Predica PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi,
la Liturghia din Joia Sfântă

Faceţi aceasta în amintirea mea!

Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi, înainte de patima mea (Lc 22,15).

De ce oare Isus a avut şi are mereu chiar şi astăzi această dorinţă?

Iată un punct de reflecţie profundă pentru noi, aleşii săi, în această zi sfântă, ziua preoţiei.

Isus a dorit acest lucru şi a voit această cină, pentru atâtea motive şi toate pentru noi, cei pe care el ne-a ales, fără vredniciile noastre, ci din belşugul iubirii şi milostivirii sale, aşa cum a făcut-o cu apostolii şi ucenicii săi.

Mai întâi a dorit această cină pentru a ne da o adevărată lecţie de iubire şi umilinţă. Într-o manieră plină de delicateţe a lăsat la o parte toate motivaţiile omeneşti de mărire, toate căutările orgoliului uman, propunând o altfel de atitudine: cel mai mare în împărăţia sa este cel care slujeşte, pentru că numai acesta este cel care se dăruieşte pe sine.

Apostolii, de multe ori, manifestau dorinţe de a ieşi în evidenţă, doreau locurile cele dintâi în preajma lui Isus, eventual lângă tronul său, aşa cum se vede că fac ori doresc să facă oamenii din jurul nostru.

Răspunsul lui Isus este neaşteptat; se încinge cu un şorţ şi spală picioarele apostolilor săi. Fericiţi toţi cei care s-au lăsat spălaţi, aşa cum a ştiut să o facă până la urmă şi Petru, şi au ştiu să o facă, la rândul lor, ucenicii săi.

Gestul său şi toate cuvintele sale au revoluţionat lumea, au declanşat o serie de iniţiative, care, de atâtea ori, au devenit minuni adevărate.

Fericiţi au fost şi vor fi toţi cei care ştiu să-i iubească şi să-i slujească pe alţii, care se apleacă spre cei în suferinţă, lipsiţi şi nemângâiaţi, care poartă grijă de cei bolnavi şi marginalizaţi, fericiţi cei care împart bucuriile lor cu cei ce plâng sau sunt întristaţi, binecuvântaţi cei care îi preţuiesc şi îi îngrijesc pe bătrâni, binecuvântaţi cei care se oferă şi trăiesc pentru aproapele.

Nefericiţi, în schimb, cei care nu au înţeles să iubească, să se ofere pentru alţii, să împartă cu cei lipsiţi bunurile şi viaţa lor. Nefericiţi vor fi şi vor rămâne cei ce nu ştiu să slujească, pentru că le va lipsi mereu lecţia lui Dumnezeu, a iubirii şi generozităţii, le va lipsi gestul lui Isus de la Cina de taină, care după ce a spălat picioarele ucenicilor, le-a făcut cel mai mare dar.

Isus a dorit să mănânce Paştele cel din urmă cu ucenicii săi, pentru că a dorit să le lase în dar Euharistia, trupul şi sângele său.

Cu profundă emoţie şi iubire divină a luat în mâini pâinea şi vinul şi le-a oferit apostolilor, spunând: “Acesta este trupul meu, acesta este sângele meu, oferit şi jertfit pentru noi. Faceţi aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24-25).

Iniţiativa lui Isus e plină de semnificaţie şi rămâne testamentul cel mai autentic: Faceţi cum am făcut eu, vă ofer trupul şi sângele meu! Faceţi ceea ce am făcut eu, oferiţi trupul şi sângele vostru celorlalţi. Dăruiţi-vă altora cum am făcut-o eu.

Iată miracolul: Isus rămâne cu apostolii şi cu noi până la sfârşitul veacurilor, cu trupul şi sângele său; Isus cere ca fiecare apostol să facă ceea ce a făcut el, celebrând neîncetat acest mister euharistic în amintirea sa. Sunt apoi invitaţi la un act de mare curaj, primesc chiar un mandat divin: să facă şi ei ce a făcut el, să se ofere fiecare pentru alţii.

În această zi şi în această oră a iubirii divine, pe care o retrăim şi o celebrăm, cina lui Isus şi cina noastră, reprimim această dumnezeiască invitaţie şi poruncă nouă: Faceţi aceasta în amintirea mea!

Cum vom putea oare celebra şi repeta cina prezenţei sale spunând: Acesta este trupul meu, noi cei care avem o fire atât de înclinată spre păcat?

Cum vom putea oare, noi care avem un sânge viciat, amestecat cu patimi şi plin cu atracţii lumeşti, să spunem: Acesta este sângele meu?

Şi totuşi, Dumnezeul universului, a voit să ne aleagă şi să se slujească de noi, cei atât de slabi şi neputincioşi! El îl iubeşti pe orice om, pentru că el l-a creat să fie imaginea sa în lume. El îi iubeşte pe oameni, i-a ales cu toate limitele şi slăbiciunile lor ca să-i slujească şi să-l reprezinte în această lume.

El ne-a iubit, ne-a ales şi ne-a dăruit trupul şi sângele său, taina euharistică şi taina preoţiei, prin care a hotărât să rămână în lume, până la sfârşit.

El a voit să se ofere necontenit oamenilor, i-a ales pe apostoli, spunându-le: Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor, faceţi aceasta în amintirea mea!

Sfinţiile voastre, dragi confraţi întru preoţie,

Suntem aici, ca odinioară în Cenacol, strânşi în jurul altarului şi auzim încă o dată cuvintele sale: Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi, şi v-am rânduit ca să mergeţi şi să aduceţi roade şi roadele voastre să rămână (In 15,16). Nu trebuie să uităm nicidecum ce a voit Isus cu apostolii şi ce voieşte cu noi: Faceţi aceasta în amintirea mea! Trăim timpuri noi, timpuri grele şi pline de noutăţi, de transformări, timpuri de încercare.

Suntem martorii unor mari suferinţe ce s-au abătut şi se abat parcă mai mult astăzi asupra Bisericii. Participăm la un secularism şi la o răceală care fac ca în sufletul marelui preot, Cristos, în inima Sfântului Părinte şi a tuturor oamenilor de bunăvoinţă să se simtă o mare durere şi amărăciune, o dramă uneori paralizantă.

În acelaşi timp însă, trebuie să descoperim că sunt semne noi de reîmprospătare şi de reînnoire spirituală.

Anul Sfintei Preoţii a adus un nou suflu, o nouă speranţă spirituală şi a făcut să se întrevadă o nou rază de lumină şi de mângâiere. Numărul de vocaţii la Sfânta Preoţie şi la viaţa consacrată începe să crească, fiind o garanţie că Dumnezeu nu uită de poporul său.

Privind la Sfinţiile voastre, care aţi spus “da” la chemarea Domnului şi care v-aţi angajat la marea şi nobila misiune de păstori, inima noastră şi a poporului lui Dumnezeu creşte şi se bucură, lăudându-l pe Dumnezeu pentru voi şi pentru iubirea voastră.

Preoţia este un dar al Domnului ce nu trebuie uitat. Reprezintă în acelaşi timp un mister care însoţeşte viaţa noastră. De aceea, nu încetăm să-i mulţumim Domnului în orice moment, mai ales astăzi, în ziua Sfintei Preoţii, pentru faptul că el ştie să trezească noi chemări la slujirea preoţească. Astăzi trebuie să-l lăudăm spunând din inimă:

Îţi mulţumim, Doamne, pentru toţi preoţii buni, generoşi şi umili, care nu s-au îndepărtat şi nu se îndepărtează de tine şi de oameni, punându-şi toată slujirea lor în favoarea oamenilor.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru înaintaşii noştri, episcopi, preoţi, călugări, care ne-au lăsat o aşa de bogată zestre spirituală şi au ştiut să sufere închisori, persecuţii, umiliri, pentru cauza ta şi a Bisericii tale. Nu încetăm să-ţi mulţumim pentru mărturisitorii noştri, episcopi martiri, pentru episcopul Anton Durcovici, pentru preoţii jertfiţi pe altarul Bisericii. Ei sunt eroii şi bucuria noastră. Pe umerii lor creşte şi se măreşte astăzi dorinţa pentru slujire, entuziasmul atâtor suflete dedicate muncii apostolice şi sacerdotale.

Nu uităm, Doamne Isuse, că avem un aşa mare dar, aşezat totuşi în vase de lut, gata uşor să se strice, mereu în pericol de greşeli, păcate şi slăbiciuni.

Tu îi iubeşti pe toţi şi-i înconjori cu bunătatea şi iubirea ta şi nu-i părăseşti niciodată pe cei care te-au părăsit, te părăsesc sau uită de tine. Tu eşti cu adevărat păstorul cel bun, care te bucuri pentru orice om păcătos şi pentru ori ce slujitor greşitor care se întoarce şi te caută.

În această zi specială a preoţiei noastre, îţi cerem iertare pentru păcatele, trădările, greşelile şi slăbiciunile noastre faţă de tine şi faţă de fraţii noştri, mai ales îţi cerem să ne ierţi pe noi, care nu am fost totdeauna fideli faţă de tine şi nu am vegheat împreună cu tine. Îţi cerem să-i ierţi mai ales pe cei care te-au vândut sau te-au trădat în anii grei ai prigoanei, scandalizându-i pe alţii ori chiar făcându-i să sufere.

În ajunul pătimirii tale, cu dor ai dorit să mănânci paştele cu apostolii tăi, iar astăzi ne repeţi din nou aceiaşi dorinţă ca să ne apropiem împreună de cina ta cea de taină, o Isuse, marele nostru preot şi prieten. Tu le-ai spălat picioarele apostolilor tăi, gestul celei mai mari iubiri şi al iertării greşelilor lor ca să se învrednicească de taina euharistică şi de porunca nouă a iubirii. Tu le-ai dat exemplul celei mai mari iubiri şi i-ai invitat ca să facă acest lucru în amintirea ta. Tu ştiai de slăbiciunile apostolilor tăi, cunoşteai planurile lui Iuda, aveai cunoştinţă de renegarea lui Petru, de fuga celorlalţi ucenici şi de suferinţele ce urmau să vină asupra ta şi totuşi tu le-i arătat tuturor celor dragi iubirea ta, oferindu-te pe tine însuţi drept hrană mântuitoare şi exemplu de iubire fără margini. Tu i-ai arătat lui Iuda prietenia de care el n-a voit să ţină seama, i-ai chemat pe apostolii şi prietenii tăi să te susţină cu rugăciunile lor, iar ei s-au lăsat toropiţi de oboseală, părăsindu-te în momentele cele mai grele şi chiar dispărând în noapte. L-ai admonestat pe Petru cu privirea ta plină de milostivire şi el a plâns cu amar. Tu te-ai rugat pe cruce Tatălui ca să-i ierte pe toţi pentru că nu ştiu ce fac. Tu nu te-ai oprit din drumul tău de iubire până n-ai pronunţat cuvintele dăruirii totale: În mâinile tale, Tată, încredinţez sufletul meu (Lc 23,46). S-a săvârşit (In 19,30).

Fă ca şi noi, aleşii tăi, să ne învrednicim de aceeaşi iubire, de acelaşi gesturi de prietenie şi de acelaşi dar al iertării şi al iubirii tale. Spală-ne picioarele, capul şi inima ca să putem sta alături de tine la masa cea de taină. Îndreaptă-ţi şi spre noi privirea ta iubitoare şi iertătoare, că şi pe noi ne-ai ales să fim apostolii şi apropiaţii tăi, cu toate slăbiciunile şi infidelităţile noastre.

Astăzi, o Isuse, mulţumindu-ţi că ne-ai învrednicit cu darul Preoţiei, al iertării şi al Euharistiei, reînnoim făgăduinţele şi promisiunile făcute la sfânta noastră hirotonire şi voim să-ţi rămânem fideli în toată viaţa nu numai la Cina Ta de Taină, ci şi pe Calvar. Amin.