră" (Ef 2,14) şi care poate împăca popoare şi persoane, chiar şi acolo unde eşuează tentativele umane. Din toate acestea se înţelege intensitatea cu care adesea ritul păcii este simţit în celebrarea liturgică. Totuşi, în această privinţă, în timpul Sinodului Episcopilor s-a părut oportun să se modereze acest gest, care poate să capete exprimări excesive, provocând astfel confuzie în adunare chiar înainte de Împărtăşanie. Este bine de amintit că nu ia nimic din înalta valoare a gestului sobrietatea necesară să menţină un climat potrivit pentru celebrare, de exemplu, făcând în aşa fel încât să se limiteze ritul păcii la cel care stă mai aproape[150].

Împărţirea şi primirea Euharistiei

50. Un alt moment al celebrării la care este necesar să mă refer este împărţirea şi primirea sfintei Împărtăşanii. Cer tuturor, îndeosebi slujitorilor hirotoniţi şi celor care, pregătiţi în mod corespunzător, în caz de necesitate reală, sunt autorizaţi pentru slujirea împărţirii Euharistiei, să facă tot posibilul ca gestul, în simplitatea sa, să corespundă valorii sale de întâlnire personală cu Domnul Isus în sacrament. Cât priveşte prescrierile pentru o practicare corectă, fac trimitere la documentele date recent[151]. Toate comunităţile creştine să respecte cu fidelitate normele în vigoare, văzând în ele expresia credinţei şi a iubirii pe care toţi trebuie să o avem faţă de acest sacrament sublim. În afară de aceasta, să nu fie neglijat timpul preţios al mulţumirii după Împărtăşanie: în afară de executarea unui cânt potrivit, poate fi foarte util a rămâne reculeşi în tăcere[152].

În această privinţă, aş vrea să atrag atenţia asupra unei probleme pastorale de care ni se întâmplă frecvent să ne lovim în timpul nostru. Mă refer la faptul că în unele circumstanţe, ca, de exemplu, sfintele Liturghii celebrate cu ocazia căsătoriilor, înmormântărilor sau evenimentelor asemănătoare, sunt prezenţi la celebrare, în afară de credincioşii practicanţi, şi alţii care eventual de mulţi ani nu se apropie de altar, sau poate se află într-o situaţie de viaţă care nu permite accesul la sacramente. Alteori se întâmplă să fie prezente persoane de alte confesiuni creştine sau chiar de alte religii. Asemenea circumstanţe există şi în biserici care sunt ţinte ale vizitatorilor, mai ales în marile oraşe de artă. Se înţelege necesitatea de a se găsi atunci moduri scurte şi incisive pentru a le aminti tuturor sensul împărtăşirii sacramentale şi condiţiile pentru primirea ei. Acolo unde sunt situaţii în care nu este posibilă garantarea clarităţii necesare cu privire la semnificaţia Euharistiei, trebuie să se evalueze oportunitatea de a înlocui celebrarea euharistică cu o celebrare a cuvântului lui Dumnezeu[153].

Trimiterea: "Ite, missa est"

51. În sfârşit, aş vrea să mă opresc asupra a ceea ce părinţii sinodali au spus cu privire la salutul de trimitere de la sfârşitul celebrării euharistice. După binecuvântare, diaconul sau preotul trimite poporul cu cuvintele: Ite, missa est. În acest salut ne este dat să observăm raportul dintre Liturghia celebrată şi misiunea creştină în lume. În antichitate "missa" însemna simplu "trimitere". Totuşi ea a găsit în folosirea creştină o semnificaţie tot mai profundă. Expresia "trimitere", în realitate, se transformă în "misiune". Acest salut exprimă în mod sintetic natura misionară a Bisericii. De aceea, este bine ca poporul lui Dumnezeu să fie ajutat să aprofundeze această dimensiune constitutivă a vieţii ecleziale, inspirându-se din liturgie. În această perspectivă poate fi util să se dispună texte, aprobate în mod potrivit, pentru rugăciunea asupra poporului şi binecuvântarea finală, care să explice această legătură[154].

Actuosa participatio

Participarea autentică

52. Conciliul al II-lea din Vatican pe bună dreptate a insistat în mod deosebit pe participarea activă, deplină şi rodnică a întregului popor al lui Dumnezeu la celebrarea euharistică[155]. Desigur, reînnoirea realizată în aceşti ani a favorizat progrese însemnate în direcţia dorită de părinţii conciliari. Totuşi nu trebuie să ascundem faptul că uneori se manifestă ceva neînţelegeri chiar cu privire la sensul acestei participări. De aceea, merită de clarificat că prin acest cuvânt nu se intenţionează să se facă referinţă la o simplă activitate externă în timpul celebrării. În realitate, participarea activă dorită de Conciliu trebuie să fie înţeleasă în termeni mai substanţiali, pornind de la o conştiinţă mai mare a misterului care este celebrat şi a raportului său cu existenţa zilnică. Este încă pe deplin valabilă recomandarea constituţiei conciliare Sacrosanctum Concilium, care îi îndemna pe credincioşi să nu asiste la liturgia euharistică "ca străini sau spectatori muţi", ci să participe "la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ"[156]. Conciliul continua dezvoltând reflecţia: credincioşii "instruiţi prin cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu; oferind ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei"[157].

Participarea şi slujirea preoţească

53. Frumuseţea şi armonia acţiunii liturgice au o exprimare semnificativă în ordinea cu care fiecare este chemat să participe activ. Aceasta comportă recunoaşterea diferitelor roluri ierarhice implicate în celebrarea însăşi. Este folositor de a aminti că participarea activă la ea nu coincide în sine cu desfăşurarea unei slujiri deosebite. Mai ales nu este de folos pentru cauza participării active a credincioşilor o confuzie care s-ar provoca din cauza incapacităţii de a distinge, în comuniunea eclezială, diferitele îndatoriri care revin fiecăruia[158]. Îndeosebi, este necesar să existe claritate cu privire la îndatoririle specifice ale preotului. El este, fără a putea fi înlocuit, aşa cum atestă tradiţia Bisericii, cel care prezidează întreaga celebrare euharistică, de la salutul de la început până la binecuvântarea finală. În virtutea Preoţiei sacre primite, el reprezintă pe Isus Cristos, cap al Bisericii şi, în modul său propriu, chiar şi Biserica însăşi[159]. De fapt, orice celebrare a Euharistiei este condusă de episcop, "fie personal, fie prin preoţi, colaboratorii săi"[160]. El este ajutat de diacon, care în celebrare are câteva îndatoriri specifice: să pregătească altarul şi să-i slujească preotului, să vestească evanghelia, eventual să ţină omilia, să le propună credincioşilor intenţiile de la rugăciunea universală, să împartă credincioşilor Euharistia[161]. În relaţie cu aceste slujiri, legate de sacramentul Preoţiei, sunt şi celelalte slujiri pentru serviciul liturgic, îndeplinite în mod lăudabil de călugări şi laici pregătiţi[162].

Celebrarea euharistică şi înculturarea

54. Pornind de la afirmaţiile fundamentale ale Conciliului al II-lea din Vatican, a fost subliniată de mai multe ori importanţa participării active a credincioşilor la sacrificiul euharistic. Pentru a favoriza această implicare se poate face loc câtorva adaptări potrivite diferitelor contexte şi diferitelor culturi[163]. Faptul că au existat unele abuzuri nu întunecă claritatea acestui principiu, care trebuie să fie menţinut conform necesităţilor reale ale Bisericii, care trăieşte şi celebrează acelaşi mister al lui Cristos în situaţii culturale diferite. De fapt, Domnul Isus, chiar în misterul întrupării, născându-se dintr-o femeie ca om desăvârşit (cf. Gal 4,4), s-a pus în raport direct nu numai cu aşteptările prezente în cadrul Vechiului Testament, ci şi cu cele cultivate de toate popoarele. Cu aceasta, el a arătat că Dumnezeu vrea să ajungă la noi în contextul nostru vital. De aceea, pentru o participare mai eficace a credincioşilor la sfintele taine este utilă continuarea procesului de înculturare în cadrul celebrării euharistice, ţinând cont de posibilităţile de adaptare oferite de Rânduiala generală a Liturghierului roman[164], interpretate în lumina criteriilor fixate de cea de-a IV-a instrucţiune a Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor Varietates legitimae din 25 ianuarie 1994[165], şi de directivele exprimate de papa Ioan Paul al II-lea în exortaţiile postsinodale Ecclesia in Africa, Ecclesia in America, Ecclesia in Asia, Ecclesia in Oceania, Ecclesia in Europa[166]. În acest scop, recomand conferinţelor episcopale să acţioneze favorizând echilibrul just între criteriile şi directivele date deja şi noile adaptări[167], mereu în acord cu Scaunul Apostolic.

Condiţii personale pentru o "actuosa participatio"

55. Tratând tema actuosa participatio a credincioşilor la ritul sacru, părinţii sinodali au dat însemnătate şi condiţiilor personale în care trebuie să se afle fiecare pentru o participare rodnică[168]. Una dintre acestea este, desigur, spiritul de convertire continuă care trebuie să caracterizeze viaţa tuturor credincioşilor. Nu se poate aştepta o participare activă la liturgia euharistică dacă se apropie de ea în mod superficial, fără a se întreba înainte cu privire la propria viaţă. Această dispoziţie interioară o favorizează, de exemplu, reculegerea şi tăcerea, cel puţin câteva clipe înainte de începutul liturgiei, postul şi, atunci când este necesar, Spovada sacramentală. O inimă reconciliată cu Dumnezeu permite adevărata participare. Îndeosebi, trebuie amintit credincioşilor faptul că o actuosa participatio la sfintele taine nu poate exista dacă nu se caută în acelaşi timp să se ia parte în mod activ la viaţa eclezială în integralitatea sa, care cuprinde şi angajarea misionară de a duce iubirea lui Cristos înlăuntrul societăţii.

Fără îndoială, participare deplină la Euharistie există atunci când se apropie şi personal de altar pentru a primi Împărtăşania[169]. Totuşi trebuie să existe atenţie ca această afirmaţie justă să nu introducă un anumit automatism între credincioşi, ca şi cum numai datorită faptului că se află în biserică în timpul liturgiei au dreptul sau poate şi obligaţia de a se apropia de masa euharistică. Chiar şi atunci când nu este posibil să se apropie de împărtăşirea sacramentală, participarea la sfânta Liturghie este necesară, valabilă, semnificativă şi rodnică. Este bine în aceste circumstanţe de cultivat dorinţa unirii depline cu Cristos, de exemplu, cu practicarea împărtăşaniei spirituale, amintită de Ioan Paul al II-lea[170] şi recomandată de sfinţi maeştri de viaţă spirituală[171].

Participarea creştinilor necatolici

56. Împreună cu tema participării trebuie să tratăm în mod inevitabil despre creştinii care aparţin Bisericilor sau comunităţilor ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică. În această privinţă, trebuie spus că legătura intrinsecă existentă între Euharistie şi unitatea Bisericii, pe de o parte, ne face să dorim cu ardoare ziua în care vom putea celebra împreună cu toţi cei care cred în Cristos dumnezeiasca Euharistie şi să exprimăm astfel în mod vizibil plinătatea unităţii pe care Cristos a voit-o pentru discipolii săi (cf. In 17,21). Pe de altă parte, respectul pe care îl datorăm sacramentului trupului şi sângelui lui Cristos ne împiedică să facem din el un simplu "mijloc" care trebuie folosit în mod nediscriminat pentru a ajunge la această unitate[172]. De fapt, Euharistia nu manifestă numai împărtăşirea noastră personală cu Isus Cristos, ci implică şi deplina communio cu Biserica. De aceea, acesta este motivul pentru care cu durere, dar nu fără speranţă, le cerem creştinilor necatolici să înţeleagă şi să respecte convingerea noastră care se inspiră din Biblie şi din tradiţie. Noi considerăm că Împărtăşania euharistică şi comuniunea eclezială îşi aparţin una alteia aşa de profund încât fac în general imposibil de a avea acces la una fără a se bucura de cealaltă, din partea creştinilor necatolici. Şi mai lipsită de sens ar fi o adevărată concelebrare cu slujitori din Biserici sau comunităţi ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică. Totuşi este adevărat că, în vederea mântuirii veşnice, există posibilitatea admiterii fiecărui creştin necatolic la Euharistie, la sacramentul Pocăinţei şi la Ungerea bolnavilor. Însă acest lucru presupune existenţa unor situaţii determinate şi excepţionale caracterizate de condiţii precise[173]. Ele sunt indicate cu claritate în Catehismul Bisericii Catolice[174] şi în Compendiul său[175]. Este de datoria fiecăruia să le respecte cu fidelitate.

Participarea prin intermediul mijloacelor de comunicare

57. Din cauza dezvoltării formidabile a mijloacelor de comunicare, în ultimele decenii cuvântul "participare" a căpătat o semnificaţie mai amplă decât în trecut. Cu toţii recunoaştem cu satisfacţie că aceste instrumente oferă noi posibilităţi şi referitor la celebrarea euharistică[176]. Acest lucru cere de la lucrătorii pastorali din acest sector o pregătire specifică şi un viu simţ de responsabilitate. De fapt, sfânta Liturghie transmisă la televiziune capătă în mod inevitabil un anumit caracter de exemplaritate. De aceea trebuie să se acorde multă atenţie pentru ca mereu celebrarea, în afară de faptul de a se desfăşura în locuri demne şi bine pregătite, să respecte normele liturgice.

În sfârşit, cât priveşte valoarea participării la sfânta Liturghie, făcută posibilă de mijloacele de comunicare, cel care asistă la astfel de transmisiuni trebuie să ştie că, în condiţii normale, nu îndeplineşte preceptul de sărbătoare. De fapt, limbajul imaginii reprezintă realitatea, dar nu o reproduce în ea însăşi[177]. Dacă este foarte lăudabil ca bătrânii şi bolnavii să participe la sfânta Liturghie de sărbătoare prin intermediul transmisiunilor radiotelevizate, nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre cel care, prin astfel de transmisiuni, ar vrea să se dispenseze de a merge la biserică pentru a participa la celebrarea euharistică în adunarea Bisericii vii.

"Actuosa participatio" a bolnavilor

58. Luând în considerare condiţia celor care, din motive de sănătate sau de vârstă, nu pot merge la locurile de cult, aş vrea să atrag atenţia întregii comunităţi ecleziale cu privire la necesitatea pastorală de a asigura asistenţa spirituală bolnavilor, celor care rămân în casele lor sau care se află în spital. De mai multe ori în Sinodul Episcopilor s-a făcut aluzie la condiţia lor. Trebuie să se facă în aşa fel încât aceşti fraţi ai noştri să se poată apropia frecvent de Împărtăşania sacramentală. Întărind în felul acesta raportul cu Cristos răstignit şi înviat, vor putea să simtă propria existenţă inserată pe deplin în viaţa şi în misiunea Bisericii prin oferirea propriei suferinţe în unire cu sacrificiul Domnului nostru. O atenţie deosebită trebuie rezervată persoanelor cu handicap, acolo unde condiţia lor permite aceasta, comunitatea creştină trebuie să favorizeze participarea lor la celebrare în locul de cult. În această privinţă, să se facă în aşa fel încât în edificiile sacre să fie înlăturate eventualele obstacole arhitectonice care împiedică accesul acestor persoane. În sfârşit, să fie asigurată şi împărtăşania euharistică, pe cât posibil, celor cu handicap mintal, botezaţi şi miruiţi: ei primesc Euharistia şi în credinţa familiei sau a comunităţii care îi îngrijeşte[178].

Atenţia faţă de cei din închisoare

59. Tradiţia spirituală a Bisericii, după un cuvânt precis al lui Cristos (cf. Mt 25,36), a văzut în vizita la cei din închisoare una dintre faptele de milostenie trupească. Aceia care se află în această situaţie au în mod deosebit nevoie să fie vizitaţi de însuşi Domnul în sacramentul Euharistiei. A experimenta apropierea comunităţii ecleziale, a participa la Euharistie şi a primi sfânta Împărtăşanie într-o perioadă a vieţii aşa de specială şi dureroasă poate cu siguranţă să contribuie la calitatea propriului drum de credinţă şi să favorizeze deplina recuperare socială a persoanei. Interpretând dorinţele exprimate în Adunarea Sinodală, cer diecezelor să facă în aşa fel încât, în limitele posibilului, să existe o corespunzătoare investiţie de forţe în activitatea pastorală îndreptată spre îngrijirea spirituală a deţinuţilor[179].

Migranţii şi participarea la Euharistie

60. Atingând problema celor care din diferite motive sunt constrânşi să-şi lase propria ţară, Sinodul a exprimat recunoştinţă deosebită faţă de cei care sunt angajaţi în îngrijirea pastorală a migranţilor. În acest context, o atenţie specifică trebuie dată acelor migranţi care aparţin Bisericilor catolice orientale şi pentru care, la dezlipirea de propria casă, se adaugă dificultatea de a nu putea participa la liturgia euharistică după propriul rit de apartenenţă. De aceea, acolo unde este posibil, să le fie permis să fie asistaţi de preoţii din ritul lor. Întâlnirea credincioşilor de rituri diferite poate să devină şi ocazie de îmbogăţire reciprocă. Îndeosebi, mă gândesc la folosul care poate să derive, mai ales pentru cler, din cunoaşterea diferitelor tradiţii[180].

Marile concelebrări

61. Adunarea Sinodală s-a oprit să trateze calitatea participării în marile concelebrări care au loc în circumstanţe deosebite, în care sunt, în afară de un mare număr de preoţi, şi mulţi preoţi concelebranţi[181]. Pe de o parte, este uşor de recunoscut valoarea acestor momente, în special atunci când prezidează episcopul înconjurat de preoţii săi şi de diaconi. Pe de altă parte, în astfel de circumstanţe pot exista probleme cât priveşte exprimarea sensibilă a unităţii preoţeşti, în special în liturgia euharistică, şi cât priveşte împărţirea sfintei Împărtăşanii. Trebuie evitat ca aceste mari concelebrări să creeze dispersare. La aceasta să se ia măsuri cu instrumente corespunzătoare de coordonare şi pregătind locul de cult în aşa fel încât să permită preoţilor şi credincioşilor participarea deplină şi reală. Oricum, trebuie ţinut cont că este vorba de concelebrări care au caracter de excepţie şi care sunt limitate la situaţii extraordinare.

Limba latină

62. Totuşi ceea ce s-a afirmat nu trebuie să pună în umbră valoarea acestor liturgii mari. Mă gândesc în acest moment îndeosebi la celebrările care au loc în timpul întâlnirilor internaţionale, astăzi tot mai frecvente. Ele trebuie pe bună dreptate să fie valorizate. Pentru a exprima mai bine unitatea şi universalitatea Bisericii, aş vrea să recomand ceea ce a fost sugerat de Sinodul Episcopilor, în sintonie cu directivele Conciliului al II-lea din Vatican[182], cu excepţia lecturilor, omiliei şi rugăciunii credincioşilor, este bine ca astfel de celebrări să fie în limba latină; de asemenea să fie recitate în latină rugăciunile mai cunoscute[183] din tradiţia Bisericii şi, eventual, cântate bucăţi din cântul gregorian. Mai în general, cer ca viitorii preoţi, încă din timpul seminarului, să fie pregătiţi să înţeleagă şi să celebreze sfânta Liturghie în latină, de asemenea să utilizeze texte latine şi să cânte cântul gregorian; să nu se neglijeze posibilitatea ca înşişi credincioşii să fie educaţi să cunoască cele mai obişnuite rugăciuni în latină, de asemenea să cânte în gregoriană anumite părţi ale liturgiei[184].

Celebrările euharistice în grupuri mici

63. O situaţie destul de diferită este aceea care se creează în unele circumstanţe pastorale în care, tocmai pentru o participare mai conştientă, activă şi rodnică, se favorizează celebrările în grupuri mici. Chiar recunoscând valoarea formativă subînţeleasă în aceste iniţiative, este necesar de precizat că ele trebuie să fie armonizate cu ansamblul propunerii pastorale a diecezei. De fapt, astfel de experienţe şi-ar pierde caracterul lor pedagogic dacă ar fi simţite în antagonism sau în paralel cu viaţa Bisericii particulare. În această privinţă, Sinodul a evidenţiat câteva criterii care trebuie respectate: grupurile mici trebuie să slujească pentru a uni comunitatea, nu pentru a o fragmenta; acest lucru trebuie să aibă confirmare în practică; aceste grupuri trebuie să favorizeze participarea rodnică a întregii adunări şi să ocrotească, pe cât posibil, unitatea vieţii liturgice a fiecărei familii[185].

Celebrarea participată în interior

Cateheza mistagogică

64. Marea tradiţie liturgică a Bisericii ne învaţă că, pentru o participare rodnică, este necesar să ne angajăm pentru a corespunde personal cu misterul care este celebrat, prin oferirea propriei vieţi lui Dumnezeu, în unire cu sacrificiul lui Cristos pentru mântuirea lumii întregi. De aceea, Sinodul Episcopilor a recomandat să se aibă grijă de concordanţa intimă a dispoziţiilor interioare din credincioşi cu gesturile şi cuvintele lor. Dacă aceasta ar lipsi, celebrările noastre, oricât ar fi de animate, ar risca deriva ritualismului. De aceea, trebuie promovată o educare la credinţa care să-i dispună pe credincioşi să trăiască personal ceea ce este celebrat. În faţa importanţei esenţiale a acestei participatio personale şi conştiente, care pot fi instrumentele formative potrivite? Părinţii sinodali în unanimitate au indicat, în această privinţă, drumul unei cateheze cu caracter mistagogic, care să-i ducă pe credincioşi spre o mai profundă înţelegere a misterelor care sunt celebrate[186]. Îndeosebi, pentru relaţia dintre ars celebrandi şi actuosa participatio trebuie afirmat, înainte de toate, că "cea mai bună cateheză despre Euharistie este însăşi Euharistia celebrată bine"[187]. De fapt, prin natura sa, liturgia are o proprie eficacitate pedagogică în a-i introduce pe credincioşi la cunoaşterea misterului celebrat. Tocmai de aceea, în tradiţia cea mai veche a Bisericii drumul formativ al creştinului, chiar fără a neglija înţelegerea sistematică a conţinuturilor credinţei, asuma mereu un caracter de experienţă în care era determinantă întâlnirea vie şi convingătoare cu Cristos vestit de martori autentici. În acest sens, cel care introduce la mistere este înainte de toate martorul. Desigur, această întâlnire se aprofundează în cateheză şi îşi are izvorul său şi culmea sa în celebrarea Euharistiei. Din această structură fundamentală a experienţei creştine se inspiră exigenţa unui itinerar mistagogic, în care trebuie ţinut cont mereu de trei elemente.

a) Înainte de toate, este vorba de interpretarea riturilor în lumina evenimentelor mântuitoare, în conformitate cu tradiţia vie a Bisericii. De fapt, celebrarea Euharistiei, în bogăţia sa infinită, conţine referinţe continue la istoria mântuirii. În Cristos răstignit şi înviat ne este dat să celebrăm cu adevărat centrul recapitulator al întregii realităţi (cf. Ef 1,10). Încă de la început comunitatea creştină a citit evenimentele vieţii lui Isus, şi îndeosebi ale misterului pascal, în relaţie cu întregul parcurs veterotestamentar.

b) În afară de aceasta, cateheza mistagogică va trebui să se îngrijească de a introduce în sensul semnelor conţinute în rituri. Această îndatorire este deosebit de urgentă într-o epocă puternic tehnicizată cum este epoca actuală, în care există riscul de a pierde capacitatea de a percepe semnele şi simbolurile. Mai mult decât a informa, cateheza mistagogică va trebui să trezească şi să educe sensibilitatea credincioşilor faţă de limbajul semnelor şi al gesturilor care, unite cu cuvântul, constituie ritul.

c) În sfârşit, cateheza mistagogică va trebuie să se îngrijească să arate semnificaţia riturilor în relaţie cu viaţa creştină în toate dimensiunile sale, de muncă şi de angajare, de gânduri şi de sentimente, de activitate şi de odihnă. Este parte a itinerarului mistagogic scoaterea în evidenţă a legăturii misterelor celebrate în rit cu responsabilitatea misionară a credincioşilor. În acest sens, rezultatul matur al mistagogiei este conştiinţa că propria existenţă este transformată progresiv de sfintele taine celebrate. De altfel, scopul întregii educaţii creştine este de a-l forma pe credincios, ca "om nou", la o credinţă matură, care să-l facă să mărturisească în propriul ambient speranţa creştină de care este animat.

Pentru a putea desfăşura în cadrul comunităţilor noastre ecleziale o astfel de misiune educativă trebuie să existe formatori pregătiţi în mod corespunzător. Desigur, întregul popor al lui Dumnezeu trebuie să se simtă angajat în această formare. Fiecare comunitate creştină este chemată să fie loc de introducere pedagogică la misterele care se celebrează în credinţă. În această privinţă, părinţii în timpul Sinodului au subliniat oportunitatea unei implicări mai mari a comunităţilor de viaţă consacrată, a mişcărilor şi a grupurilor care, în virtutea propriilor lor carisme, pot să aducă un nou elan formării creştine[188]. Şi în timpul nostru Duhul Sfânt nu se zgârceşte în revărsarea darurilor sale pentru a susţine misiunea apostolică a Bisericii, căreia îi revine să răspândească credinţa şi să o educe până la maturitatea sa[189].

Reverenţa faţă de Euharistie

65. Un semn convingător al eficacităţii pe care o are cateheza euharistică asupra credincioşilor este cu siguranţă creşterea în ei a sensului misterului lui Dumnezeu prezent între noi. Acest lucru poate fi verificat prin manifestări specifice de reverenţă faţă de Euharistie, la care parcursul mistagogic trebuie să-i introducă pe credincioşi[190]. Mă gândesc, în sens general, la importanţa gesturilor şi a poziţiei, cum este îngenuncherea din cadrul momentelor centrale ale rugăciunii euharistice. În adaptarea sa la legitima diversitate de semne care se fac în contextul diferitelor culturi, fiecare să trăiască şi să exprime conştiinţa că se află, la fiecare celebrare, în faţa maiestăţii infinite a lui Dumnezeu, care ajunge la noi în mod umil în semnele sacramentale.

Adoraţia şi evlavia euharistică

Raportul intrinsec dintre celebrare şi adoraţie

66. Unul dintre momentele cele mai intense ale Sinodului a fost atunci când am mers în bazilica "Sfântul Petru", împreună cu mulţi credincioşi, pentru adoraţia euharistică. Cu acest gest de rugăciune, Adunarea Episcopilor a voit să atragă atenţia, nu numai prin cuvinte, asupra importanţei relaţiei intrinsece dintre celebrarea euharistică şi adoraţie. În acest aspect semnificativ al credinţei Bisericii se află unul dintre elementele decisive ale drumului eclezial, făcut după reînnoirea liturgică voită de Conciliul al II-lea din Vatican. În timp ce reforma făcea primii paşi, uneori raportul intrinsec dintre sfânta Liturghie şi adoraţia preasfântului sacrament nu a fost suficient de clar perceput. O obiecţie răspândită pe atunci se inspira, de exemplu, din observaţia conform căreia pâinea euharistică nu ne-ar fi fost dată pentru a fi contemplată, ci pentru a fi mâncată. În realitate, în lumina experienţei de rugăciune a Bisericii, această contrapoziţie se dovedea lipsită de orice fundament. Deja Augustin spusese: "Nemo autem illam carnem manducat, nisi prius adoraverit; peccemus non adorando – Nimeni să nu mănânce acest trup fără ca mai înainte să-l adore; am păcătui dacă nu l-am adora"[191]. De fapt, în Euharistie, Fiul lui Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi doreşte să se unească cu noi; adoraţia euharistică nu este decât dezvoltarea clară a celebrării euharistice, care este în ea însăşi cel mai mare act de adoraţie al Bisericii[192]. A primi Euharistia înseamnă a sta în atitudine de adoraţie faţă de cel pe care îl primim. Tocmai aşa şi numai aşa devenim una cu el şi, într-un fel, gustăm în mod anticipat frumuseţea liturgiei cereşti. Actul de adoraţie în afara sfintei Liturghii prelungeşte şi intensifică ceea ce s-a făcut în celebrarea liturgică însăşi. De fapt, "numai în adoraţie se poate maturiza o primire profundă şi adevărată. Tocmai în acest act personal de întâlnire cu Domnul se maturizează apoi şi misiunea socială care este cuprinsă în Euharistie şi care vrea să rupă barierele nu numai între Domnul şi noi, ci mai ales barierele care ne despart pe unii de alţii"[193].

Practica adoraţiei euharistice

67. De aceea, împreună cu Adunarea Sinodală recomand cu tărie păstorilor Bisericii şi poporului lui Dumnezeu practica adoraţiei euharistice, atât personală cât şi comunitară[194]. În această privinţă, va fi de mare folos o cateheză corespunzătoare în care să se explice credincioşilor importanţa acestui act de cult care permite să trăiască mai profund şi cu mai mare rod însăşi celebrarea liturgică. Apoi, în limita posibilului, mai ales în centrele mai populate, va fi bine de găsit biserici sau oratorii care să fie rezervate tocmai pentru adoraţia perpetuă. În afară de aceasta, recomand ca în formarea catehetică, şi îndeosebi în itinerarele de pregătire pentru prima Împărtăşanie, copiii să fie iniţiaţi la sensul şi la frumuseţea de a sta în compania lui Isus, cultivând uimirea faţă de prezenţa sa în Euharistie.

Aş vrea să exprim aici admiraţie şi sprijin tuturor institutelor de viaţă consacrată ai căror membri dedică adoraţiei euharistice o parte semnificativă din timpul lor. În felul acesta ei oferă tuturor exemplul de persoane care se lasă plăsmuite de prezenţa reală a Domnului. Doresc, la fel, să încurajez acele asociaţii de credincioşi, precum şi confraternităţile, care asumă practica aceasta ca angajare specială a lor, devenind astfel ferment de contemplaţie pentru toată Biserica şi amintire a locului central al lui Cristos pentru viaţa fiecăruia şi a comunităţilor.

Forme de devoţiune euharistică

68. Raportul personal pe care fiecare credincios îl instaurează cu Cristos, prezent în Euharistie, îl trimite mereu la ansamblul comuniunii ecleziale, alimentând în el conştiinţa apartenenţei sale la trupul lui Cristos. Pentru aceasta, în afară de faptul de a invita pe fiecare credincios să găsească personal timp pentru a-l petrece în rugăciune în faţa sacramentului altarului, consider necesar să solicit înseşi parohiilor şi celorlalte grupuri ecleziale să promoveze momente de adoraţie comunitară. Desigur, îşi păstrează toată valoarea lor formele de devoţiune euharistică deja existente. Mă gândesc, de exemplu, la procesiunile euharistice, mai ales la procesiunea tradiţională în solemnitatea Corpus Domini, la practica evlavioasă a celor patruzeci de ore, la congresele euharistice locale, naţionale şi internaţionale, şi la celelalte iniţiative asemănătoare. Actualizate şi adaptate în mod corespunzător la diferitele circumstanţe, aceste forme de devoţiune merită să fie cultivate şi astăzi[195].

Locul tabernacolului în biserică

69. Cât priveşte importanţa rezervei euharistice şi a adoraţiei şi reverenţei faţă de sacramentul sacrificiului lui Cristos, Sinodul Episcopilor s-a întrebat cu privire la amplasarea corespunzătoare a tabernacolului în interiorul bisericilor noastre[196]. De fapt, poziţionarea sa corectă ajută la recunoaşterea prezenţei reale a lui Cristos în preasfântul sacrament. De aceea, este necesar ca locul în care sunt păstrate speciile euharistice să poată fi găsit cu uşurinţă, graţie şi lămpii veşnice, de toţi cei care intră în biserică. În acest scop, trebuie ţinut cont de dispoziţia arhitectonică a edificiului sacru: în bisericile în care nu există capela preasfântului sacrament şi rămâne altarul mare cu tabernacolul, este oportun de a continua să se folosească această structură pentru păstrarea şi adoraţia Euharistiei, evitând să fie aşezată în faţa lui scaunul celebrantului. În bisericile noi este bine de a pregăti capela preasfântului sacrament în apropierea prezbiteriului; unde nu este posibil acest lucru, este de preferat să se aşeze tabernacolul în prezbiter, într-un loc suficient de ridicat, în centrul zonei absidei, sau în alt punct unde să fie la fel foarte vizibil. Aceste sfaturi dau demnitate tabernacolului, care trebuie să fie mereu de calitate, şi sub profil artistic. Desigur, este necesar să se ţină cont de ceea ce afirmă în această privinţă Rânduiala generală a Liturghierului roman[197]. Oricum, ultima decizie cu privire la această materie îi revine episcopului diecezan.

PARTEA A TREIA

EUHARISTIA, MISTER CE TREBUIE TRĂIT

"Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl,
la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57)

Forma euharistică a vieţii creştine

Cultul spiritual – logiké latreia (Rom 12,1)

70. Domnul Isus, care s-a făcut pentru noi hrană de adevăr şi de iubire, vorbind despre dăruirea vieţii sale ne asigură că "dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci" (In 6,51). Însă această "viaţă veşnică" începe în noi deja în acest timp prin schimbarea pe care darul euharistic o generează în noi: "Cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57). Aceste cuvinte ale lui Isus ne fac să înţelegem că misterul "crezut" şi "celebrat" are în sine un dinamism care este principiu de viaţă nouă în noi şi formă a existenţei creştine. De fapt, împărtăşindu-ne cu trupul şi cu sângele lui Cristos, suntem făcuţi părtaşi la viaţa divină în mod tot mai adult şi conştient. Este valabil şi aici ceea ce sfântul Augustin, în Confesiunile sale, spune despre Logosul veşnic, hrană a sufletului: scoţând în evidenţă caracterul paradoxal al acestei hrane, sfântul doctor îşi imaginează că aude spunându-i-se: "Sunt hrana celor mari: creşti şi mă vei mânca. Şi nu eu voi fi mutat în tine ca hrană a trupului tău, ci tu vei fi mutat în mine"[198]. De fapt, nu alimentul euharistic se transformă în noi, ci noi suntem schimbaţi de el în mod tainic. Cristos ne hrăneşte unindu-ne cu el; "ne atrage înlăuntrul său"[199].

Celebrarea euharistică apare aici în toată forţa sa ca izvor şi culme a vieţii ecleziale, deoarece exprimă, în acelaşi timp, atât geneza cât şi împlinirea cultului nou şi definitiv, logiké latreia[200]. Cuvintele sfântului Paul adresate romanilor în această privinţă sunt formularea cea mai sintetică a modului în care Euharistia transformă toată viaţa noastră în cult spiritual plăcut lui Dumnezeu: "Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual" (Rom 12,1). În acest îndemn reiese imaginea noului cult ca oferire totală a propriei persoane în comuniune cu toată Biserica. Insistenţa apostolului asupra oferirii trupurilor noastre subliniază caracterul uman şi concret al unui cult care nu este deloc lipsit de trup. În această privinţă, tot sfântul din Hippona ne aminteşte că "acesta este sacrificiul creştinilor, adică faptul de a fi mulţi şi un singur trup în Cristos. Biserica, prin sacramentul altarului, celebrează acest mister, pe care credincioşii îl cunosc bine şi în care i se arată clar că în ceea ce se oferă este oferită ea însăşi"[201]. De fapt, învăţătura catolică afirmă că Euharistia, ca sacrificiu al lui Cristos, este şi sacrificiu al Bisericii, şi deci al credincioşilor[202]. Insistenţa asupra sacrificiului – "a face sacru" – vorbeşte aici despre toată densitatea existenţială inclusă în transformarea realităţii noastre umane cuprinsă de Cristos (cf. Fil 3,12).

Eficacitatea atotcuprinzătoare a cultului euharistic

71. Noul cult creştin cuprinde orice aspect al existenţei, transfigurând-o: "Aşadar, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre gloria lui Dumnezeu" (1Cor 10,31). În orice act al vieţii creştinul este chemat să exprime adevăratul cult adus lui Dumnezeu. De aici ia formă natura intrinsec euharistică a vieţii creştine. Deoarece implică realitatea umană a credinciosului în aspectul său concret zilnic, Euharistia face posibilă, zi după zi, progresiva transfigurare a omului chemat prin har să fie imagine a Fiului lui Dumnezeu (cf. Rom 8,29 şi urm.). Nu există nimic autentic uman – gânduri şi sentimente, cuvinte şi fapte – care să nu aibă în sacramentul Euharistiei forma corespunzătoare pentru a fi trăit în plinătate. Aici iese în evidenţă toată valoarea antropologică a noutăţii radicale adusă de Cristos cu Euharistia: cultul adus lui Dumnezeu în existenţa umană nu poate fi legat de un moment particular sau privat, ci prin natura sa tinde să pătrundă orice aspect al realităţii individului. Cultul plăcut lui Dumnezeu devine astfel un nou mod de a trăi toate circumstanţele existenţei în care fiecare amănunt este preamărit, deoarece este trăit în raportul cu Cristos şi ca ofertă adusă lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu este omul viu (cf. 1Cor 10,31). Şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu[203].

"Iuxta dominicam viventes" – A trăi conform duminicii

72. Această noutate radicală pe care Euharistia o introduce în viaţa omului s-a revelat conştiinţei creştine încă de la început. Credincioşii au simţit imediat influenţa profundă pe care celebrarea euharistică o exercita asupra stilului vieţii lor. Sfântul Ignaţiu din Antiohia exprima acest adevăr calificându-i pe creştini ca "aceia care au ajuns la noua speranţă" şi îi prezenta ca aceia care trăiesc "conform duminicii" (iuxta dominicam viventes)[204]. Această formulă a marelui martir din Antiohia scoate clar în evidenţă legătura dintre realitatea euharistică şi existenţa creştină în viaţa sa zilnică. Obişnuinţa caracteristică a creştinilor de a se aduna în prima zi după sâmbătă pentru a celebra învierea lui Cristos – conform relatării sfântului martir Iustin[205] – este şi faptul care defineşte forma existenţei reînnoite de întâlnirea cu Cristos. Formula sfântului Ignaţiu – "A trăi conform duminicii" – subliniază şi valoarea paradigmatică pe care această zi sfântă o are pentru orice altă zi a săptămânii. De fapt, ea nu se deosebeşte prin simpla suspendare a activităţilor obişnuite, ca un fel de paranteză în cadrul ritmului obişnuit al zilelor. Creştinii au simţit mereu această zi ca prima zi a săptămânii, pentru că în ea se face memorialul noutăţii radicale adusă de Cristos. De aceea, duminica este ziua în care creştinul regăseşte acea formă euharistică a existenţei sale conform căreia este chemat să trăiască în mod constant. "A trăi conform duminicii" înseamnă a trăi în conştiinţa eliberării adusă de Cristos şi a desfăşura propria existenţă ca oferire de sine lui Dumnezeu, pentru ca victoria lui să se manifeste pe deplin tuturor oamenilor printr-o conduită intim reînnoită.

Trăirea preceptului de sărbătoare

73. Părinţii sinodali, conştienţi de acest principiu nou de viaţă pe care Euharistia îl pune în creştin, au reafirmat importanţa pentru toţi credincioşii a preceptului duminical ca izvor de libertate autentică, pentru a putea trăi orice altă zi conform cu ceea ce au celebrat în "ziua Domnului". De fapt, viaţa de credinţă este în pericol atunci când nu se mai simte dorinţa de a participa la celebrarea euharistică în care se face memorialul victoriei pascale. Participarea la adunarea liturgică duminicală, împreună cu toţi fraţii şi surorile cu care se formează un singur trup în Cristos Isus, este cerută de conştiinţa creştină şi, în acelaşi timp, formează conştiinţa creştină. Pierderea sensului duminicii ca zi a Domnului ce trebuie sfinţită este simptom al pierderii sensului autentic al libertăţii creştine, libertatea fiilor lui Dumnezeu[206]. În această privinţă, rămân preţioase observaţiile făcute de veneratul meu predecesor, Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Dies Domini[207], cu privire la diferitele dimensiuni ale duminicii pentru creştini: ea este dies Domini, cu referinţă la opera creaţiei, dies Christi deoarece este zi a noii creaţii şi a dăruirii Duhului Sfânt pe care o face Domnul înviat; Dies Ecclesiae ca zi în care comunitatea creştină se întâlneşte pentru celebrare; Dies hominis ca zi de bucurie, odihnă şi iubire fraternă.

De aceea, o astfel de zi se manifestă ca sărbătoare primordială, în care fiecare credincios, în ambientul în care trăieşte, poate să devină vestitor şi păstrător al sensului timpului. De altfel, din această zi provine sensul creştin al existenţei şi un nou mod de a trăi timpul, relaţiile, munca, viaţa şi moartea. Aşadar, este bine ca în ziua Domnului realităţile ecleziale să organizeze, în jurul celebrării euharistice duminicale, manifestări proprii comunităţii creştine: întâlniri prieteneşti, iniţiative pentru formarea în credinţă a copiilor, tinerilor şi adulţilor, pelerinaje, fapte de caritate şi diferite momente de rugăciune. Datorită acestor valori aşa de importante – chiar dacă sâmbăta seara, începând cu primele Vespere, aparţine deja pe bună dreptate duminicii şi este permis să se îndeplinească în această zi preceptul duminical – este necesar să amintim că duminica în sine însăşi merită să fie sfinţită, ca să nu ajungă să fie o zi "goală de Dumnezeu"[208].

Sensul odihnei şi al muncii

74. În sfârşit, este deosebit de urgent în acest timp al nostru să amintim că ziua Domnului este şi ziua odihnei de la muncă. Ne dorim cu tărie ca ea să fie recunoscută ca atare şi de societatea civilă, aşa încât să fie posibil să fim liberi de activităţile de muncă, fără a fi penalizaţi pentru acest lucru. De fapt, creştinii, în relaţie cu semnificaţia sâmbetei în tradiţia ebraică, au văzut în ziua Domnului şi ziua de odihnă de la truda zilnică. Acest lucru are un sens precis propriu, deoarece constituie o relativizare a muncii, care îl are ca scop pe om: munca este pentru om şi nu omul pentru muncă. Este uşor de intuit protecţia care îi este oferită omului însuşi, care este astfel eliberat de o posibilă formă de sclavie. Aşa cum am avut ocazia să afirm, "munca îmbracă importanţa primară pentru realizarea omului şi pentru dezvoltarea societăţii şi pentru aceasta este nevoie ca ea să fie mereu organizată şi desfăşurată în respectarea deplină a demnităţii umane şi în slujba binelui comun. În acelaşi timp, este indispensabil ca omul să nu se lase aservit de muncă, să nu o idolatrizeze, pretinzând că găseşte în ea sensul ultim şi definitiv al vieţii"[209]. În ziua consacrată lui Dumnezeu omul înţelege sensul existenţei sale şi chiar al muncii sale[210].

Adunările duminicale fără preot

75. Redescoperind semnificaţia celebrării duminicale pentru viaţa creştinului, este natural să se pună problema acelor comunităţi creştine în care lipseşte preotul şi unde, prin urmare, nu este posibilă celebrarea sfintei Liturghii în ziua Domnului. În această privinţă, trebuie spus că ne aflăm în faţa unor situaţii foarte diversificate între ele. Sinodul a recomandat înainte de toate credincioşilor să meargă în una dintre bisericile din dieceză în care este garantată prezenţa preotului, chiar şi atunci când acest lucru cere un anumit sacrificiu[211]. În schimb, acolo unde marile distanţe fac practic imposibilă participarea la Euharistia duminicală, este important ca, la fel, comunităţile creştine să se adune pentru a-l lăuda pe Domnul şi pentru a comemora ziua dedicată lui. Totuşi acest lucru va trebui să aibă loc în contextul unei instruiri corespunzătoare cu privire la diferenţa dintre sfânta Liturghie şi adunările duminicale care aşteaptă un preot. Grija pastorală a Bisericii trebuie să se exprime în acest caz în supravegherea ca liturgia cuvântului, organizată sub conducerea unui diacon sau a unei persoane care a primit acest mandat de la autoritatea competentă, să se îndeplinească după un ritual specific elaborat de conferinţele episcopale şi aprobate de ele în acest scop[212]. Amintesc că revine ordinariilor să acorde facultatea de a distribui împărtăşania la aceste liturgii, evaluând cu atenţie oportunitatea unei asemenea alegeri. În afară de aceasta, trebuie să se facă în aşa fel încât astfel de adunări să nu dea naştere la confuzie cu privire la locul central al preotului şi cu privire la componenta sacramentală în viaţa Bisericii. Importanţa rolului laicilor, cărora pe bună dreptate trebuie să li se mulţumească pentru generozitatea lor de a sluji comunităţile creştine, nu trebuie să ascundă niciodată slujirea de neînlocuit a preoţilor pentru viaţa Bisericii[213]. De aceea, să se supravegheze cu atenţie ca adunările care aşteaptă preot să nu dea curs unor perspective ecleziologice care nu se potrivesc cu adevărul evangheliei şi cu tradiţia Bisericii. Mai degrabă ar trebui să fie ocazii privilegiate de rugăciune adresată lui Dumnezeu ca să trimită preoţi sfinţi după inima sa. În această privinţă, este emoţionant ceea ce scria papa Ioan Paul al II-lea în Scrisoare către preoţi pentru Joia Sfântă 1979, amintind de acele locuri unde oamenii, privaţi de preot de către regimul dictatorial, se adunau într-o biserică sau într-un sanctuar, puneau pe altar stola pe care o mai păstrau şi recitau rugăciunea euharistică, oprindu-se în tăcere "în momentul care corespunde transsubstanţierii", ca mărturie de cât de mult "doreau ei cu ardoare să audă cuvintele pe care numai buzele unui preot pot să le rostească în mod eficace"[214]. Tocmai în această perspectivă, luând în considerare binele incomparabil ce derivă din celebrarea sacrificiului euharistic, cer tuturor preoţilor o disponibilitate activă şi concretă de a vizita cât mai des posibil comunităţile încredinţate grijii lor pastorale, ca să nu rămână prea mult timp fără sacramentul carităţii.

O formă euharistică a existenţei creştine, apartenenţa eclezială

76. Importanţa duminicii ca Dies Ecclesiae ne aminteşte de relaţia intrinsecă dintre victoria lui Isus asupra răului şi asupra morţii şi apartenenţa noastră la trupul său eclezial. De fapt, fiecare creştin, în ziua Domnului regăseşte şi dimensiunea comunitară a propriei sale existenţe răscumpărate. Participarea la acţiunea liturgică, împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos înseamnă în acelaşi timp a face tot mai intimă şi profundă propria apartenenţă la cel care a murit pentru noi (cf. 1Cor 6,19 şi urm.; 7,23). Cu adevărat, cel care mănâncă din Cristos trăieşte prin el. În relaţie cu misterul euharistic se înţelege sensul profund al communio sanctorum. Comuniunea are mereu şi inseparabil o dimensiune verticală şi una orizontală: comuniunea cu Dumnezeu şi comuniunea cu fraţii şi surorile. Cele două dimensiuni se întâlnesc în mod tainic în darul euharistic. "Acolo unde se pierde comuniunea cu Dumnezeu, care este comuniune cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, se pierde şi rădăcina şi izvorul comuniunii dintre noi. Şi acolo unde nu este trăită comuniunea dintre noi, nici comuniunea cu Dumnezeu Treime nu este vie şi adevărată"[215]. De aceea, chemaţi să fim mădulare ale lui Cristos şi deci mădulare unii pentru alţii (cf. 1Cor 12,27), noi constituim o realitate fondată în mod ontologic în Botez şi alimentată de Euharistie, o realitate care cere să găsească răspuns vizibil în viaţa comunităţilor noastre.

Forma euharistică a existenţei creştine este fără îndoială o formă eclezială şi comunitară. Prin intermediul diecezei şi parohiilor, ca structuri de bază ale Bisericii într-un teritoriu determinat, fiecare credincios poate experimenta concret apartenenţa sa la trupul lui Cristos. Asociaţiile, mişcările ecleziale şi comunităţile noi – cu vitalitatea carismelor lor dăruite de Duhul Sfânt pentru timpul nostru – ca şi institutele de viaţă consacrată, au misiunea de a contribui în mod specific pentru a promova în credincioşi perceperea faptului că ei sunt ai Domnului (cf. Rom 14,8). Fenomenul secularizării, care nu întâmplător conţine trăsături puternic individualiste, produce efectele sale vătămătoare mai ales în persoanele care se izolează şi din cauza simţului scăzut de apartenenţă. Creştinismul, încă de la începutul său, implică mereu un anturaj, o reţea de raporturi vivificate încontinuu de ascultarea cuvântului, de celebrarea euharistică şi animate de Duhul Sfânt.

Spiritualitatea şi cultura euharistică

77. Părinţii sinodali au afirmat în mod semnificativ că şi "credincioşii creştini au nevoie de o înţelegere mai profundă a relaţiilor dintre Euharistie şi viaţa zilnică. Spiritualitatea euharistică nu este numai participare la Liturghie şi evlavie faţă de preasfântul sacrament. Ea cuprinde întreaga viaţă"[216]. Această observaţie îmbracă pentru noi toţi astăzi o semnificaţie deosebită. Trebuie recunoscut că unul dintre efectele cele mai grave ale secularizării, menţionată puţin mai sus, constă în faptul de a fi legat credinţa creştină de marginile existenţei, ca şi cum ea ar fi inutilă pentru tot ceea ce se referă la desfăşurarea concretă a vieţii oamenilor. Eşecul acestui mod de a trăi "ca şi cum Dumnezeu nu ar exista" este acum în faţa ochilor tuturor. Astăzi este nevoie de a redescoperi că Isus Cristos nu este o simplă convingere privată sau o învăţătură abstractă, ci o persoană reală a cărei inserare în istorie este capabilă să reînnoiască viaţa tuturor. Pentru aceasta Euharistia ca izvor şi culme a vieţii şi misiunii Bisericii trebuie să se traducă în spiritualitate, în viaţă "după Duh" (Rom 8,4 şi urm.; cf. Gal 5,16.25). Este semnificativ că sfântul Paul, în textul din Scrisoarea către Romani în care ne invită să trăim noul cult spiritual, aminteşte în acelaşi timp de necesitatea schimbării propriului mod de a trăi şi de a gândi: "Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit" (12,2). În felul acesta, apostolul neamurilor subliniază legătura dintre adevăratul cult spiritual şi necesitatea unui nou mod de a percepe existenţa şi de a trăi viaţa. Reînnoirea mentalităţii este parte integrantă a formei euharistice a vieţii creştine, "ca să nu mai fim copii, purtaţi de valuri şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură" (Ef 4,14).

Euharistia şi evanghelizarea culturilor

78. Din cele afirmate rezultă că misterul euharistic ne pune în dialog cu diferitele culturi, dar, într-un anumit sens, le şi provoacă[217]. Trebuie recunoscut caracterul intercultural al acestui cult nou, al acestui logiké latreia. Prezenţa lui Isus Cristos şi revărsarea Duhului Sfânt sunt evenimente care pot să se confrunte în mod stabil cu orice realitate culturală, pentru a o fermenta în mod evanghelic. Aceasta comportă apoi angajarea de a promova cu convingere evanghelizarea culturilor, având conştiinţa că însuşi Cristos este adevărul oricărui om şi al întregii istorii umane. Euharistia devine criteriu de valorizare a tot ceea ce creştinul întâlneşte în diferitele exprimări culturale. În acest important proces putem simţi deosebit de semnificative cuvintele sfântului Paul care invită în Scrisoarea întâi către Tesaloniceni să "cercetăm toate: să păstrăm tot ceea ce este bun" (cf. 5,21).

Euharistia şi credincioşii laici

79. În Cristos, capul Bisericii, trupul său, toţi creştinii formează "un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu ca să vestească faptele măreţe ale lui" (1Pt 2,9). Euharistia, ca mister ce trebuie trăit, se oferă fiecăruia dintre noi în condiţia în care el se află, făcând să devină starea sa existenţială loc în care să trăiască zilnic noutatea creştină. Dacă sacrificiul euharistic alimentează şi măreşte în noi ceea ce ne este dat la Botez, prin care toţi suntem chemaţi la sfinţenie[218], atunci acest lucru trebuie să reiasă şi să se arate tocmai în situaţiile sau stările de viaţă în care se află fiecare creştin. Se devine zi de zi cult plăcut lui Dumnezeu trăind propria viaţă ca vocaţie. Pornind de la convocarea liturgică, acelaşi sacrament al Euharistiei ne angajează în realitatea zilnică pentru ca totul să se facă spre gloria lui Dumnezeu.

Şi deoarece lumea este "ogorul" (Mt 13,38) în care Dumnezeu îi pune pe fiii săi ca sămânţă bună, creştinii laici, în virtutea Botezului şi a Mirului, şi întăriţi de Euharistie, sunt chemaţi să trăiască noutatea radicală adusă de Cristos chiar în cadrul condiţiilor obişnuite ale vieţii[219]. Ei trebuie să cultive dorinţa ca Euharistia să marcheze tot mai profund în existenţa lor zilnică, făcându-i să fie martori ce pot fi recunoscuţi în propriul ambient de muncă şi în întreaga societate[220]. O încurajare deosebită adresez familiilor, ca să scoată inspiraţie şi forţă din acest sacrament. Iubirea dintre bărbat şi femeie, primirea vieţii, misiunea educativă se revelează ca domenii privilegiate în care Euharistia poate să arate capacitatea sa de a transforma şi de a duce existenţa la plinătatea sa de semnificaţie[221]. Păstorii să nu înceteze niciodată să susţină, să educe şi să încurajeze credincioşii laici ca să trăiască pe deplin chemarea proprie la sfinţenie înlăuntrul acelei lumi pe care Dumnezeu atât de mult a iubit-o încât l-a dat pe Fiul său ca să devină mântuirea ei (cf. In 3,16).

Euharistia şi spiritualitatea preoţească

80. Forma euharistică a existenţei creştine se manifestă fără îndoială în mod deosebit în starea de viaţă preoţească. Spiritualitatea preoţească este în mod intrinsec euharistică. Sămânţa unei astfel de spiritualităţi se află deja în cuvintele pe care episcopul le rosteşte la liturgia hirotonirii: "Primeşte darurile poporului sfânt pentru jertfa euharistică. Dă-ţi seama de ceea ce vei săvârşi, imită ceea ce vei celebra, conformează-ţi viaţa după misterul crucii lui Cristos Domnul"[222]. Pentru a da existenţei sale o formă euharistică tot mai împlinită, preotul, deja în perioada de formare şi apoi în anii care urmează, trebuie să facă spaţiu larg vieţii spirituale[223]. El este chemat să fie încontinuu un căutător autentic al lui Dumnezeu, chiar dacă rămâne în acelaşi timp aproape de preocupările oamenilor. O viaţă spirituală intensă îi va permite să intre mai profund în comuniune cu Domnul şi îl va ajuta să se lase cucerit de iubirea lui Dumnezeu, devenindu-i martor în orice împrejurare chiar dificilă şi întunecată. În acest scop, împreună cu părinţii Sinodului, recomand preoţilor "celebrarea zilnică a sfintei Liturghii, chiar şi atunci când nu ar fi participare a credincioşilor"[224]. Această recomandare este în acord înainte de toate cu valoarea obiectiv infinită a oricărei celebrări euharistice; apoi, îşi are motivaţia în eficacitatea sa spirituală deosebită, pentru că, dacă este trăită cu atenţie şi credinţă, sfânta Liturghie este formativă în sensul cel mai profund al termenului, deoarece promovează conformarea cu Cristos şi îl întăreşte pe preot în vocaţia sa.

Euharistia şi viaţa consacrată

81. În contextul relaţiei dintre Euharistie şi diferitele vocaţii ecleziale străluceşte îndeosebi "mărturia profetică a consacratelor şi a consacraţilor, care găsesc în celebrarea euharistică şi în adoraţie forţa pentru urmarea radicală a lui Cristos ascultător, sărac şi curat"[225]. Consacraţii şi consacratele, deşi desfăşoară multe servicii în domeniul formării umane şi al îngrijirii săracilor, în învăţământ sau în asistenţa bolnavilor, ştiu că scopul principal al vieţii lor este "contemplarea adevărurilor divine şi unirea constantă cu Dumnezeu"[226]. Contribuţia esenţială pe care Biserica o aşteaptă de la viaţa consacrată este mult mai mult în ce priveşte existenţa decât în ce priveşte acţiunea. În acest context, aş vrea să amintesc importanţa mărturiei feciorelnice tocmai în relaţie cu misterul Euharistiei. De fapt, în afară de legătura cu celibatul preoţesc, misterul euharistic manifestă un raport intrinsec cu fecioria consacrată, deoarece aceasta este expresie a dăruirii exclusive a Bisericii lui Cristos, pe care ea îl primeşte ca mire cu fidelitate radicală şi rodnică[227]. În Euharistie fecioria consacrată găseşte inspiraţie şi aliment pentru dăruirea sa totală lui Cristos. În afară de aceasta, din Euharistie scoate întărire şi stimulent pentru a fi, şi în timpul nostru, semn al iubirii gratuite şi rodnice pe care Dumnezeu o are faţă de omenire. În sfârşit, prin mărturia sa specifică, viaţa consacrată devine în mod obiectiv amintire şi anticipare a acelei "nunţi a mielului" (Ap 19,7.9), în care se află scopul întregii istorii a mântuirii. În acest sens ea constituie o trimitere eficace la acel orizont escatologic de care are nevoie orice om pentru a putea orienta propriile alegeri şi decizii de viaţă.

Euharistia şi transformarea morală

82. Descoperind frumuseţea formei euharistice a existenţei creştine ajungem să reflectăm şi asupra energiilor morale care sunt activate de această formă în sprijinul libertăţii autentice proprii fiilor lui Dumnezeu. Intenţionez să reiau cu aceasta o tematică apărută în decursul Sinodului cu privire la legătura dintre forma euharistică a existenţei şi transformarea morală. Papa Ioan Paul al II-lea afirmase că viaţa morală "posedă valoarea unui «cult spiritual» (Rom 12,1; cf. Fil 3,3), scos şi alimentat din acel izvor inepuizabil de sfinţenie şi de glorificare a lui Dumnezeu care sunt sacramentele, în special Euharistia; de fapt, participând la sacrificiul crucii, creştinul se împărtăşeşte cu iubirea de dăruire a lui Cristos şi este autorizat şi angajat să trăiască aceeaşi iubire în toate atitudinile şi comportamentele sale de viaţă"[228]. În definitiv, "în «cultul» însuşi, în comuniunea euharistică, este conţinut faptul de a fi iubiţi şi de a-i iubi la rândul nostru pe ceilalţi. O Euharistie care nu se traduce într-o iubire practicată în mod concret este în ea însăşi fragmentată"[229].

Această evocare a valorii morale a cultului spiritual nu trebuie interpretată în cheie moralistă. Înainte de toate, este descoperirea fericită a dinamismului iubirii în inima celui care primeşte darul Domnului, se încredinţează lui şi găseşte libertatea adevărată. Transformarea morală, implicată în noul cult instituit de Cristos, este o tensiune şi o dorinţă cordială de a voi să corespundă iubirii Domnului cu întreaga sa fiinţă, chiar având conştiinţa propriei fragilităţi. Acest lucru despre care vorbim se oglindeşte bine în relatarea evanghelică referitoare la Zaheu (cf. Lc 19,1-10). După ce l-a găzduit pe Isus în casa sa, vameşul este total transformat: decide să dea jumătate din averea sa săracilor şi să dea înapoi împătrit celor de la care a furat. Tensiunea morală care se naşte din găzduirea lui Isus în viaţa noastră provine din recunoştinţa că am experimentat apropierea nemeritată a Domnului.

Coerenţa euharistică

83. Este important de spus ceea ce părinţii sinodali au calificat drept coerenţă euharistică, la care existenţa noastră este chemată în mod obiectiv. De fapt, cultul plăcut lui Dumnezeu nu este niciodată un simplu act privat, fără consecinţe asupra relaţiilor noastre sociale: el cere mărturia publică a propriei credinţe. Acest lucru este valabil, desigur, pentru toţi cei botezaţi, dar se impune cu urgenţă deosebită la cei care, datorită poziţiei sociale sau politice pe care o ocupă, trebuie să ia decizii cu privire la valori fundamentale, cum ar fi respectul şi apărarea vieţii umane, de la zămislire până la moartea naturală, familia întemeiată pe căsătoria dintre bărbat şi femeie, libertatea de educare a copiilor şi promovarea binelui comun în toate formele sale[230]. Aceste valori nu sunt negociabile. De aceea, politicienii şi legislatorii catolici, conştienţi de grava lor responsabilitate socială, trebuie să se simtă în mod deosebit interpelaţi de conştiinţa lor, formată corect, ca să prezinte şi să susţină legi inspirate din valorile întemeiate în natura umană[231]. De altfel, acest lucru are o legătură obiectivă cu Euharistia (cf. 1Cor 11,27-29). Episcopii sunt obligaţi să amintească în mod constant aceste valori; acest lucru face parte din responsabilitatea lor faţă de turma încredinţată lor[232].

Euharistia, mister ce trebuie vestit

Euharistia şi misiunea

84. În omilia din timpul celebrării euharistice cu care am început solemn slujirea mea la catedra lui Petru am spus: "Nu este nimic mai frumos decât să fim interpelaţi, surprinşi de evanghelie, de Cristos. Nu este nimic mai frumos decât să-l cunoaştem pe el şi să le comunicăm altora prietenia cu el"[233]. Această afirmaţie capătă o intensitate mai puternică dacă ne gândim la misterul euharistic. De fapt, nu putem ţine pentru noi iubirea pe care o celebrăm în sacrament. Ea cere din natura sa să fie comunicată tuturor. De ceea ce lumea are nevoie este iubirea lui Dumnezeu, este să-l întâlnească pe Cristos şi să creadă în el. De aceea Euharistia nu este numai izvor şi culme a vieţii Bisericii; este izvor şi culme şi a misiunii ei: "O Biserică autentic euharistică este o Biserică misionară"[234]. Şi noi trebuie să putem spune fraţilor noştri cu convingere: "Ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi!" (1In 1,3). Cu adevărat, nimic nu este mai frumos decât a-l întâlni şi a-l comunica tuturor pe Cristos. De altfel, însăşi instituirea Euharistiei anticipă ceea ce constituie inima misiunii lui Isus: el este trimisul Tatălui pentru răscumpărarea lumii (cf. In 3,16-17; Rom 8,32). La Cina de taină Isus le încredinţează discipolilor săi sacramentul care actualizează sacrificiul de sine însuşi săvârşit de el din ascultare faţă de Tatăl pentru mântuirea noastră a tuturor. Nu putem să ne apropiem de masa euharistică fără a ne lăsa angrenaţi în mişcarea misiunii care, pornind din însăşi inima lui Dumnezeu, vrea să ajungă la toţi oamenii. De aceea, tensiunea misionară este parte constitutivă a formei euharistice a existenţei creştine.

Euharistia şi mărturia

85. Prima şi fundamentala misiune care ne vine din sfintele taine pe care le celebrăm este de a da mărturie cu viaţa noastră. Uimirea pentru darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut în Cristos imprimă în existenţa noastră un dinamism nou angajându-ne să fim martori ai iubirii sale. Devenim martori atunci când, prin acţiunile, cuvintele şi modul nostru de a fi, apare un altul şi se comunică. Se poate spune că mărturia este mijlocul prin care adevărul iubirii lui Dumnezeu ajunge la om în istorie, invitându-l să primească în mod liber această noutate radicală. În mărturie Dumnezeu se expune, pentru a spune aşa, riscului libertăţii omului. Însuşi Isus este martorul fidel şi adevărat (cf. Ap 1,5; 3,14); el a venit pentru a da mărturie despre adevăr (cf. In 18,37). În această ordine de reflecţii mă simt obligat să reiau un concept îndrăgit de primii creştini, dar care ne uimeşte şi pe noi, creştinii de astăzi: mărturia până la dăruirea de sine, până la martiriu, a fost considerată mereu în istoria Bisericii culmea noului cult spiritual: "Oferiţi trupurile voastre" (Rom 12,1). Să ne gândim, de exemplu, la relatarea martiriului sfântului Policarp din Smirna, discipol al sfântului Ioan: toată acţiunea dramatică este descrisă ca liturgie, ba chiar ca un fel de a deveni Euharistie al martirului[235]. Ne gândim şi la conştiinţa euharistică pe care sfântul Ignaţiu din Antiohia o exprimă în vederea martiriului său: el se consideră "grâul lui Dumnezeu" şi doreşte să devină în martiriu "pâine curată a lui Cristos"[236]. Creştinul care îşi oferă viaţa în martiriu intră în comuniunea deplină cu Paştele lui Isus Cristos şi astfel devine el însuşi Euharistie împreună cu el. Nici astăzi nu lipsesc în Biserică martiri în care se manifestă în mod suprem iubirea lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când nu ni se cere încercarea martiriului, ştim totuşi că un cult plăcut lui Dumnezeu cere în profunzime această disponibilitate[237] şi îşi are realizarea în mărturia bucuroasă şi convinsă, în faţa lumii, a unei vieţi creştine coerente în locurile unde Domnul ne cheamă să-l vestim.

Isus Cristos, unic Mântuitor

86. Sublinierea raportului intrinsec dintre Euharistie şi misiune ne face să redescoperim şi conţinutul ultim al vestirii noastre. Cu cât în inima poporului creştin va fi mai vie iubirea faţă de Euharistie, cu atât va fi mai clară îndatorirea misiunii: a-l duce pe Cristos. Nu numai o idee sau o etică inspirată din el, ci darul persoanei sale. Cel care nu comunică fratelui adevărul iubirii încă nu a dat suficient. Euharistia ca sacrament al mântuirii noastre aminteşte astfel în mod inevitabil unicitatea lui Cristos şi a mântuirii realizată de el cu preţul sângelui său. De aceea, din misterul euharistic, crezut şi celebrat, vine exigenţa de a-i educa pe toţi în mod constant la munca misionară al cărei centru este vestirea lui Isus, unicul Mântuitor[238]. Acest lucru va împiedica să se reducă la un aspect pur sociologic opera decisivă de promovare umană, inclusă mereu în orice proces autentic de evanghelizare.

Libertatea de cult

87. În acest context, vreau să dau glas la ceea ce au afirmat părinţii în timpul Adunării Sinodale cu privire la dificultăţile grave care lovesc misiunea acelor comunităţi creştine care trăiesc în condiţii de minoritate sau chiar de privare de libertatea religioasă[239]. Cu adevărat trebuie să-i mulţumim Domnului pentru toţi episcopii, preoţii, persoanele consacrate şi laicii, care se străduiesc în vestirea evangheliei şi trăiesc credinţa lor punându-şi viaţa în pericol. Nu sunt puţine regiunile lumii în care doar mersul la biserică înseamnă o mărturie eroică ce expune viaţa subiectului la marginalizare şi la violenţă. Şi în această circumstanţă vreau să confirm solidaritatea întregii Biserici cu aceia care suferă din cauza lipsei de libertate de cult. Acolo unde lipseşte libertatea religioasă, ştim, lipseşte în definitiv libertatea cea mai semnificativă, deoarece în credinţă omul exprimă decizia sa intimă cu privire la sensul ultim al propriei existenţe. De aceea, să ne rugăm să se lărgească spaţiile libertăţii religioase în toate statele, pentru ca toţi creştinii, ca şi membrii celorlalte religii, să poată trăi în mod liber convingerile lor, personal şi în comunitate.

Euharistia, mister ce trebuie oferit lumii

Euharistia, pâine frântă pentru viaţa lumii

88. "Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii" (In 6,51). Cu aceste cuvinte Domnul revelează adevărata semnificaţie a dăruirii vieţii sale pentru toţi oamenii. Ele ne arată şi compasiunea profundă pe care el o are faţă de orice persoană. De fapt, de atâtea ori evangheliile ne prezintă sentimentele lui Isus faţă de oameni, în mod special faţă de suferinzi şi păcătoşi (cf. Mt 20,34; Mc 6,34; Lc 19,41). El exprimă printr-un sentiment profund uman intenţia mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de fiecare om, ca să ajungă la viaţa adevărată. Fiecare celebrare euharistică actualizează în mod sacramental dăruirea propriei sale vieţi pe care Cristos a făcut-o pe cruce pentru noi şi pentru întreaga lume. În acelaşi timp, în Euharistie, Isus face din noi martori ai compasiunii lui Dumnezeu faţă de fiecare frate şi soră. Astfel se naşte în jurul misterului euharistic slujirea iubirii faţă de aproapele, care "constă tocmai în faptul că şi eu iubesc, în Dumnezeu şi cu Dumnezeu, persoana pe care nu o apreciez sau pe care chiar nu o cunosc. Lucrul acesta nu se poate realiza decât pornind de la întâlnirea intimă cu Dumnezeu, o întâlnire care devine comuniune de voinţă ajungând să atingă şi sentimentul. Atunci învăţ să privesc cealaltă persoană nu doar cu ochii şi sentimentele mele, ci în perspectiva lui Isus Cristos"[240]. În felul acesta, în persoanele de care mă apropii, eu recunosc fraţi şi surori pentru care Domnul şi-a dat viaţa iubindu-i "până la sfârşit" (In 13,1). Prin urmare, comunităţile noastre, atunci când celebrează Euharistia, trebuie să-şi dea seama tot mai mult că sacrificiul lui Cristos este pentru toţi şi de aceea Euharistia îi stimulează pe toţi cei care cred în el să devină "pâine frântă" pentru alţii şi deci să se angajeze pentru o lume mai dreaptă şi fraternă. Gândindu-ne la înmulţirea pâinilor şi a peştilor, trebuie să recunoaştem că Isus Cristos continuă şi astăzi să-i îndemne pe discipolii săi să se angajeze personal: "Daţi-le voi să mănânce" (Mt 14,16). Cu adevărat, vocaţia fiecăruia dintre noi este aceea de a fi, împreună cu Isus, pâine frântă pentru viaţa lumii.

Implicaţiile sociale ale misterului euharistic

89. Unirea cu Cristos care se realizează în sacrament ne deschide şi spre o noutate a raporturilor sociale: "mistica" sacramentului are un caracter social. De fapt, "unirea cu Cristos este în acelaşi timp unire cu toţi ceilalţi cărora el se dăruieşte. Eu nu pot să-l am pe Cristos numai pentru mine; pot să-i aparţin numai în unire cu toţi cei care au devenit sau vor deveni ai lui"[241]. În această privinţă, trebuie explicată relaţia dintre misterul euharistic şi angajarea socială. Euharistia este sacrament de comuniune între fraţii şi surorile care acceptă să se împace în Cristos, cel care a făcut din evrei şi păgâni un singur popor, dărâmând zidul de duşmănie care îi despărţea (cf. Ef 2,14). Numai această năzuinţă constantă spre reconciliere permite împărtăşirea în mod vrednic cu trupul şi sângele lui Cristos (cf. Mt 5,23-24)[242]. Prin memorialul sacrificiului său, el întăreşte comuniunea dintre fraţi şi, îndeosebi, îi solicită pe cei care sunt în conflict să grăbească reconcilierea lor deschizându-se la dialog şi la angajarea pentru dreptate. Fără îndoială, condiţiile pentru a construi o pace adevărată sunt restaurarea dreptăţii, reconcilierea şi iertarea[243]. Din această convingere se naşte voinţa de a transforma şi structurile nedrepte pentru a restabili respectarea demnităţii omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin desfăşurarea concretă a acestei responsabilităţi Euharistia devine în viaţă ceea ce ea semnifică în celebrare. Aşa cum am avut ocazia să afirm, nu este datoria proprie a Bisericii aceea de a lua în mâinile sale bătălia politică pentru a realiza societatea cea mai dreaptă posibilă; totuşi ea nu poate şi nici nu trebuie să rămână la marginile luptei pentru dreptate. Biserica "trebuie să se insereze în ea pe calea argumentaţiei raţionale şi trebuie să trezească forţele spirituale, fără de care dreptatea, care cere mereu şi renunţări, nu poate să se afirme şi să prospere"[244].

În perspectiva responsabilităţii sociale a tuturor creştinilor, părinţii sinodali au amintit că sacrificiul lui Cristos este mister de eliberare care ne interpelează şi ne provoacă încontinuu. De aceea, adresez un apel tuturor credincioşilor să fie realmente făcători de pace şi de dreptate: "De fapt, cine participă la Euharistie trebuie să se angajeze să construiască pacea în lumea noastră marcată de multe violenţe şi războaie, şi astăzi în mod deosebit, de terorism, de corupţie economică şi de exploatare sexuală"[245]. Toate aceste sunt probleme care, la rândul lor, dau naştere altor fenomene degradante care provoacă mare îngrijorare. Noi ştim că aceste situaţii nu pot fi înfruntate în mod superficial. Tocmai în virtutea misterului pe care îl celebrăm, trebuie denunţate circumstanţele care sunt în contradicţie cu demnitatea omului, pentru care Cristos şi-a vărsat sângele, afirmând astfel înalta valoare a fiecărei persoane.

Hrana adevărului şi sărăcia omului

90. Nu putem rămâne fără să facem nimic în faţa anumitor procese de globalizare care nu rareori fac să crească peste măsură diferenţa dintre bogaţi şi săraci la nivel mondial. Trebuie să denunţăm pe cel care delapidează bogăţiile pământului, provocând inegalităţi care strigă la cer (cf. Gen 5,4). De exemplu, este imposibil să tăcem în faţa "imaginilor tulburătoare din marile lagăre de exilaţi sau de refugiaţi – în diferite părţi ale lumii – adunaţi în nişte condiţii mai fericite, pentru a scăpa de o soartă mai rea, dar în totalitate nevoiaşi. Aceste fiinţe umane nu sunt fraţii noştri şi surorile noastre? Copiii lor nu au venit în lume cu aceleaşi legitime speranţe de fericire ca ale celorlalţi?"[246]. Domnul Isus, pâinea vieţii veşnice, ne stimulează şi ne face atenţi la situaţiile de sărăcie în care se află încă mare parte din omenire: sunt situaţii a căror cauză implică adesea o responsabilitate clară şi neliniştitoare a oamenilor. De fapt, "pe baza datelor statistice disponibile se poate afirma că mai puţin de jumătate din sumele uriaşe destinate global armamentelor ar fi mai mult decât suficientă pentru a scoate în mod stabil din sărăcie mulţimea imensă a săracilor. Conştiinţa umană este interpelată de această realitate. Pentru populaţiile care trăiesc sub limita sărăciei, mai mult din cauza situaţiilor care depind de raporturile internaţionale politice, comerciale şi culturale, decât din cauza circumstanţelor care nu pot fi controlate, angajarea noastră comună în adevăr poate şi trebuie să dea speranţă nouă"[247].

Hrana adevărului ne stimulează să denunţăm situaţiile nevrednice de om, în care se moare din cauza lipsei de hrană provocate de nedreptate şi de exploatare, şi ne dă forţă şi curaj reînnoit pentru a lucra fără încetare la edificarea civilizaţiei iubirii. De la început, creştinii s-au îngrijit să împartă bunurile lor (cf. Fap 4,32) şi să-i ajute pe cei săraci (cf. Rom 15,26). Pomana care se adună în adunările liturgice este o amintire vie a acestui fapt, dar este şi o necesitate foarte actuală. Instituţiile ecleziale de binefacere, îndeosebi Caritasul la diferite niveluri, desfăşoară serviciul preţios de a ajuta persoanele aflate în necesitate, mai ales pe cei mai săraci. Inspirându-se din Euharistie, care este sacramentul carităţii, ele devin expresia concretă a iubirii; de aceea merită toate aplauzele şi încurajările pentru angajarea lor solidară în lume.

Doctrina socială a Bisericii

91. Misterul Euharistiei ne face apţi şi ne stimulează la o angajare curajoasă în structurile din lumea aceasta pentru a aduce în ele acea noutate de raporturi care îşi are izvorul său inepuizabil în darul lui Dumnezeu. Rugăciunea, pe care o repetăm la fiecare sfântă Liturghie: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" ne obligă să facem tot posibilul, în colaborare cu instituţiile internaţionale, statale, private, ca să înceteze sau măcar să scadă în lume scandalul foametei şi al subalimentaţiei de care suferă atâtea milioane de persoane, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Îndeosebi creştinul laic, format la şcoala Euharistiei, este chemat să-şi asume direct propria responsabilitate politică şi socială. Pentru ca el să-şi poată desfăşura în mod corespunzător îndatoririle, trebuie pregătit printr-o educaţie concretă la iubire şi la dreptate. Pentru aceasta, aşa cum a fost cerut de Sinod, este necesar ca în dieceze şi în comunităţile creştine să fie făcută cunoscută şi promovată doctrina socială a Bisericii[248]. În acest patrimoniu preţios, care provine din cea mai veche tradiţie eclezială, găsim elementele care orientează cu înţelepciune profundă comportamentul creştinilor în faţa chestiunilor sociale fierbinţi. Această doctrină, maturizată în timpul întregii istorii a Bisericii, se caracterizează prin realism şi echilibru, ajutând astfel să se evite compromisuri sau utopii lipsite de conţinut.

Sfinţirea lumii şi ocrotirea creaţiei

92. În sfârşit, pentru a dezvolta o spiritualitate euharistică profundă, capabilă să aibă incidenţă în mod semnificativ şi în ţesutul social, este necesar ca poporul creştin, care aduce mulţumire prin intermediul Euharistiei, să aibă conştiinţa că face acest lucru în numele întregii creaţii, aspirând astfel la sfinţirea lumii şi lucrând intens pentru acest ţel[249]. Euharistia însăşi aruncă o lumină puternică asupra istoriei umane şi asupra întregului cosmos. În această perspectivă sacramentală învăţăm, zi de zi, că orice eveniment eclezial are caracterul de semn, prin care Dumnezeu se comunică pe sine însuşi şi ne interpelează. În acest fel, forma euharistică a existenţei poate cu adevărat să favorizeze o autentică schimbare de mentalitate în modul în care citim istoria şi lumea. Însăşi liturgia ne educă la toate acestea atunci când, în timpul prezentării darurilor, preotul adresează lui Dumnezeu o rugăciune de binecuvântare şi de cerere în privinţa pâinii şi vinului, "rod al pământului", "al viţei de vie" şi "al muncii oamenilor". Cu aceste cuvinte, în afară de faptul că implică în oferta adusă lui Dumnezeu toată activitatea şi truda umană, ritul ne stimulează să considerăm pământul drept creaţie a lui Dumnezeu, care produce pentru noi ceea ce avem nevoie pentru întreţinerea noastră. Ea nu este o realitate neutră, simplă materie ce trebuie utilizată cu indiferenţă după instinctul uman. Mai degrabă se plasează în cadrul planului bun al lui Dumnezeu, pentru care noi toţi suntem chemaţi să fim fii şi fiice în unicul Fiul al lui Dumnezeu, Isus Cristos (cf. Ef 1,4-12). Preocupările legitime faţă de condiţiile ecologice în care se află creaţia în atâtea părţi ale lumii găsesc mângâiere în perspectiva speranţei creştine, care ne angajează să acţionăm în mod responsabil pentru ocrotirea creaţiei[250]. De fapt, în raportul dintre Euharistie şi cosmos descoperim unitatea planului lui Dumnezeu şi ajungem să percepem relaţia profundă dintre creaţie şi "noua creaţie", inaugurată în învierea lui Cristos, noul Adam. La ea noi participăm deja acum în virtutea Botezului (cf. Col 2,12 şi urm.) şi astfel pentru viaţa noastră creştină, hrănită de Euharistie, se deschide perspectiva lumii noi, a cerului nou şi a pământului nou, unde noul Ierusalim coboară din cer, de la Dumnezeu, "pregătit ca o mireasă împodobită pentru mirele ei" (Ap 21,2).

Utilitatea unui Compendiu euharistic

93. La sfârşitul acestor reflecţii, în care am voit să mă opresc asupra orientărilor apărute în timpul Sinodului, doresc şi primesc şi cererea pe care părinţii au prezentat-o pentru a ajuta poporul creştin să creadă, să celebreze şi să trăiască tot mai bine misterul euharistic. Sub îngrijirea dicasteriilor competente va fi publicat un Compendiu, care va aduna texte din Catehismul Bisericii Catolice, rugăciuni, explicaţii ale rugăciunilor euharistice din Liturghier şi tot ce se va putea dovedi folositor pentru corecta înţelegere, celebrare şi adoraţie a sacramentului altarului[251]. Îmi doresc ca acest instrument să poată contribui să facă în aşa fel încât memorialul Paştelui Domnului să devină în fiecare zi mai mult izvor şi culme a vieţii şi a misiunii Bisericii. Acest lucru va stimula fiecare credincios să facă din propria viaţă un adevărat cult spiritual.

CONCLUZIE

94. Iubiţi fraţi şi surori, Euharistia este la originea oricărei forme de sfinţenie şi fiecare dintre noi este chemat la plinătatea vieţii în Duhul Sfânt. Câţi sfinţi au făcut viaţa lor autentică graţie evlaviei lor euharistice! De la sfântul Ignaţiu din Antiohia la sfântul Augustin, de la sfântul Anton abate la sfântul Benedict, de la sfântul Francisc din Assisi la sfântul Toma de Aquino, de la sfânta Clara din Assisi la sfânta Ecaterina din Siena, de la sfântul Pascal Baylon la sfântul Pier Giuliano Eymard, de la sfântul Alfons Maria de Liguori la fericitul Charles de Foucauld, de la sfântul Ioan Maria Vianney la sfânta Tereza de Lisieux, de la sfântul Pius din Pietrelcina la fericita Tereza de Calcutta, de la fericitul Piergiogio Frassati la fericitul Ivan Mertz, pentru a da numai câteva din multele nume, sfinţenia şi-a găsit mereu centrul în sacramentul Euharistiei.

De aceea este necesar ca în Biserică această preasfântă taină să fie cu adevărat crezută, celebrată cu evlavie şi trăită în mod intens. Dăruirea de sine pe care Isus o face în sacramentul memorial al pătimirii sale ne atestă că reuşita vieţii noastre se află în participarea la viaţa Sfintei Treimi, care în el ne este oferită în mod definitiv şi eficace. Celebrarea şi adoraţia Euharistiei permit să ne apropiem de iubirea lui Dumnezeu şi să aderăm la ea personal până la unirea cu Domnul iubit. Oferirea vieţii noastre, comuniunea cu toată comunitatea credincioşilor şi solidaritatea cu fiecare om sunt aspecte inseparabile de "logiké latreia", de cultul spiritual, sfânt şi plăcut lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1), în care toată realitatea noastră umană concretă este transformată spre gloria lui Dumnezeu. De aceea, îi invit pe toţi păstorii să acorde cea mai mare atenţie promovării unei spiritualităţi creştine autentic euharistice. Preoţii, diaconii şi toţi cei care desfăşoară o slujire euharistică să poată scoate mereu din aceste slujiri, îndeplinite cu grijă şi pregătire constantă, forţă şi stimulent pentru propriul drum personal şi comunitar de sfinţire. Îndemn toţi laicii, îndeosebi familiile, să găsească încontinuu în sacramentul iubirii lui Cristos energia pentru a transforma propria viaţă într-un semn autentic al prezenţei Domnului înviat. Cer tuturor consacraţilor şi consacratelor să arate cu propria existenţă euharistică strălucirea şi frumuseţea apartenenţei totale la Domnul.

95. La începutul secolului al patrulea, cultul creştin era încă interzis de autorităţile imperiale. Unii creştini din Africa de Nord, care se simţeau angajaţi în celebrarea zilei Domnului, au sfidat interdicţia. Au fost martirizaţi în timp ce declarau că nu le era cu putinţă să trăiască fără Euharistie, hrana Domnului: sine dominico non possumus[252]. Aceşti martiri din Abitinia, uniţi cu atâţia sfinţi şi fericiţi care au făcut din Euharistie centrul vieţii lor, să mijlocească pentru noi şi să ne înveţe fidelitatea faţă de întâlnirea cu Cristos înviat. Nici noi nu putem trăi fără a participa la sacramentul mântuirii noastre şi dorim să fim iuxta dominicam viventes, adică să traducem în viaţă ceea ce celebrăm în ziua Domnului. De fapt, această zi este ziua eliberării noastre definitive. Trebuie să se mire cineva dacă dorim ca fiecare zi să fie trăită conform noutăţii introduse de Cristos cu misterul Euharistiei?

96. Preasfânta Maria, Fecioară Neprihănită, arcă a noului şi veşnicului legământ, să ne însoţească pe acest drum către Domnul care vine. În ea găsim realizată esenţa Bisericii în modul cel mai desăvârşit. Biserica vede în Maria, "femeia euharistică" – aşa cum a numit-o slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea[253] – propria icoană cea mai reuşită şi o contemplă ca model de neînlocuit de viaţă euharistică. Pentru aceasta, în prezenţa lui "verum Corpus natum de Maria Virgine" pe altar, preotul, în numele adunării liturgice, afirmă cu cuvintele canonului: "Amintim şi cinstim înainte de toate pe mărita şi pururea Fecioară Maria, mama Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos"[254]. Numele său sfânt este invocat şi venerat şi în canoanele din tradiţiile orientale creştine. La rândul lor, credincioşii "îi recomandă Mariei, maica Bisericii, existenţa lor şi munca lor. Străduindu-se să aibă aceleaşi sentimente ale Mariei, ajută întreaga comunitate să trăiască în ofrandă vie, plăcută Tatălui"[255]. Ea este tota pulchra, toată frumoasă, deoarece în ea străluceşte lumina gloriei lui Dumnezeu. Frumuseţea liturgiei cereşti, care trebuie să se reflecte şi în adunările noastre, are în ea o oglindă fidelă. De la ea trebuie să învăţăm să devenim noi înşine persoane euharistice şi ecleziale pentru a putea şi noi, conform cuvântului sfântului Paul, să ne prezentăm "fără prihană" în faţa Domnului, aşa cum el ne-a voit încă de la început (cf. Col 1,21; Ef 1,4)[256].

97. Prin mijlocirea Fericitei Fecioare Maria, Duhul Sfânt să aprindă în noi aceeaşi ardoare pe care au experimentat-o discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-35) şi să reînnoiască în viaţa noastră uimirea euharistică datorită strălucirii şi frumuseţii care strălucesc în ritul liturgic, semn eficace al însăşi frumuseţii infinite a misterului sfânt al lui Dumnezeu. Acei discipoli s-au ridicat şi s-au întors în grabă la Ierusalim pentru a împărtăşi bucuria cu fraţii şi surorile în credinţă. De fapt, adevărata bucurie este a recunoaşte că Domnul rămâne printre noi, însoţitor fidel pe drumul nostru. Euharistia ne face să descoperim că Isus Cristos, mort şi înviat, se arată contemporan al nostru în misterul Bisericii, trupul său. Suntem făcuţi martori ai acestui mister de iubire. Să ne dorim reciproc să mergem plini de bucurie şi de uimire la întâlnirea cu sfânta Euharistie, pentru a experimenta şi a vesti altora adevărul cuvântului cu care Isus şi-a luat rămas bun de la discipolii săi: "Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20).

Roma, la "Sfântul Petru", 22 februarie 2007, sărbătoarea Catedrei Sfântului Petru, al doilea an al pontificatului meu.

Benedict al XVI-lea

Note

---

^[1] Cf. SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae III, q. 73, a. 3.

^[2] SF. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium tractatus, 26.5: PL 35,1609.

^[3] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (10 februarie 2006): AAS 98 (2006), 255.

^[4] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat membrilor Consiliului Obişnuit al Secretariatului General al Sinodului Episcopilor (1 iunie 2006): L’Osservatore romano, 2 iunie 2006, p. 5.

^[5] Cf. Propositio 2.

^[6] Mă refer aici la necesitatea unei hermeneutici a continuităţii şi cu referinţă la o corectă lectură a dezvoltării liturgice după Conciliul al II-lea din Vatican: cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 44-45.

^[7] Cf. AAS 97 (2005), 337-352.

^[8] Cf. Anul Euharistiei: sugestii şi propuneri (15 octombrie 2004): L’Osservatore romano, 15 octombrie 2004, supliment.

^[9] Cf. AAS 95 (2003), 433-475. A se aminti şi instrucţiunea CONGREGAŢIEI PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Redemptionis sacramentum (25 martie 2004): AAS 96 (2004), 549-601, voită în mod expres de Ioan Paul al II-lea.

^[10] Numai pentru a aminti principalele: CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Doctrina et canones de ss. Missae sacrificio, DS 1738-1759; LEON AL XIII-LEA, Scrisoarea enciclică Mirae caritatis (28 mai 1902): ASS (1903), 115-136; PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947), 521-595; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965), 753-774; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003): AAS 95 (2003), 433-475; CONGREGAŢIA PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucţiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967): AAS 59 (1967), 539-573; Instrucţiunea Liturgiam authenticam (28 martie 2001): AAS 93 (2001), 685-726.

^[11] Cf. Propositio 1.

^[12] Nr. 14: AAS 98 (2006), 229.

^[13] Catehismul Bisericii Catolice, 1327.

^[14] Propositio 16.

^[15] BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie cu ocazia luării în primire a catedrei romane (7 mai 2005): AAS 97 (2005), 752.

^[16] Cf. Propositio 4.

^[17] De Trinitate, VIII, 8, 12: CCL 50, 287.

^[18] Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 12: AAS 98 (2006), 228.

^[19] Cf. Propositio 3.

^[20] Breviarul roman, Imn la Oficiul lecturilor din solemnitatea Corpus Domini.

^[21] Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 13: AAS 98 (2006), 228.

^[22] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie pe esplanada din Marienfeld (21 august 2005): AAS 97 (2005), 891-892.

^[23] Cf. Propositio 3.

^[24] Cf. Liturghierul roman, Rugăciunea euharistică IV.

^[25] Cateheze XXIII, 7: PG 33,1114 şi urm.

^[26] Cf. Despre preoţie, VI, 4: PG 48,681.

^[27] Ibidem, III, 4: PG 48,642.

^[28] Propositio 22.

^[29] Cf. Propositio 42: „Această întâlnire euharistică se realizează în Duhul Sfânt care ne transformă şi ne sfinţeşte. El trezeşte în discipol voinţa hotărâtă de a vesti altora, cu îndrăzneală, ceea ce s-a ascultat şi trăit, pentru a-i conduce şi pe ei la aceeaşi întâlnire cu Cristos. În felul acesta, discipolul, trimis de Biserică, se deschide la o misiune fără graniţe”.

^[30] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3; de exemplu, a se vedea SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Cateheze 3,13-19: SC 50,174-177.

^[31] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 1: AAS 95 (2003), 433.

^[32] Ibidem, 21: AAS 95 (2003), 447.

^[33] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 20: AAS 71 (1979), 309-316; Scrisoarea apostolică Dominicae cenae (24 februarie 1980), 4: AAS 72 (1980), 119-121.

^[34] Cf. Propositio 5.

^[35] SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 80, a. 4.

^[36] Nr. 38: AAS 95 (2003), 458.

^[37] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.

^[38] CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea despre unele aspecte ale Bisericii înţeleasă ca şi comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 11: AAS 85 (1993), 844-845.

^[39] Propositio 5: „Termenul «catolic» exprimă universalitatea ce provine din unitatea pe care Euharistia, celebrată în fiecare Biserică, o favorizează şi o edifică. Bisericile particulare în Biserica Universală au astfel, în Euharistie, misiunea de a face vizibilă propria lor unitate şi diversitatea lor. Această legătură de iubire fraternă lasă să transpară comuniunea din Sfânta Treime. Conciliile şi sinoadele exprimă în istorie acest aspect fratern al Bisericii”.

^[40] Cf. ibidem.

^[41] Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 5.

^[42] Cf. Propositio 14.

^[43] Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.

^[44] De orat. dom., 23: PL 4,553.

^[45] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 48; cf. şi ibidem 9.

^[46] Cf. Propositio 13.

^[47] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 7.

^[48] Cf. ibidem, 11; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, 9.13.

^[49] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae cenae (24 februarie 1980): AAS 72 (1980), 124-127; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 5.

^[50] Cf. Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 710.

^[51] Cf. Ritualul iniţierii creştine a adulţilor, introducere generală, nr. 34-36.

^[52] Cf. Ritualul botezului copiilor, introducere, nr. 18-19.

^[53] Cf. Propositio 15.

^[54] Cf. Propositio 7; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 36: AAS 95 (2003), 457-458.

^[55] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), 18: AAS 77 (1985), 224-228.

^[56] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1385.

^[57] Să ne gândim aici la Confiteor sau la cuvintele preotului şi ale adunării înainte de a se apropia de altar: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”. Nu este fără semnificaţie faptul că liturgia prevede şi pentru preot câteva rugăciuni foarte frumoase, încredinţate nouă de tradiţie, care amintesc de necesitatea de a fi iertaţi, ca, de exemplu, rugăciunea rostită în şoaptă, înainte de a-i invita pe credincioşi la împărtăşania sacramentală: „Eliberează-mă prin acest sfânt trup şi sânge al tău de toate fărădelegile mele şi de toate relele şi fă să ţin totdeauna poruncile tale şi nu lăsa să mă despart vreodată de tine”.

^[58] Cf. SF. IOAN DAMASCHINUL, Despre credinţa dreaptă, IV,9: PG 94,1124C; SF. GRIGORE NAZIANZENUL, Discurs 39,17: PG 36,356A; CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Doctrina de sacramento paenitentiae, cap. 2: DS 1672.

^[59] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), 30: AAS 77 (1985), 256-257.

^[60] Cf. Propositio 7.

^[61] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Misericordia Dei (7 aprilie 2002): AAS 94 (2002), 452-459.

^[62] Împreună cu părinţii sinodali amintesc că acele celebrări penitenţiale nesacramentale, menţionate în ritualul sacramentului Reconcilierii, pot să fie utile pentru a creşte spiritul de convertire şi de comuniune în comunităţile creştine, pregătind astfel inimile pentru celebrarea sacramentului: cf. Propositio 7.

^[63] Cf. Codul de drept canonic, can. 508.

^[64] PAUL AL VI-LEA, Constituţia apostolică Indulgentiarum doctrina (1 ianuarie 1967), Normae, nr. 1: AAS 59 (1967), 21.

^[65] Ibidem, 9: AAS 59 (1967), 18-19.

^[66] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1499-1531.

^[67] Ibidem, 1524.

^[68] Cf. Propositio 44.

^[69] Cf. SINODUL EPISCOPILOR, CEA DE-A II-A ADUNARE GENERALĂ, Document despre preoţia ministerială Ultimis temporibus (30 noiembrie 1971): AAS 63 (1971), 898-942.

^[70] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 42-69: AAS 84 (1992), 729-778.

^[71] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea cu privire la câteva chestiuni referitoare la slujitorul Euharistiei Sacerdotium ministeriale (6 august 1983): AAS 75 (1983), 1001-1009.

^[72] Catehismul Bisericii Catolice, 1548.

^[73] Ibidem, 1552.

^[74] Cf. In Iohannis Evangelium tractatus 123,5: PL 35,1967.

^[75] Cf. Propositio 11.

^[76] Cf. Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 16.

^[77] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Scrisoarea enciclică Sacerdotii nostri primordia (1 august 1959): AAS 51 (1959), 545-579; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Sacerdotalis coelibatus (24 iunie 1967), 657-697; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 29: AAS 84 (1992), 703-705; BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2006): L’Osservatore romano, 23 decembrie 2006, p. 6.

^[78] Cf. Propositio 11.

^[79] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul privind formarea preoţească Optatam totius, 6; Codul de drept canonic, can. 241, § 1 şi can. 1029; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 342, § 1 şi can. 758; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 11.34.50: AAS 84 (1992), 673-675; 712-714; 746-748; CONGREGAŢIA PENTRU CLER, Directoriul pentru slujirea şi viaţa preoţilor Dives Ecclesiae (31 martie 1994), 58: LEV, 1994, p. 56-58; CONGREGAŢIA PENTRU EDUCAŢIA CATOLICĂ, Instrucţiunea cu privire la criteriile de discernământ vocaţional referitor la persoanele cu tendinţe homosexuale în vederea admiterii lor în seminar şi la ordinele sacre (4 noiembrie 2005): AAS 97 (2005), 1007-1013.

^[80] Cf. Propositio 12; IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 41: AAS 84 (1992), 726-729.

^[81] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 29.

^[82] Cf. Propositio 38.

^[83] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 57: AAS 74 (1982), 149-150.

^[84] Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 26: AAS 80 (1988), 1715-1716.

^[85] Catehismul Bisericii Catolice, 1617.

^[86] Cf. Propositio 8.

^[87] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

^[88] Cf. Propositio 8.

^[89] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988): AAS 80 (1988), 1653-1729; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume (31 mai 2004): AAS 96 (2004), 671-687.

^[90] Cf. Propositio 9.

^[91] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1640.

^[92] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 84: AAS 74 (1982), 184-186; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice cu privire la primirea împărtăşaniei sacramentale din partea credincioşilor divorţaţi recăsătoriţi Annus Internationalis Familiae (14 septembrie 1994): AAS 86 (1994), 974-979.

^[93] Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU INTERPRETAREA TEXTELOR LEGISLATIVE, Instrucţiunea cu privire la normele ce trebuie respectate în tribunalele ecleziastice în cauzele matrimoniale Dignitas connubii (25 ianuarie 2005), Città del Vaticano, 2005.

^[94] Cf. Propositio 40.

^[95] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs la Tribunalul „Rota Romana” cu ocazia inaugurării anului judecătoresc (28 ianuarie 2006): AAS 98 (2006), 138.

^[96] Cf. Propositio 40.

^[97] Cf. ibidem.

^[98] Cf. ibidem.

^[99] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 48.

^[100] Cf. Propositio 3.

^[101] Aş vrea să amintesc aici cuvintele pline de speranţă şi de mângâiere pe care le găsim în Rugăciunea euharistică II: „Adu-ţi aminte de fraţii noştri care au adormit în speranţa învierii şi de toţi cei care au răposat în milostivirea ta şi primeşte-i să se bucure de lumina feţei tale”.

^[102] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie (8 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 15-16.

^[103] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 58.

^[104] Cf. Propositio 4.

^[105] Relatio post disceptationem, 4: L’Osservatore romano, 14 octombrie 2005, p. 5.

^[106] Cf. Sermo 1,7; 11,10; 22,7; 29,76: Sermones dominicales ad fidem codicum nunc denuo editi, Grottaferrata 1977, p. 135, 209 şi urm., 292 şi urm., 337; BENEDICT AL XVI-LEA, Mesaj adresat mişcărilor ecleziale şi noilor comunităţi (22 mai 2006): AAS 98 (2006), 463.

^[107] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.

^[108] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, 2.4.

^[109] Cf. Propositio 33.

^[110] Sermo 227, 1: PL 38,1099.

^[111] SF. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium tractatus 21, 8: PL 35,1568.

^[112] Ibidem, 28, 1: PL 35,1622.

^[113] Cf. Propositio. Şi sfânta Liturghie pe care Biserica o celebrează în timpul săptămânii şi la care credincioşii sunt invitaţi să participe îşi are forma sa proprie în ziua Domnului, ziua învierii lui Cristos; Propositio 43.

^[114] Cf. Propositio 2.

^[115] Cf. Propositio 25.

^[116] Cf. Propositio 19. Propositio 25 specifică: „O acţiune liturgică autentică exprimă sacralitatea misterului euharistic. Aceasta ar trebui să transpară în cuvintele şi în acţiunile preotului celebrant, în timp ce el mijloceşte la Dumnezeu Tatăl fie cu credincioşii fie pentru ei”.

^[117] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 22; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 41; CONGREGAŢIA PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucţiunea Redemptionis sacramentum (25 martie 2004), 19-25: AAS 96 (2004), 555-557.

^[118] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul privind misiunea pastorală a episcopilor în Biserică Christus Dominus, 14; Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 41.

^[119] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 22.

^[120] Cf. ibidem.

^[121] Cf. Propositio 25.

^[122] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 112-130.

^[123] Cf. Propositio 27.

^[124] Cf. ibidem.

^[125] Pentru tot ce se referă la aceste aspecte trebuie respectat cu fidelitate ceea ce este indicat în Rânduiala generală a Liturghierului roman, 319-351.

^[126] Cf. Rânduiala generală a Liturghierului roman, 39-41; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 112-118.

^[127] Sermo 34, 1: PL 38,210.

^[128] Cf. Propositio 25: „Ca toate exprimările artistice, şi cântul trebuie să fie intim armonizat cu liturgia, să participe în mod efectiv la scopul său, adică trebuie să exprime credinţa, rugăciunea, uimirea, iubirea faţă de Isus prezent în Euharistie”.

^[129] Cf. Propositio 29.

^[130] Cf. Propositio 36.

^[131] CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 116.

^[132] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 28; cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 56; SFÂNTA CONGREGAŢIE A RITURILOR, Instrucţiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 3: AAS 57 (1967), 540-543.

^[133] Cf. Propositio 18.

^[134] Ibidem.

^[135] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 29.

^[136] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 13: AAS 91 (1999), 15-16.

^[137] SF. IERONIM, Comm. in Is., Prol.: PL 24,17; cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, 25.

^[138] Cf. Propositio 31.

^[139] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 29; cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 7.33.52.

^[140] Propositio 19.

^[141] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 52.

^[142] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre revelaţia divină Dei verbum, 21.

^[143] În acest scop, Sinodul a îndemnat la elaborarea de materiale pastorale, bazate pe Lecţionarul trienal, care să ajute la legarea în mod intrinsec proclamarea lecturilor prevăzute cu învăţătura credinţei: cf. Propositio 19.

^[144] Cf. Propositio 20.

^[145] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 78.

^[146] Cf. ibidem, 78-79.

^[147] Cf. Propositio 22.

^[148] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 79d.

^[149] Ibidem, 79c.

^[150] Ţinând cont de cutumele antice şi venerabile şi de dorinţele exprimate de părinţii sinodali, am cerut dicasteriilor competente să studieze posibilitatea de a plasa ritul păcii în alt moment, de exemplu înainte de prezentarea darurilor la altar. De altfel, această alegere nu ar întârzia să trezească o amintire semnificativă a avertismentului Domnului cu privire la necesara reconciliere prealabilă oricărei oferte aduse lui Dumnezeu (cf. Mt 5,23 şi urm.): cf. Propositio 23.

^[151] Cf. CONGREGAŢIA PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucţiunea Redemptionis sacramentum (25 martie 2004), 80-96: AAS 96 (2004), 574-577.

^[152] Cf. Propositio, 34.

^[153] Cf. Propositio, 35.

^[154] Cf. Propositio, 24.

^[155] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 14-20; 30 şi urm.; 48 şi urm.; CONGREGAŢIA PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucţiunea Redemptionis sacramentum (25 martie 2004), 36-42: AAS 96 (2004), 561-564.

^[156] Nr. 48.

^[157] Ibidem.

^[158] Cf. CONGREGAŢIA PENTRU CLER şi alte dicasterii din Curia Romană, Instrucţiunea despre câteva chestiuni cu privire la colaborarea laicilor în slujirea preoţilor Ecclesia de mysterio (15 august 1997): AAS 89 (1997), 852-877.

^[159] Cf. Propositio 33.

^[160] Rânduiala generală a Liturghierului roman, 92.

^[161] Cf. ibidem, 94.

^[162] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, 24; Rânduiala generală a Liturghierului roman, 95-111; CONGREGAŢIA PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Instrucţiunea Redemptionis sacramentum (25 martie 2004), 43-47: AAS 96 (2004), 564-566; Propositio 33: „Aceste slujiri trebuie să fie introduse conform unui mandat specific şi conform exigenţelor reale ale comunităţii care celebrează. Persoanele care primesc aceste servicii liturgice laicale trebuie să fie alese cu grijă, bine pregătite şi însoţite cu o formare permanentă. Numirea lor trebuie să fie pentru un timp determinat. Aceste persoane trebuie să fie cunoscute de comunitate şi trebuie să primească de la ea şi o recunoaştere agreabilă”.

^[163] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 37-42.

^[164] Cf. Rânduiala generală a Liturghierului roman, 386-399.

^[165] AAS 87 (1995), 288-314.

^[166] Exortaţia apostolică postsinodală Ecclesia in Africa (14 septembrie 1995), 55-71: AAS 88 (1996), 34-47; Exortaţia apostolică postsinodală Ecclesia in America (22 ianuarie 1999), 16.40.64.70-72: AAS 91 (1999), 752-753; 775-776; 799; 805-809; Exortaţia apostolică postsinodală Ecclesia in Asia (6 noiembrie 1999), 21 şi urm.: AAS 92 (2000), 482-487; Exortaţia apostolică postsinodală Ecclesia in Oceania (22 noiembrie 2001), 16: AAS 94 (2002), 382-384; Exortaţia apostolică postsinodală Ecclesia in Europa (28 iunie 2003), 58-60: AAS 95 (2003), 685-686.

^[167] Cf. Propositio 26.

^[168] Cf. Propositio 35; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 11.

^[169] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1388; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 55.

^[170] Cf. Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 34: AAS 95 (2003), 456.

^[171] Cum sunt, de exemplu, SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 80, a. 1,2; SF. TEREZA A LUI ISUS, Drum de perfecţiune, cap. 35. Învăţătura a fost confirmată cu autoritate de CONCILIUL DIN TRENTO, ses. XIII, c. VIII.

^[172] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 8: AAS 87 (1995), 925-926.

^[173] Cf. Propositio 41; CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 8.15; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Un unum sint (25 mai 1995), 46: AAS 87 (1995), 948; Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 45-46: AAS 95 (2003), 463-464; Codul de drept canonic, can. 844, §§ 3-4; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 671, §§ 3-4; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU UNITATEA CREŞTINILOR, Directoire pour l’application des principes et des normes sur l’œcuménisme (25 martie 1993), 125, 129– 131: AAS 85 (1993), 1087, 1088-1089.

^[174] Cf. Nr. 1398-1401.

^[175] Cf. Nr. 293.

^[176] Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAŢII SOCIALE, Instrucţiunea pastorală despre comunicaţiile sociale la al 20-lea aniversar al „Communio et progressio” Aetatis novae (22 februarie 1992): AAS 84 (1992), 447-468.

^[177] Cf. Propositio 29.

^[178] Cf. Propositio 44.

^[179] Cf. Propositio 48.

^[180] Această cunoaştere poate să fie efectuată şi în anii de formare a candidaţilor la preoţie în seminar prin iniţiative corespunzătoare: cf. Propositio 45.

^[181] Cf. Propositio 37.

^[182] Cf. Constituţia despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 36 şi 54.

^[183] Propositio 36.

^[184] Cf. ibidem.

^[185] Cf. Propositio 32.

^[186] Cf. Propositio 14.

^[187] Propositio 19.

^[188] Cf. Propositio 14.

^[189] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie la primele Vespere de Rusalii (3 iunie 2006): AAS 98 (2006).

^[190] Cf. Propositio 34.

^[191] Ennarationes in Psalmos 98,9: CCL XXXIX, 1385; cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 44-45.

^[192] Cf. Propositio 6.

^[193] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Curiei Romane (22 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 45.

^[194] Cf. Propositio 6; CONGREGAŢIA PENTRU CULTUL DIVIN ŞI DISCIPLINA SACRAMENTELOR, Îndreptar despre evlavia populară şi liturgie (17 decembrie 2001), nr. 164-165, Città del Vaticano 2002, p. 137-139; SFÂNTA CONGREGAŢIE A RITURILOR, Instrucţiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967): AAS 57 (1967), 539-573.

^[195] Cf. Relatio post disceptationem, 11: L’Osservatore romano, 14 octombrie 2005, p. 5.

^[196] Cf. Propositio 28.

^[197] Cf. Nr. 314.

^[198] VII, 10,16: PL 32,742.

^[199] BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie pe esplanada din Marienfeld (21 august 2005): AAS 97 (2005), 892; cf. Omilia în vigilia de Rusalii (3 iunie 2006): AAS 98 (2006), 505.

^[200] Cf. Relatio post disceptationem, 6, 47: L’Osservatore romano, 14 octombrie 2005, p. 5-6; Propositio 43.

^[201] De civitate Dei, X, 6: PL 41,284.

^[202] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1368.

^[203] Cf. SF. IRINEU, Împotriva ereziilor IV,20,7: PG 7,1037.

^[204] Epistola către magnezieni, 9,1: PG 5,670.

^[205] Cf. I Apologia 67,1-6; 66: PG 6,430 şi urm., 427.430.

^[206] Cf. Propositio 30.

^[207] Cf. AAS 90 (1998), 713-766.

^[208] Propositio 30.

^[209] Omilie (19 martie 2006): AAS 98 (2006), 324.

^[210] În mod oportun notează în această privinţă Compendiul doctrinei sociale a Bisericii, 258: „Omului, legat de necesitatea muncii, odihna îi deschide perspectiva unei libertăţi mai depline, aceea a sâmbetei veşnice (cf. Evr 4,9-10). Odihna le permite oamenilor să-şi amintească şi să retrăiască lucrările lui Dumnezeu, de la Creaţie la Răscumpărare, să se recunoască ei înşişi ca lucrare a sa (cf. Ef 2,10), să aducă mulţumire pentru viaţa proprie şi pentru subzistenţa proprie în el, care îi este autorul”.

^[211] Cf. Propositio 10.

^[212] Cf. ibidem.

^[213] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat episcopilor din Conferinţa Episcopală din Canada – Quebec în vizită ad limina apostolorum (11 mai 2006): L’Osservatore romano, 30 martie 2006, p. 4.

^[214] Nr. 10: AAS 71 (1979), 414-415.

^[215] BENEDICT AL XVI-LEA, Audienţa generală din 29 martie 2006: L’Osservatore romano, 30 martie 2006, p. 4.

^[216] Propositio 39.

^[217] Cf. Relatio post disceptationem, 30: L’Osservatore romano, 14 octombrie 2005, p. 6.

^[218] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 39-42.

^[219] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 14.16: AAS 81 (1989), 409-413; 416-418.

^[220] Cf. Propositio 39.

^[221] Cf. ibidem.

^[222] Pontificalul roman. Hirotonirea episcopului, a preoţilor şi a diaconilor, Ritualul hirotonirii preotului, nr. 150.

^[223] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 19-33; 70-81: AAS 84 (1992), 686-712; 778-800.

^[224] Propositio 38.

^[225] Propositio 39; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 95: AAS 88 (1996), 470-471.

^[226] Codul de drept canonic, can. 663, § 1.

^[227] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 34: AAS 88 (1996), 407-408.

^[228] Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993), 107: AAS 85 (1993), 1216-1217.

^[229] BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 14: AAS 98 (2006), 229.

^[230] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995): AAS 87 (1995), 401-522; BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Academiei Pontificale pentru Viaţă (27 februarie 2006): AAS 98 (2006), 264-265.

^[231] Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Notă doctrinară cu privire la unele chestiuni referitoare la angajarea şi comportamentul catolicilor în viaţa politică (24 noiembrie 2002): AAS 96 (2004), 359-370.

^[232] Cf. Propositio 46.

^[233] AAS 97 (2005), 711.

^[234] Propositio 42.

^[235] Cf. Martiriul lui Policarp, XV,1: PG 5,1039.1042.

^[236] Sf. IGNAŢIU DIN ANTIOHIA, Către romani, IV,1: PG 5,690.

^[237] Cf. CONCILIUL ECUMENIC AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 42.

^[238] Cf. Propositio 42; CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Declaraţia despre unicitatea şi universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos şi a Bisericii Dominus Iesus (6 august 2000), 13-15: AAS 92 (2000), 754-755.

^[239] Cf. Propositio 42.

^[240] BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 18: AAS 98 (2006), 232.

^[241] Ibidem, nr. 14.

^[242] Nu fără emoţie, în timpul Adunării Sinodale, am ascultat mărturii foarte semnificative cu privire la eficacitatea sacramentului în opera de pacificare. În această privinţă, în Propositio 49 se afirmă: „Graţie celebrărilor euharistice, popoare aflate în conflict au putut să se adune în jurul cuvântului lui Dumnezeu, să asculte vestirea sa profetică a reconcilierii prin intermediul iertării gratuite, să primească harul convertirii care permite împărtăşirea din aceeaşi pâine şi din acelaşi potir”.

^[243] Cf. Propositio 48.

^[244] BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 28: AAS 98 (2006), 239.

^[245] Propositio 48.

^[246] BENEDICT AL XVI-LEA, Discurs adresat Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun (9 ianuarie 2006): AAS 98 (2006), 127.

^[247] Ibidem.

^[248] Cf. Propositio 48. Foarte util în această privinţă se dovedeşte Compendiul doctrinei sociale a Bisericii.

^[249] Cf. Propositio 43.

^[250] Cf. Propositio 47.

^[251] Cf. Propositio 17.

^[252] Martyrium Saturnini, Dativi et aliorum plurimorum, 7,9,10: PL 8,707.709-710.

^[253] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 53: AAS 95 (2003), 469.

^[254] Rugăciunea euharistică I (Canonul roman).

^[255] Propositio 50.

^[256] Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Omilie (8 decembrie 2005): AAS 98 (2006), 15.