Mesaj al Arhiepiscopului Mauro Piacenza,
Secretar al Congregaţiei pentru Cler
adresat preoţilor în contextul Anului Preoţiei

“Îmi promiţi mie şi succesorilor mei
respect filial şi ascultare?”
(Pontificale Romanum. De Ordinatione Episcopi,
presbyterorum et diaconorum,
editio typica altera, Typis Polyglottis Vaticanis 1990)

Dragi Confraţi întru Preoţie,

Deşi nu suntem legaţi de un Vot Solemn de ascultare, cei hirotoniţi pronunţă “promisiunea” de “respect filial şi ascultare” faţă de propriul Ordinar şi faţă de Succesorii lui. Dacă este diferit statutul teologic dintre un Vot şi o promisiune, identic este angajamentul moral totalizator şi definitiv, identică este oferta propriei voinţe voinţei unui Altuia: voinţei Divine, mediată eclezial.

Într-un timp ca al nostru, îmbibat de relativism şi de democratism, de diferite autonomisme şi libertinisme, mentalităţii curente i se pare tot mai de neînţeles o astfel de promisiune de ascultare. Nu rareori este concepută ca o diminutio a demnităţii şi a libertăţii omeneşti, ca o perseverare în forme arhaice (ieşite din uz), tipice unei societăţi incapabile de o autentică emancipare.

Noi care trăim în ascultarea autentică, ştim bine că nu este aşa. Niciodată ascultarea, în Biserică, nu este contrară demnităţii şi respectului persoanei, niciodată nu trebuie să fie concepută ca o eliminare a responsabilităţii sau ca o alienare. Ritul utilizează un adjectiv fundamental pentru o justă înţelegere a unei astfel de promisiuni; defineşte ascultarea numai după ce a introdus “respectul” şi acesta este adjectivat ca şi “filial”. Termenul de “fiu”, în orice limbă, este un nume relativ, care implică, tocmai, relaţia dintre un părinte şi un fiu. Tocmai în acest context relaţional trebuie să fie înţeleasă ascultarea pe care am promis-o. Un context în care tatăl este chemat să fie cu adevărat tată, şi fiul să recunoască propria filiaţie şi frumuseţea paternităţii care îi este dăruită. Aşa cum se întâmplă în legea naturii, nimeni nu îşi alege propriul tată şi, pe de altă parte, nimeni nu îşi alege proprii fii. Deci suntem cu toţii chemaţi, taţi şi fii, şi să avem unii pentru alţii o privire supranaturală, de mare milostivire reciprocă şi de mare respect, adică o capacitate de privire în sus, ţinând întotdeauna prezent Misterul bun, care l-a generat şi care întotdeauna, până la urmă, îl constituie. Respectul este, în definitiv, pur şi simplu aceasta: a privi pe cineva, ţinând cont de prezenţa unui Altuia!

Numai într-un context de “respect filial” este posibil o autentică ascultare, care să nu fie numai formală, o simplă execuţie de ordine, ci să fie entuziasmată, întreagă, atentă, care să poată cu adevărat să aducă fructe de convertire şi de “viaţă nouă” în cel care o trăieşte.

Promisiunea este faţă de Ordinariul din timpul Hirotonirii şi faţă de “Succesorii” săi, pentru că Biserica fuge întotdeauna de personalisme excesive: are în centru persoana, dar nu subiectivismele care o dezleagă de forţa şi frumuseţea, istorică şi teologică, a Instituţiei. Şi în Instituţie, care este de origine divină, locuieşte Spiritul. Instituţia este, prin natura sa, carismatică şi deci a fi în mod liber legaţi de ea în timp (Succesori), înseamnă a putea “rămâne în adevăr”, a rămâne în El, prezent şi operant în trupul său viu care este Biserica, în frumuseţea continuităţii timpului, a secolelor, care ne leagă în mod inseparabil cu Hristos şi cu Apostolii.

Să cerem Servei Domnului, ascultătoare prin excelenţă, Celei care, chiar în oboseală, a cântat al său: “Iată-mă, fie mie după cuvântul tău“, harul unei ascultări filiale, pline, bucuroase şi pregătite; o ascultare care să ne elibereze de orice protagonism şi să poată să arate lumii că este cu adevărat posibil să dăruim totul lui Hristos şi a fi pe deplin realizaţi şi în mod autentic oameni.

+ Mauro Piacenza
Arhiepiscop titular de Vittoriana
Secretar al Congregaţiei pentru Cler