Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la liturgia celebrată pe Stadionul Naţional din Washington, SUA
joi, 17 aprilie 2008

Dragi fraţi şi surori în Cristos,

“Pacea să fie cu voi!” (Ioan 20,19). Cu aceste prime cuvinte ale lui Cristos Înviat către discipolii săi vă salut pe voi toţi în bucuria acestei perioade pascale. Înainte de orice îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru binecuvântarea faptului de a fi în mijlocul vostru. Îi sunt în mod special recunoscător Arhiepiscopului Wuerl pentru cuvintele sale amabile de bun venit.

Liturghia noastră de astăzi aduce Biserica din Statele Unite înapoi la rădăcinile ei de lângă Maryland şi aniversează bicentenarul primului capitol ai remarcabilei ei creşteri, adică împărţirea făcută de predecesorul meu, Papa Pius al VII-lea, a Diecezei iniţiale de Baltimore cu înfiinţarea Diecezelor de Boston, Bardstown (acum Louisville), New York şi Philadelphia. După două sute de ani, Biserica din America poate pe bună dreptate elogia realizările generaţiilor trecute, care au adus grupuri imigrante atât de diferite la un loc, în unitatea credinţei catolice şi într-un angajament comun pentru răspândirea Evangheliei. În acelaşi timp, conştientă de bogăţia diversităţii ei, comunitatea catolică dina ceastă ţară a ajuns să aprecieze mai deplin importanţa fiecărei persoane şi fiecărui grup, aducând fiecare propriul său dar întregului. Biserica din Statele Unite este acum chemată să privească spre viitor, solid înrădăcinată în credinţa transmisă ei de generaţiile trecute şi gata să facă faţă la noi provocări – provocări ce nu sunt mai puţin solicitante decât cei dinaintea voastră – cu speranţa născută din iubirea lui Dumnezeu, revărsată în inimile noastre de Duhul Sfânt (cf. Romani 5,5).

În exerciţiul slujirii mele de Succesor al lui Petru am venit în America să vă întăresc pe voi, dragi fraţi şi surori, în credinţa Apostolilor (cf Luca 22,32). Am venit să proclam din nou, după cum Sfântul Petru a proclamat în ziua Rusaliilor, că Isus Cristos este Domn şi Mesia, înviat din moarte, stând la dreapta Tatălui în slavă, fiind Judecător al celor vii şi al celor morţi (cf Fapte 2,14). Am venit să repet urgenta chemare a Apostolilor la convertire pentru iertarea păcatelor şi pentru a implora de la Domnul o nouă revărsare a Duhului Sfânt asupra Bisericii în această ţară. Cum am auzit de-a lungul acestui timp pascal, Biserica s-a născut din darul pocăinţei şi al credinţei în Domnul Înviat – daruri oferite de Duhul Sfânt. În orice epocă, ea este împinsă de acelaşi Duh să ducă oamenilor de orice rasă, limbă şi popor (cf Fapte 5,9) Vestea cea Bună a împăcării noastre cu Dumnezeu în Cristos.

Lecturile Liturghiei de astăzi ne invită să vedem creşterea Bisericii din America asemenea unui capitol din marea istorie a expansiunii Bisericii de după coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. În respectivele lecturi vedem legătura inseparabilă dintre Domnul Înviat, darul iertării păcatelor de la Duhul Sfânt şi misterul Bisericii. Cristos a înfiinţat Biserica Sa pe temelia Apostolilor (cf. Apocalips 21,14), ca o comunitate vizibilă, organizată, care este în acelaşi timp o comuniune spirituală, un trup mistic învăluit de multiplele daruri ale Duhului, şi un sacrament al mântuirii omenirii (cf. Lumen Gentium, nr. 8). În orice timp şi orice loc, Biserica este chemată să crească în unitate prin convertirea constantă la Cristos, a cărei operă mântuitoare este proclamată de Succesorii Apostolilor şi celebrată în sacramente. Această unitate, la rândul ei, dă naştere unui elan misionar neîncetat, Duhul îndemnându-i pe credincioşi să proclame “lucrările măreţe ale lui Dumnezeu” şi să îi invite pe toţi oamenii să intre în comuniune cu cei mântuiţi de sângele lui Cristos şi care au primit viaţa nouă în Duhul Său.

Mă rog de aceea ca această aniversare semnificativă în viaţa Bisericii din Statele Unite şi prezenţa Succesorului lui Petru în mijlocul vostru să fie pentru toţi catolicii o ocazie de a reafirma unitatea lor în credinţa apostolică, pentru a oferi contemporanilor o mărturie convingătoare despre speranţei care îi inspiră (cf 1 Petru 3,15) şi pentru a fi reînnoiţi în elanul misionar pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Lumea are nevoie de această mărturie! Cine poate nega că momentul prezent constituie o cotitură nu numai pentru Biserica din America ci şi pentru societate în ansamblul ei? Este un timp plin de făgăduinţă, pentru că vedem familia umană apropiindu-se în diferite moduri şi devenind tot mai interdependentă. În acelaşi timp, cu toate acestea, vedem semne evidente ale unei prăbuşiri îngrijorătoare a însăşi fundamentelor societăţii: semne de alienare, ură şi polarizare în mulţi dintre contemporanii noştri; violenţă crescândă; slăbirea simţului moral; relaţii sociale căzute în vulgaritate; şi o uitare tot mai mare de Cristos şi de Dumnezeu. Biserica, de asemenea, vede semnele unei imense promisiuni în atâtea parohii solide şi în mişcări vii, în entuziasmul pentru credinţă dovedit de atâţia tineri, în numărul celor care anual îmbrăţişează credinţa catolică şi în interesul tot mai mare pentru rugăciune şi cateheză. În acelaşi timp, ea percepe în mod adesea dureros, prezenţa dezbinării şi a polarizării în interiorul ei, şi descoperă cu uimire că atâţia botezaţi, în loc să acţioneze ca un ferment spiritual în lume, sunt dispuşi să îmbrăţişeze atitudini contrare adevărului Evangheliei.

“Doamne, trimite Duhul tău şi înnoieşte faţa pământului!” (cf Psalmul 104,30). Cuvintele psalmului responsorial de astăzi sunt o rugăciune care se înalţă din inima Bisericii în orice timp şi loc. Ele ne amintesc de faptul că Duhul Sfânt s-a revărsat ca primul rod al noii creaţii, “noi ceruri şi noi pământuri” (cf. 2Petru 3,13; Apocalips 21,1), în care paca lui Dumnezeu va domni şi în care familia umană va fi reconciliată în dreptate şi iubire. L-am auzit pe Sfântul Paul spunându-ne că toată creaţia “geamătă” chiar şi acum în aşteptarea acelei libertăţi adevărate care este darul lui Dumnezeu pentru copiii Săi (Romani 8,21-22), o libertate care ne permite să trăim în conformitate cu voinţa Sa. Să ne rugăm astăzi cu fervoare pentru ca Biserica din America să fie înnoită în acest Duh şi sprijinită în misiunea ei de a vesti Evanghelia unei lumi care doreşte o libertate adevărată (cf Ioan 8,32), o fericire autentică şi împlinirea celor mai profunde aspiraţii!

Doresc acum să adresez cuvinte speciale de recunoştinţă şi încurajare tuturor acelora care şi-au asumat promovarea Conciliului Vatican II, atât de frecvent reiterată de Papa Ioan Paul al II-lea, şi îşi dedică vieţile lor noii evanghelizări. Le mulţumesc fraţilor mei Episcopi, preoţi şi diaconi, călugări şi călugăriţe, părinţi, învăţători şi cateheţi. Fidelitatea şi curajul cu care Biserica din această ţară va răspunde provocărilor unei culturi tot mai secularizate şi materialiste va depinde în mare parte de fidelitatea voastră personală în a transmite tezaurul credinţei noastre catolice. Tinerii au nevoie să fie ajutaţi să discearnă calea care conduce la adevărata libertate: calea unei imitări sincere şi generoase a lui Cristos, calea angajării la dreptate şi pace. S-au făcut multe progrese în dezvoltarea de programe solide pentru cateheză, dar mult mai mult rămâne încă de făcut pentru a forma inimile şi minţile tinerilor înspre cunoaşterea şi iubirea Domnului. Provocările care vin spre noi cer o formare amplă şi sănătoasă în adevărurile credinţei. Dar cer şi cultivarea unui mod de a gândi, a unei “culturi” intelectuale care să fie cu adevărat catolică, încrezătoare în armonia profundă dintre credinţă şi raţiune, şi pregătită să ducă bogăţia viziunii credinţei în contact cu problematicile urgente care privesc viitorul societăţii americane.

Dragi prieteni, vizita mea în Statele Unite vrea să fie o mărturie despre “Cristos, speranţa noastră”. Americanii au fost întotdeauna un popor al speranţei: înaintaşii voştri au venit în această Ţară aşteptând să găsească o nouă libertate şi noi oportunităţi, în timp ce vastitatea teritoriului inexplorat le inspira speranţa că vor fi capabili să înceapă complet de la capăt, creând o nouă naţiune pe temelii noi. Desigur, această aşteptare nu a fost trăită de toţi locuitorii acestor ţări; este de ajuns să ne gândim la nedreptăţile suferite de populaţiile native americane şi de cei care au fost aduşi cu forţa ca sclavi din Africa. Şi totuşi speranţa, speranţa în viitor, face parte în mod aparte din caracterul american. Şi virtutea creştină a speranţei – speranţă revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, speranţă care purifică şi îndreaptă în mod supranatural aspiraţiile, orientându-le spre Domnul şi planul Său de mântuire – această speranţă a caracterizat şi continuă să caracterizeze şi viaţa comunităţii catolice în această ţară.

În contextul acestei speranţe, născute din iubirea şi fidelitatea lui Dumnezeu, iau act de durerea pe care a trăit-o Biserica din America în urma abuzului sexual în dauna minorilor. Nu pot descrie în cuvinte durerea şi daunele provocate de acest abuz. Este important ca celor care au de suferit să le fie acordată o atenţie pastorală plină de iubire. Nu pot să descriu în cuvinte nici daunele provocate în interiorul comunităţii Bisericii. S-au făcut deja mari eforturi pentru a înfrunta onest şi drept această tragică situaţie şi pentru a asigura ca toţi copiii – pe care Domnul nostru îi iubeşte atât de mult (cf Marcu 10, 14) şi care sunt tezaurul nostru cel mai mare – să poată creşte într-un mediu sigur. Aceste eforturi pentru ocrotirea copiilor trebuie să continue. Ieri am vorbit cu Episcopii voştri despre acest lucru. Astăzi vă încurajez pe fiecare dintre voi să facă ce vă stă în putinţă pentru a promova vindecarea şi reconcilierea, şi să îi ajutaţi pe cei care au fost răniţi. În plus vă cer să îi iubiţi pe preoţii voştri şi să îi întăriţi în munca lor excelentă pe care o depun. Şi mai ales rugaţi-vă pentru ca Duhul Sfânt să reverse darurile sale asupra Bisericii, daruri care conduc la convertire, iertare şi creştere în sfinţenie

Sfântul Paul vorbeşte, după cum am ascultat în a doua lectură, de un fel de rugăciune care se naşte din adâncurile inimilor noastre, în “suspine” (Romani 8.26) insuflate de Duhul Sfânt. Este o rugăciune care tânjeşte, în mijlocul încercărilor, după împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. Este o rugăciune de speranţă solidă, dar şi una a rezistenţei răbdătoare, adesea însoţită de suferinţă pentru adevăr. Prin această rugăciune noi luăm parte la misterul slăbiciunii şi suferinţei lui Cristos, încrezându-ne ferm în victoria Crucii Sale. Cu o astfel de rugăciune fie ca Biserica din America să îmbrăţişeze şi mai deplin calea convertirii şi fidelităţii faţă de cerinţele Evangheliei. Şi fie ca toţi catolicii să experimenteze mângâierea speranţei şi darurile bucurie şi tăriei de la Duhul Sfânt.

În Evanghelia de astăzi, Domnul Înviat împarte darurile Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi le acordă autoritatea de a ierta păcatele. Prin puterea harului lui Cristos, încredinţată unor miniştri umani cu slăbiciuni, Biserica este în mod constant născută şi fiecare dintre noi primim speranţa unui nou început. Să ne încredem în puterea Duhului de a inspira convertirea, de a vindeca orice rană, de a depăşi orice diviziune şi de a inspira o viaţă şi o libertate nouă. Cât de mult avem nevoie de aceste daruri! Şi cât de la îndemână sunt ele, în special în Sacramentul Spovezii! Puterea eliberatoare a acestui sacrament, în care confesiunea noastră onestă se întâlneşte cu cuvântul milostiv de iertare şi pace al lui Dumnezeu, trebuie redescoperită şi reasumată de fiecare catolic. Într-o mare măsură, înnoirea Bisericii din America şi din lumea întreagă depinde de înnoirea practicii spovezii şi de creşterea în sfinţenie pe care acest sacrament o inspiră şi o împlineşte.

“În speranţă am fost mântuiţi!” (Romani 8,24). În contextul în care Biserica din Statele Unite dă mulţumită pentru binecuvântările ultimelor două sute de ani, vă invit pe voi, pe familiile voastre, şi pe parohiile şi comunităţile religioase, să vă încredeţi puterii harului pentru a crea un viitor promiţător pentru poporul lui Dumnezeu din această ţară. Vă cer, în numele Domnului Isus, să lăsaţi deoparte toate motivele de diviziune şi să lucraţi cu bucurie pentru a pregăti drumul pentru El, în fidelitate faţă de cuvântul Său şi în constantă convertire după voinţa Sa. Înainte de toate vă îndemn să continuaţi să fiţi plămada speranţei evanghelice în societatea americană, străduindu-vă să aduceţi lumina şi adevărul Evangheliei în sarcina construirii unei lumi mai drepte şi mai libere pentru generaţiile ce vor veni.

Cei care au speranţă trebuie să trăiască diferit viaţa (cf. Spe Salvi, nr. 2)! Prin rugăciunile voastre, prin mărturia credinţei voastre, prin rodnicia carităţii voastre, fie ca voi să indicaţi calea spre vastul orizont al speranţei pe care Dumnezeu chiar şi acum îl deschide Bisericii Sale şi de fapt întregii omeniri: viziunea unei lumi reconciliate şi înnoite în Cristos Isus, Domnul nostru. Lui să îi fie toată cinstea şi mărire, acum şi pururea. Amin!