Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată pe aeroportul Turany din Brno
duminică, 27 septembrie 2009

Iubiţi fraţi şi surori,

“Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28). Isus îi invită pe fiecare dintre discipolii Lui să petreacă timp cu El, să găsească în El mângâiere, susţinere şi înnoire. Această invitaţie este adresată într-un mod special adunării noastre liturgice care, în conformitate cu idealul eclesial, aduce întreaga voastră Biserică locală alături de Succesorul lui Petru. Vă salut pe fiecare dintre voi: mai întâi pe Episcopul de Brno, căruia îi sunt recunoscător pentru cuvintele frumoase pe care mi le-a adresat la începutul Liturghiei, şi de asemenea pe Cardinalii şi pe ceilalţi Episcopi prezenţi. Îi salut pe preoţi, pe diaconi, pe seminarişti, pe călugări şi călugăriţe, pe cateheţi şi operatorii pastorali, tinerii şi numeroasele familii de aici. Îmi aduc respectele mele autorităţilor civile şi militare, în particular preşedintelui Republicii şi primei doamne, primarului oraşului Brno şi preşedintelui regiunii Moravia de Sud, un pământ bogat în istorie şi în activitate culturală, industrială şi comercială. Doresc de asemenea să adresez calde salutări pelerinilor din întreaga regiune Moravia şi din diecezele apropiate din Slovacia, Polonia, Austria şi Germania.

Iubiţi prieteni, referitor la caracterul adunării liturgice de astăzi, am susţinut cu bucurie decizia, menţionată de Episcopul vostru, de a baza lecturile din Scriptură de la Liturghie pe tema speranţei: am sprijinit-o cu gândul la oamenii din acest iubit pământ precum şi din Europa şi din întreaga lume, însetaţi după ceva pe care să îşi bazeze un viitor ferm. În a doua mea Enciclică, Spe Salvi, am subliniat că doar speranţa “vrednică de încredere” (cf. nr. 1) se bazează pe Dumnezeu. Istoria a demonstrat absurdităţile la care se coboară omul atunci când îl exclude pe Dumnezeu din orizontul alegerilor şi acţiunilor sale, şi cât de greu este să se construiască o societate inspirată de valorile bunătăţii, dreptăţii şi fraternităţii, deoarece fiinţa umană este liberă şi libertatea rămâne fragilă. Libertatea trebuie să fie constant câştigată pentru cauza binelui, şi căutarea asiduă a “orânduirilor drepte pentru lucrurile umane” este o sarcină care aparţine tuturor generaţiilor (cf. ibid., 24-25). De aceea, iubiţi prieteni, prima noastră motivaţie pentru a fi aici este a asculta, a asculta un cuvânt care ne va arăta calea care duce la speranţă; într-adevăr, ascultăm singurul cuvânt care poate să ne dea speranţă fermă, deoarece este cuvântul lui Dumnezeu.

În prima lectură (Isaia 61,1-3a), profetul vorbeşte ca unul investit cu misiunea de a proclama eliberarea, mângâierea şi bucuria la toţi cei năpăstuiţi şi săraci. Isus a luat acest text şi l-a reaplicat la Sine în predicarea Sa. Într-adevăr, El a declarat explicit că promisiunea profetului s-a împlinit în El (cf. Luca 4,16-21). S-a împlinit complet atunci când, prin moartea pe cruce şi învierea din morţi, ne-a eliberat de sclavia egoismului şi a răului, a păcatului şi a morţii. Şi acesta este mesajul mântuirii, străvechi şi mereu nou, pe care Biserica îl proclamă din generaţie în generaţie: Cristos răstignit şi înviat, Speranţa omenirii!

Acest cuvânt de mântuire răsună încă cu putere astăzi, în adunarea noastră liturgică. Isus vi se adresează cu iubire vouă, fii şi fiice ale acestor binecuvântate ţinuturi, în care sămânţa Evangheliei a fost aşezată cu mai bine de o mie de ani în urmă. Ţara voastră, asemenea altor naţiuni, experimentează condiţii culturale care adesea prezintă o provocare radicală pentru credinţă şi de aceea şi pentru speranţă. De fapt, în vremurile moderne, atât credinţa cât şi speranţa au suferit o “mutaţie”, deoarece au fost trimise în sfera privată sau în alte sfere lumeşti, în timp ce în viaţa publică de zi cu zi a fost afirmată încrederea în progresul ştiinţific şi economic (cf. Spe Salvi, nr. 17). Noi toţi ştim că acest progres este ambiguu: el deschide posibilităţi de bine dar şi de rău. Dezvoltările tehnice şi îmbunătăţirile structurilor sociale sunt importante şi cu siguranţă necesare, dar nu sunt suficiente pentru a garanta binele moral al societăţii (cf. ibid., nr. 24). Omul are nevoie să fie eliberat de opresiunile materiale, dar mai în profunzime, el trebuie să fie salvat de relele ce îi afectează spiritul. Şi cine îl poate salva dacă nu Dumnezeu, care este Iubire şi care şi-a revelat chipul ca Tată Atotputernic şi Milostiv în Isus Cristos? Speranţa noastră fermă este de aceea Cristos: în El, Dumnezeu ne-a iubit la maxim şi ne-a dat viaţă din plin (cf. Ioan 10,10), viaţa pe care fiecare persoană, chiar fără să o ştie, tânjeşte să o aibă.

“Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28). Aceste cuvinte ale lui Isus, scrise cu litere mari deasupra intrării în Catedrala din Brno, ni le adresează acum fiecăruia dintre noi şi adaugă: “învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre” (Matei 11,29). Putem noi rămâne indiferenţi în faţa acestei iubiri? Aici, ca şi în alte părţi, mulţi oameni au suferit în secolele trecute pentru că au rămas fideli Evangheliei şi nu şi-au pierdut speranţa; mulţi s-au sacrificat pentru a reda demnitatea omului şi libertatea popoarelor, găsind în adeziunea lor generoasă la Cristos tăria de a construi o nouă umanitate. În societatea zilelor noastre, multe forme de sărăcie se nasc din izolare, din a fi neiubit, din respingerea lui Dumnezeu şi din profunda şi tragica închidere a omului care se crede auto-suficient, iar alteori ceva nesemnificativ şi trecător; în această lume a noastră, care este alienată “când prea multă încredere se pune în proiectele strict omeneşti” (Caritas in Veritate, nr. 53), doar Cristos poate să fie speranţa sigură. Acesta este mesajul pe care noi creştinii suntem chemaţi să îl răspândim în fiecare zi, prin mărturia personală.

Proclamaţi-l voi înşivă, dragi preoţi, rămânând strâns uniţi cu Isus, în timp ce vă exercitaţi slujirea cu entuziasm, siguri de faptul că nimic nu poate să lipsească celor care îşi pun speranţa în El. Daţi mărturie despre Cristos, dragi persoane consacrate, prin practicarea cu bucurie şi consecvenţă a sfaturilor evanghelice, arătând unde se află adevărata noastră patrie: în Ceruri. Şi voi, dragi tineri, dragi laici, dragi familii, aşezaţi pe temelia fermă a credinţei în Cristos orice planuri aveţi legate de familie, de muncă, de şcoală, de activităţile din orice sferă a societăţii. Isus nu îşi abandonează niciodată prietenii. El ne asigură de ajutorul Său, deoarece nu putem face nimic fără El, dar în acelaşi timp îi cere fiecăruia să se angajeze personal în răspândirea mesajului Său universal de iubire şi de pace. Fie ca voi să găsiţi încurajare în exemplul Sfinţilor Ciril şi Metodiu, principalii patroni ai Moraviei, cei care au evanghelizat popoarele slavice, şi în Sfinţii Petru şi Paul, cărora le este dedicată Catedrala voastră. Priviţi la mărturia strălucitoare a Sfintei Zdislava, mama unei familii, bogată în opere religioase şi în opere de milostenie; la Sfântul Ioan Sarkander, preot şi martir; la Sfântul Clement Maria Hofbauer, preot şi călugăr, născut în această Dieceză şi canonizat acum o sută de ani; şi la Fericita Restituta Kafkova, călugăriţă născută în Brno şi ucisă de nazişti la Viena. Vă doresc să fiţi mereu însoţiţi şi apăraţi de Fecioara Maria, Maica lui Cristos, Speranţa noastră. Amin!