Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la liturghia celebrată pe Esplanada Invalizilor
Paris, sâmbătă, 13 septembrie 2008

Excelenţa voastră Cardinal Vingt-Trois,
dragi Cardinali şi dragi fraţi întru episcopat,
dragi fraţi şi surori întru Cristos,

Isus Cristos ne adună pe toţi în acest minunat loc, în inima Parisului, într-o zi în care Biserica Universală îl celebrează pe Sfântul Ioan Crisostomul, unul dintre cei mai mari Doctori ai Bisericii, care prin mărturia şi viaţa sa a arătat în mod eficace creştinilor un itinerar de urmat. Salut cu bucurie toate autorităţile care m-au primit în acest nobil oraş, în special pe Cardinalul Andre Vingt-Trois, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele amabile. De asemenea îi salut pe toţi Episcopii, preoţii, diaconii care se află în jurul meu pentru celebrarea jertfei lui Cristos. Mulţumesc tuturor personalităţilor, în special premierului, care a dorit să fie prezent aici, în această dimineaţă; îi asigur de rugăciunile mele fierbinţi pentru a-şi putea îndeplini misiunea importantă de slujire a concetăţenilor lor.

Prima epistolă a Sf. Paul adresată Corintenilor ne face să descoperim, în acest an paulin care a început la 28 iunie, cât de valid rămâne sfatul dat de Apostol. “Fugiţi de idolatrie” (1Corinteni 10,14), scrie el unei comunităţi greu încercate de păgânism şi scindată între adeziunea la noutatea Evangheliei şi adeziunea la vechile practici moştenite de la strămoşii lor. Fuga de idolatrie însemna deci încetarea onorării zeităţilor Olimpului şi a aducerii de jertfe sângeroase. Fuga de idolatrie însemna înscrierea la şcoala profeţilor Vechiului Testament, care au denunţat tendinţa oamenilor de a-şi făuri reprezentări false ale lui Dumnezeu. După cum spune Psalmul 113 despre statuile idolilor, acestea sunt “argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi” (4-5). În afara poporului lui Israel, care a primit revelaţia unicului Dumnezeu, lumea antică era în sclavia cultului idolilor. Foarte prezente în Corint, erorile păgânismului trebuiau denunţate, pentru că ele constituiau o gravă alienare şi o deturnare a omului de la adevăratul său destin. Ele împiedicau recunoaşterea faptului că Cristos este singurul şi adevăratul Mântuitor, singurul care indică omului calea spre Dumnezeu.

Acest apel la a abandona idolii rămâne relevant şi astăzi. Lumea contemporană nu îşi creează ea oare proprii idoli? Nu imită ea, probabil neintenţionat, păgânitatea antică, deturnând omul de la scopul său adevărat, al fericirii vieţii veşnice cu Dumnezeu? Este o problemă pe care fiecare om, onest cu el însuşi, nu poate să nu şi-o pună. Ce este important în viaţa mea? Ce pun eu oare pe primul loc? Cuvântul “idol” vine din greacă şi înseamnă “imagine”, “figură”, “reprezentare”, dar şi “spectru”, “fantomă”, “apariţie falsă”. Idolul este o amăgire, deoarece îl distrage pe cel care îl slujeşte de la realitate pentru a-l bloca într-un spaţiu al aparenţei. Nu este oare aceasta o tentaţie proprie vremurilor noastre, singura asupra căreia noi putem acţiona eficace? Tentaţia de idolatrizare a trecutului care nu mai există, uitarea carenţelor sale, tentaţia de a idolatriza un viitor care nu există încă, crezând că, prin propriile sale forţe, omul va atinge fericirea veşnică pe pământ! Sfântul Paul le explică colosenilor că lăcomia de nestăpânit este o idolatrie (cf. 3,5) şi aminteşte discipolului său Timotei că iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor. Pentru a fi eliberaţi, precizează el, unii “au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri” (1Timotei 6,10). Banii, setea de avere, de putere şi de cunoaştere nu au deturnat ele omul de la scopul său adevărat, de la propriul lui adevăr?

Dragi fraţi şi surori, întrebarea pe care ne-o pune Liturghia din această zi îşi găseşte răspunsul în aceeaşi Liturghie, pe care am moştenit-o de la părinţii noştri întru credinţă, şi mai ales de la Sfântul Paul însuşi (cf. 1Corinteni 11,23). În comentariul său la acest text, Sf. Ioan Crisostomul remarcă faptul că Paul condamnă cu severitate idolatria, care este o “faptă gravă”, un “scandal”, o “plagă” (Predica 24 la prima Scrisoare către Corinteni, 1). Şi imediat el adaugă că această condamnare radicală a idolatriei nu este în nici un caz o condamnare a persoanei idolatrului. Niciodată în judecăţile noastre nu trebuie să confundăm păcatul, care este inacceptabil, cu păcătosul, a cărui conştiinţă nu o putem noi judeca şi care, oricum, este oricând susceptibil de convertire şi de iertare. Sf. Paul apelează la raţiunea cititorilor săi: “Ca unor înţelepţi vă vorbesc. Judecaţi voi ce vă spun” (1Corinteni 10,15). Niciodată Dumnezeu nu cere omului să îşi sacrifice raţiunea! Niciodată raţiunea nu vine în contradicţie reală cu credinţa! Unicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a creat raţiunea noastră şi ne-a dat credinţa, propunând libertăţii noastre să le primească asemenea unor daruri preţioase. Cultul idolilor este cel care deturnează omul de la această perspectivă, şi raţiunea însăşi poate să născocească idoli. Să îi cerem deci lui Dumnezeu, care ne vede şi ne aude, să ne ajute să ne purificăm de toţi idolii noştri, pentru a ajunge la adevărul fiinţei noastre, pentru a ajunge la adevărul fiinţei Sale infinite!

Cum să ajungem la Dumnezeu? Cum să ajungem să găsim sau regăsim pe Acela pe care omul îl caută în străfundul fiinţei lui, uitându-l însă atât de des? Sfântul Paul ne cere să ne folosim nu doar de raţiunea noastră, ci mai înainte toate de credinţa noastră pentru a-L descoperi. Dar ce ne spune credinţa? Pâinea pe care o frângem este comuniune cu Trupul lui Cristos; potirul de mulţumire pe care îl binecuvântăm este comuniune cu Sângele lui Cristos. O revelaţie extraordinară care ne vine de la Cristos şi ne-a fost transmisă de Apostoli şi de întreaga Biserică de două mii de ani: Cristos a instituit Sacramentul Euharistiei în Joia Mare. El a dorit ca jertfa Sa să fie prezentată într-un mod nou, într-un mod nesângeros, de fiecare dată când preotul repetă cuvintele consacrării asupra pâinii şi vinului. De milioane de ori în ultimele douăzeci de secole, în cele mai umile capele şi cele mai măreţe Bazilici şi Catedrale, Domnul Înviat s-a dat pe Sine poporului Său, devenind astfel, cu faimoasa expresie a Sfântului Augustin, “mai intim cu noi decât suntem noi cu noi înşine” (cf. Confesiuni, II, 6, 11).

Fraţilor şi surorilor, să acordăm cea mai mare veneraţie Sacramentului Trupului şi Sângelui Domnului, Preasfântului Sacrament al prezenţei reale a Domnului în Biserica Sa şi în toată lumea. Să profităm de orice ocazie pentru a-i arăta respectul nostru şi iubirea noastră! Să îi acordăm cele mai înalte semne de onoare! Prin cuvintele noastre, tăcerile noastre şi gesturile noastre să nu permitem niciodată să slăbească în noi sau în jurul nostru credinţa pe care o avem în Cristos înviat prezent în Euharistie. După cum în mod strălucit spunea Sfântul Ioan Crisostomul: “Să privim la binefacerile inefabile ale lui Dumnezeu şi la toate lucrurile bune de care El ne face să ne bucurăm, atunci când îi oferim acest potir, când ne împărtăşim, mulţumindu-i pentru că a eliberat rasa umană de greşeală, pentru că i-a adus aproape de El pe cei care erau departe, pentru că ne-a făcut, dintr-un neam fără speranţă şi fără de Dumnezeu, un popor de fraţi, moştenitori împreună cu Fiul lui Dumnezeu” (Predica 24 la prima Scrisoare către Corinteni, 1). “De fapt”, continuă el, “în acest potir este tocmai ceea ce a curs din coasta Sa, şi la aceasta suntem chemaţi să fim părtaşi” (ibid.). Nu este doar participare împreună şi punere în comun, ci este “uniune”, spunea Doctorul al cărui nume înseamnă “gură de aur”.

Liturghia este jertfa de mulţumire prin excelenţă, cea care ne permite să ne unim propria acţiune mulţumire cu cea a Mântuitorului, Fiul din veşnicie al Tatălui. Ea face de asemenea apel la alungarea idolilor, pentru că, după cum insistă Sfântul Paul, “nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor” (1Corinteni 10,21). Liturghia ne invită să discernem ce din noi este în ascultare faţă de Duhul lui Dumnezeu şi ce din noi ascultă de duhul răului. La Liturghie noi dorim să aparţinem doar lui Cristos şi ne însuşim cu recunoştinţă strigătul psalmistului: “Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmi 116,12). Da, cum îi voi mulţumi eu Domnului pentru viaţa pe care mi-a dat-o? Răspunsul la întrebarea psalmistului îl găsim chiar în psalm, Cuvântul lui Dumnezeu răspunzând la propriile întrebări. Cum altcumva am putea aduce mulţumire Domnului pentru toată bunătatea Sa faţă de noi dacă nu conformându-ne cuvintelor Sale: “Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Psalmi 116,13)?

Ridicarea potirului mântuirii şi chemarea numelui Domnului – nu sunt acestea modurile cele mai bune pentru “alungarea idolilor”, după cum ne cere Sfântul Paul să facem? De fiecare dată când se celebrează Liturghia, de fiecare dată când Cristos se face prezent sacramental în Biserica Sa, se împlineşte lucrarea mântuirii noastre. Astfel, a celebra Euharistia înseamnă a recunoaşte că doar Dumnezeu are puterea să ne ofere plinătatea bucuriei, să ne încredinţeze adevăratele valori, valorile eterne care nu apun niciodată. Dumnezeu este prezent pe altar, dar El este de asemenea prezent pe altarul inimilor noastre atunci când, împărtăşindu-ne, îl primim în Sacramentul Euharistiei. El ne învaţă să alungăm idolii, iluziile minţilor noastre.

Dragi fraţi şi surori, cine poate să ridice potirul mântuirii şi să cheme numele Domnului în numele întregului popor al lui Dumnezeu dacă nu preotul, hirotonit pentru acest scop de Episcopul său? În acest moment, dragi locuitori ai Parisului şi din împrejurimi, dar şi voi cei veniţi din alte părţi ale Franţei şi din ţările învecinate, permiteţi-mi să adresez un apel, încrezător în credinţa şi generozitatea tinerilor care analizează opţiunea vocaţiei la călugărie sau preoţie: nu vă fie teamă! Să nu vă fie frică să vă dăruiţi viaţa lui Cristos! Nimic nu va înlocui vreodată slujirea preoţilor în inima Bisericii! Nimic nu va înlocui vreodată Liturghia pentru mântuirea lumii! Dragi tineri şi mai puţin tineri care mă ascultaţi: nu lăsaţi fără răspuns chemarea lui Cristos. Sfântul Ioan Crisostomul, în Tratatul său despre preoţie, a arătat cum răspunsul omului poate să vină încet, dar el este totuşi exemplul viu al acţiunii lui Dumnezeu în inima unei libertăţi umane care se lasă modelată de harul Său.

La final, oprindu-ne la cuvintele pe care Cristos ni le-a lăsat în Evanghelia Sa, vom vedea că El însuşi a îndemnat la alungarea idolatriei, invitându-ne să ne construim casa “pe stâncă” (Luca 6,48). Cine este această stâncă dacă nu El însuşi? Gândurile noastre, cuvintele noastre şi acţiunile noastre câştigă o dimensiune adevărată doar dacă sunt orientate spre mesajul evanghelic: “gura lui vorbeşte din prisosul inimii” (Luca 6,45). Când vorbim, căutăm noi binele interlocutorului nostru? Când gândim, căutăm armonizarea gândirii noastre cu gândirea lui Dumnezeu? Când acţionăm, căutăm noi să răspândim Iubirea care ne-a dat viaţă? Sfântul Ioan Crisostomul spune din nou: “acum, dacă participăm cu toţii la aceeaşi pâine şi dacă cu toţii devenim aceeaşi substanţă, de ce nu arătăm aceeaşi caritate? De ce, din acelaşi motiv, nu devenim una? [...] O, omule, Cristos a venit să te caute, pe tine cel care erai atât de departe de El, pentru a se uni cu tine; şi tu, tu nu vrei să te uneşti cu fratele tău?” (Predica 24 la prima Scrisoare către Corinteni, 2).

Speranţa va rămâne mereu mai puternică decât orice altceva! Biserica, zidită pe stânca lui Cristos, posedă promisiunea vieţii veşnice nu pentru că membrii ei sunt mai sfinţi decât alţii, ci pentru că Cristos i-a făcut această promisiune lui Petru: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). În această speranţă nepieritoare în prezenţa eternă a lui Dumnezeu în sufletele tuturor, în această bucurie a faptului de a şti că Cristos este cu noi până la sfârşitul veacurilor, în această putere pe care Duhul Sfânt o dă tuturor celor care se lasă umpluţi de El, vă încredinţez pe voi, dragi creştini din Paris şi din Franţa, acţiunii puternice şi milostive a Dumnezeului iubirii care a murit pentru noi pe Cruce şi a înviat victorios în duminica Paştelui. Tuturor oamenilor de bunăvoinţă care mă ascultă le spun încă o dată cu Sfântul Paul: alungaţi cultul idolilor şi nu încetaţi să faceţi binele!

Dumnezeu Tatăl să vă conducă la El şi să facă să strălucească asupra voastră splendoarea gloriei Sale! Fiul unic al lui Dumnezeu, Învăţătorul şi Fratele nostru, să vă reveleze frumuseţea chipului Său înviat! Duhul Sfânt să vă umple de darurile Sale şi să vă dea bucuria cunoaşterii păcii şi luminii Preasfintei Treimi, acum şi în veacul veacurilor! Amin!