Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la vigilia Rusaliilor cu participarea mişcărilor ecleziale şi a noilor comunităţi
Piaţa San Pietro, 3 iunie 2006

Aţi venit în număr mare în această seară în Piaţa San Pietro pentru a participa la vigilia Rusaliilor. Aparţinând la diverse popoare şi culturi, voi îi reprezentanţi aici pe toţi membrii mişcărilor ecleziale şi ai noilor comunităţi, în mod spiritual adunaţi în jurul Succesorului lui Petru, pentru a proclama bucuria de a crede în Isus Cristos şi pentru a reînnoi angajamentul de a-i fi discipoli fideli în acest timp al nostru. Vă mulţumesc pentru participarea voastră şi fiecăruia dintre voi îi adresez salutul meu cordial. Gândul meu plin de căldură se îndreaptă, în primul rând, către Cardinali, către veneraţii fraţi întru episcopat şi către preoţi, către persoanele consacrate. Îi salut pe responsabilii numeroaselor voastre realităţi ecleziale care arată cât de vie este acţiunea Duhului în Poporul lui Dumnezeu. Îi salut pe cei care au pregătit acest eveniment extraordinar, şi în particular pe cei care lucrează în Consiliul Pontifical pentru Laici cu secretarul, Mons. Josef Clemens, şi cu preşedintele, Mons. Stanisław Ryłko, căruia îi sunt recunoscător şi pentru discursul cordial pe care mi l-a adresat la începutul Liturgiei vesperelor. Revine cu emoţie în amintirea noastră întâlnirea similară care a avut loc tot în această Piaţă, la 30 mai 1998, cu iubitul Papă Ioan Paul al II-lea. Mare evanghelizator al epocii noastre, el v-a însoţit şi călăuzit de-a lungul întregului său pontificat; de mai multe ori el a definit ca “providenţiale” asociaţiile şi comunităţile voastre, mai ales pentru că Duhul sfinţitor se slujeşte de ele pentru a retrezi credinţa în inimile atâtor creştini şi pentru a-i face să redescopere vocaţia primită la Botez, ajutându-i să fie mărturisitori ai speranţei, plini de acel foc de iubire care este tocmai darul Duhului Sfânt.

Acum ne întrebăm: Cine sau ce este Duhul Sfânt? Cum putem să îl recunoaştem? În ce mod mergem la El şi vine la noi? Cum acţionează? Un prim răspuns ni-l dă imnul Bisericii cu care am început Vesperele: “Veni, Creator Spiritus… – Vino Duhule Creator…”. Imnul face referire la primele versete ale Bibliei care exprimă, recurgând la imagini, crearea universului. Aici se spune înainte de toate că deasupra haosului, deasupra apelor adâncului, se purta Duhul lui Dumnezeu. Lumea în care trăim este opera Duhului Creator. Rusaliile nu sunt doar originea Bisericii, şi astfel în mod special sărbătoarea ei; Rusaliile sunt şi o sărbătoare a creaţiei. Lumea nu există de la sine; provine de la Duhul creator al lui Dumnezeu, de la Cuvântul creator al lui Dumnezeu. Şi de aceea oglindeşte şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Aceasta, în vastitatea şi în logica atotcuprinzătoare a legilor sale, lasă să se întrevadă ceva din Duhul Creator al lui Dumnezeu. Ea ne invită la o teamă plină de respect. Tocmai cel care, ca şi creştin, crede în Duhul Creator, conştientizează faptul că nu ne putem folosi şi nu putem abuza de lume şi de materie ca de simple materiale de care să dispunem după bunul plac; că trebuie să privim creaţia ca pe un dar încredinţat nouă nu pentru a-l distruge, ci pentru ca să devină grădina lui Dumnezeu şi astfel o grădină a omului. În faţa numeroaselor forme de abuz asupra pământului, pe care le vedem astăzi, parcă auzim suspinul creaţiei despre care vorbeşte Sfântul Paul (Romani 8,22); începem să înţelegem cuvintele Apostolului, că creaţia aşteaptă cu nerăbdare mărirea fiilor lui Dumnezeu, pentru a fi eliberată şi a ajunge la splendoarea ei. Dragi prieteni, noi dorim să fim acei fii ai lui Dumnezeu pe care creaţia îi aşteaptă, şi putem să fim, pentru că în Botez, Domnul ne-a făcut astfel. Da, creaţia şi istoria ne aşteaptă, aşteaptă oameni care să fie cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi să se comporte în consecinţă. Dacă privim istoria, vedem cum în jurul mănăstirilor creaţia a putut prospera, cum odată cu retrezirea Duhului lui Dumnezeu în inimile oamenilor, s-a reîntors splendoarea Duhului Creator şi pe pământ – o splendoare care a fost umbrită şi adesea chiar stinsă de barbaria setei de putere a omenirii. De asemenea, în jurul lui Francisc de Assisi se întâmplă acelaşi lucru – se întâmplă acolo unde Duhul lui Dumnezeu ajunge în suflete, acest Duh pe care imnul nostru îl numeşte lumină, iubire şi putere. Am găsit astfel un prim răspuns la întrebarea ce este Duhul Sfânt, cum acţionează şi cum putem să îl recunoaştem. El vine să ne întâlnească prin creaţie. Cu toate acestea, creaţia bună a lui Dumnezeu, în decursul istoriei umane, a fost acoperită de un strat gros de murdărie care face dacă nu imposibilă cel puţin dificilă recunoaşterea în ea a reflecţiei Creatorului – chiar dacă în faţa unui apus de soare la mare, în timpul unei excursii pe munte sau în faţa unei flori îmbobocite se trezeşte în noi, din nou, aproape spontan, conştiinţa existenţei Creatorului.

Însă Duhul Creator ne vine în ajutor. El a intrat în istorie şi astfel ne vorbeşte în mod nou. În Isus Cristos Dumnezeu însuşi s-a făcut om şi ne-a permis, să spunem aşa, să aruncăm o privire în intimitatea lui Dumnezeu însuşi. Şi aici vedem un lucrul total neaşteptat: în Dumnezeu există un Eu şi un Tu. Dumnezeul misterios şi îndepărtat nu este o solitudine infinită; El este un eveniment de iubire. Dacă de la privirea asupra creaţiei considerăm că putem întrevedea Duhul Creator, pe Dumnezeu însuşi, ca o matematică creatoare, ca o putere care plăsmuieşte legile lumii şi ordinea lor şi apoi şi ca frumuseţe – acum ajungem să ştim: Duhul Creator are o inimă. El este Iubire. Există Fiul care vorbeşte cu Tatăl. Şi amândoi sunt una în Duhul care este, să spunem aşa, atmosfera de a dărui şi de a iubi, care face din Ei un unic Dumnezeu. Această unitate de iubire, care este Dumnezeu, este o unitate mult mai sublimă decât ar putea fi unitatea celei mai mici particule indivizibile. Tocmai Dumnezeul Trinitar este Unicul Dumnezeu.

Prin intermediul lui Isus aruncăm, să spunem aşa, o privire în intimitatea lui Dumnezeu. Ioan, în Evanghelia lui, a exprimat aceasta astfel: “Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela l-a făcut cunoscut” (Ioan 1,22). Dar Isus nu ne-a lăsat doar să privim în intimitatea lui Dumnezeu; prin El, Dumnezeu a ieşit oarecum din intimitatea Sa şi a venit să ne întâlnească. Aceasta se întâmplă înainte de toate în viaţa, pătimirea, moartea şi învierea Sa; în cuvântul Său. Dar Isus nu se mulţumeşte doar să ne întâlnească. El doreşte mai mult. Doreşte unificare. Şi aceasta este semnificaţia imaginilor ospăţului şi nunţii. Noi nu trebuie doar să cunoaştem ceva despre El, ci prin El însuşi trebuie să fim atraşi în Dumnezeu. Pentru aceasta El trebuie să moară şi să învie. Pentru că acum nu se mai găseşte într-un loc determinat, ci de acum Duhul Său, Duhul Sfânt, emană din El şi intră în inimile noastre, unindu-ne astfel cu Isus însuşi şi cu Tatăl – cu Dumnezeul Unic şi Trinitar.

Iată Rusaliile: Isus, şi prin El Dumnezeu Însuşi, vine la noi şi ne atrage în El. “El îl trimite pe Duhul Sfânt” – astfel se exprimă Scriptura. Care este efectul? Doresc înainte de toate să subliniez două aspecte: Duhul Sfânt, prin care Dumnezeu vine la noi, ne aduce viaţă şi libertate. Să privim ambele lucruri puţin mai de aproape. “Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”, spune Isus în Evanghelia lui Ioan (10,10). Viaţă şi libertate – sunt lucruri pe care le dorim noi toţi. Dar ce este aceasta – unde şi cum găsim “viaţa”? Cred că, în mod spontan, marea majoritate a oamenilor au aceeaşi concepţie despre viaţă ca şi fiul risipitor din Evanghelie. El şi-a cerut partea de moştenire, şi apoi s-a simţit liber, vrând să trăiască în sfârşit fără greutatea datoriilor de acasă, vrând doar să trăiască. Să aibă de la viaţă tot ce aceasta îi poate oferi. Să se bucure de ea pe deplin – să trăiască, doar să trăiască, să bea din abundenţa vieţii şi să nu piardă nimic din ceea ce poate ea oferi mai de preţ. În final s-a trezit paznic la porci, de-a dreptul invidiind acele animale – cât de goală a devenit această viaţă a lui, cât de pustie. Goală s-a dovedit şi libertatea lui. Nu se întâmplă oare la fel şi astăzi? Când în viaţă dorim doar să stăpânim, ea devine tot mai goală, tot mai săracă; se ajunge cu uşurinţă la refugiul în droguri, în marea iluzie. Şi apare dubiul dacă a trăi, în fond şi la urma urmei, este cu adevărat un bine. Nu, în acest mod noi nu găsim viaţa. Cuvântul lui Isus despre viaţa din belşug se găseşte în discursul despre Bunul Păstor. Este un cuvânt aflat într-un context dublu. Despre păstor, Isus ne spune că el îşi dă viaţa. “Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o pun” (cf Ioan 10,18). Viaţa o găsim doar dăruind-o; nu o găsim dorind să stăpânim. Aceasta trebuie să o învăţăm de la Cristos; aceasta ne învaţă Duhul Sfânt, care este dar curat, care este darul lui Dumnezeu. Cu cât cineva îşi dă viaţa pentru alţii, pentru binele însuşi, cu atât mai mult găseşte izvorul vieţii. În al doilea rând, Domnul ne spune că viaţa înfloreşte când mergem împreună cu Păstorul care cunoaşte păşunea – locurile în care izvorăsc izvoarele vieţii. Viaţa o găsim în comuniunea cu Acela care este însăşi viaţa – în comuniunea cu Dumnezeul cel viu, o comuniune în care ne introduce Duhul Sfânt, numit în imnul vesperelor “fons vivus”, izvor viu. Păşunea, unde curg izvoarele vieţii, este Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum îl găsim în Scriptură, în credinţa Bisericii. Păşunea este Dumnezeu însuşi, pe care, în comuniunea credinţei, învăţăm să îl cunoaştem prin mijlocirea puterii Duhului Sfânt. Dragi prieteni, Mişcările s-au născut tocmai din setea după viaţa adevărată; sunt Mişcări pentru viaţă din toate punctele de vedere. Acolo unde nu mai curge adevăratul izvor al vieţii, unde doar ne însuşim viaţa în loc să o dăruim, acolo este în pericol şi viaţa celorlalţi; acolo suntem dispuşi să excludem viaţa nenăscută, lipsită de apărare, pentru că pare să ocupe spaţiu din viaţa noastră. Dacă dorim să apărăm viaţa, atunci trebuie mai presus de toate să regăsim izvorul vieţii; atunci viaţa însăşi trebuie să se înalţe în toată frumuseţea şi măreţia ei; atunci trebuie să ne lăsăm însufleţiţi de Duhul Sfânt, izvorul creator al vieţii.

Tema libertăţii a fost deja abordată puţin mai sus. În plecarea fiului risipitor se leagă tocmai temele vieţii şi libertăţii. El doreşte viaţa, şi pentru aceasta doreşte să fie total liber. A fi liber înseamnă, în această viziune, a putea să fac tot ceea ce vreau; a nu trebui să accept nici un criteriu din afară sau de deasupra mea. A-mi urma doar dorinţa şi voinţa mea. Cel care trăieşte astfel, în curând se va ciocni de un altul care doreşte să trăiască în acelaşi fel. Consecinţa necesară a acestui concept egoist despre libertate este violenţa, distrugerea reciprocă a libertăţii şi a vieţii. Sfânta Scriptură în schimb leagă conceptul de libertate de acela de filiaţie: “Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Romani 8,15). Ce înseamnă aceasta? Sfântul Paul face referire la sistemul social al lumii antice, în care existau sclavii care nu aveau nimic, şi care astfel nu puteau fi interesaţi de o desfăşurare corectă a lucrurilor. Erau apoi fiii care erau şi moştenitori, şi care de aceea se preocupau de conservarea şi de buna administrare a proprietăţii lor sau a Statului. Deoarece erau liberi, aveau şi o responsabilitate. Făcând abstracţie de contextul sociologic al acelui timp, rămâne mereu valabil principiul următor: libertatea şi responsabilitatea merg împreună. Adevărata libertate se dovedeşte în responsabilitate, într-un mod de a acţiona prin care omul îşi asumă coresponsabilitatea pentru lume, pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi. Liber este fiul, căruia îi aparţine un lucru şi care astfel nu permite să fie distrus. Toate responsabilităţile mondene, despre care am vorbit, sunt însă responsabilităţi parţiale, pentru un mediu determinat, un Stat determinat, etc. Duhul Sfânt însă ne face fii ai lui Dumnezeu. El ne implică în responsabilitatea lui Dumnezeu pentru lumea sa, pentru omenirea întreagă. Ne învaţă să privim lumea, pe celălalt şi pe noi înşine cu ochii lui Dumnezeu. Noi facem binele nu ca şi sclavii care nu sunt liberi să facă altceva, ci o facem pentru că purtăm în mod personal responsabilitatea pentru întreg; pentru că iubim adevărul şi binele, pentru că îl iubim pe Dumnezeu însuşi şi astfel şi pe făpturile Sale. Aceasta este libertatea adevărată, la care doreşte să ne conducă Duhul Sfânt. Mişcările ecleziale doresc şi trebuie să fie şcoli ale libertăţii, ale acestei libertăţi adevărate. Dorim ca ele să înveţe această libertate adevărată, nu aceea de sclavi care caută să taie pentru sine o felie din tortul tuturor, chiar dacă apoi aceasta lipseşte altuia. Noi dorim libertatea adevărată şi mare, aceea a moştenitorilor, libertatea fiilor lui Dumnezeu. În această lume, atât de plină de libertate închipuită, care distruge mediul şi omul, dorim, cu puterea Duhului Sfânt, să învăţăm împreună libertatea adevărată; să construim şcoli de libertate; să le demonstrăm celorlalţi cu viaţa că suntem liberi, şi cât este de frumos să fim cu adevărat liberi în adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt, dând viaţă şi libertate, dă şi unitate. Acestea sunt trei daruri inseparabile. Am vorbit deja prea mult; permiteţi-mi însă să mai spun câteva cuvinte despre unitate. Pentru a o înţelege ne poate fi utilă o frază care, la prima vedere, pare mai degrabă să ne îndepărteze de ea. Lui Nicodim care, în căutarea adevărului, vine noaptea cu întrebările lui la Isus, Acesta îi spune: “Vântul suflă unde voieşte ” (Ioan 3,8). Voinţa Duhului nu este însă arbitrară. Este voinţa adevărului şi a binelui. De aceea nu suflă aiurea, când aici, când dincolo; suflarea Lui nu risipeşte, ci adună, pentru că adevărul şi iubirea unesc. Duhul Sfânt este Duhul lui Isus Cristos, Duhul care îl uneşte pe Tatăl cu Fiul în Iubirea care în Unicul Dumnezeu dăruieşte şi primeşte. El ne uneşte astfel încât Sfântul Paul a putut să spună: “Voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Galateni 3,28). Duhul Sfânt, cu suflarea Sa, ne împinge spre Cristos. Duhul Sfânt acţionează în trup; nu acţionează doar subiectiv, în mod “spiritual”. Discipolilor care îl credeau doar un “duh”, Cristos înviat le spune: “Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” (cf Luca 24,39). Acest lucru este valabil pentru Cristos cel înviat în fiecare epocă a istoriei. El nu este o fantomă, nu este doar un duh, doar un gând, doar o idee. El a rămas Cel întrupat – Cel care a luat trupul nostru – şi continuă mereu să edifice Trupul Său, să facă din noi trupul Său. Duhul suflă unde doreşte, şi voinţa Sa este unitatea întrupată, unitatea care întâlneşte lumea şi o transformă.

În Scrisoarea către Efeseni, Sfântul Paul spune că acest Trup al lui Cristos, care este Biserica, are mădulare (cf 4,16), şi le şi numeşte: sunt apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători (cf 4,11). Darurile Duhului au multe forme – vedem aceasta. Dacă privim istoria, dacă privim această adunare de aici, din Piaţa San Pietro, atunci înţelegem felul în care El oferă daruri mereu noi; vedem cât de diverse sunt mădularele pe care El le creează şi cum, mereu, El acţionează în trup. În el însă diversitatea şi unitatea merg împreună. El suflă unde doreşte. O face în moduri neaşteptate, în locuri neaşteptate şi în forme la care nu ne-am gândit. Şi cu câtă diversitate o face! Tocmai aici diversitatea şi unitatea sunt inseparabile. El doreşte diversitatea voastră, şi vă doreşte pentru unicul Trup, în unire cu ordinea durabilă a Bisericii, cu succesorii apostolilor şi cu succesorul Sfântului Petru. Nu ne scuteşte de efortul de a învăţa modul de a ne raporta unii la alţii; dar ne demonstrează faptul că El acţionează în vederea unicului Trup şi în unitatea unicului Trup. Şi doar astfel unitatea îşi dobândeşte forţa şi frumuseţea. Luaţi parte la edificarea unicului Trup! Păstorii să fie atenţi să nu stingă Duhul (cf 1Tesaloniceni 5,19) şi voi să nu încetaţi să duceţi darurile voastre comunităţii întregi. Încă o dată: Duhul Sfânt suflă unde doreşte. Însă dorinţa Lui este unitatea. El ne conduce spre Cristos; în Trupul Său. Din Cristos, ne spune Sfântul Paul, “tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare, şi se zideşte întru dragoste” (Efeseni 4,16).

Duhul Sfânt doreşte unitatea, doreşte totalitatea. De aceea prezenţa Sa se vede mai presus de toate în elanul misionar. Cel care a întâlnit ceva adevărat, frumos şi bun în propria viaţă – comoara adevărată, perla preţioasă! – fuge să îl împărtăşească pretutindeni, în familie şi la lucru, în toate mediile existenţei lui. O face fără nici o teamă, pentru că ştie că a fost adoptat ca fiu; fără nici o îngâmfare, pentru că totul este dar; fără descurajare pentru că Duhul lui Dumnezeu precede acţiunea lui în “inimile” oamenilor. O face fără limite, deoarece poartă o veste bună care este pentru toţi oamenii, pentru toate popoarele. Dragi prieteni, vă cer să fiţi, mai mult, mult mai mult, colaboratori ai misiunii apostolice universale a Papei, deschizând porţile lui Cristos. Acesta este cea mai bună slujire a Bisericii către oameni şi în mod particular către săraci, pentru ca viaţa persoanei, o ordine mai dreaptă în societate şi convieţuirea paşnică între naţiuni să îşi găsească în Cristos “piatra unghiulară” pe care să construiască civilizaţia autentică, civilizaţia iubirii. Duhul Sfânt le dă celor credincioşi o viziune superioară asupra lumii, asupra vieţii, asupra istoriei şi îi face custozi ai speranţei care nu dezamăgeşte.

Să ne rugăm deci lui Dumnezeu Tatăl, prin mijlocirea Domnului nostru Isus Cristos, în harul Duhului Sfânt, ca celebrarea solemnităţii Rusaliilor să fie foc arzător şi vânt puternic pentru viaţa creştină şi pentru misiunea întregii Biserici. Aşezaţi intenţiile Mişcărilor şi Comunităţilor voastre în inima Preasfintei Fecioare Maria, prezentă în Cenacol împreună cu Apostolii; ea să mijlocească împlinirea lor. Asupra tuturor invoc revărsarea darurilor Duhului, pentru ca şi în acest timp al nostru să putem trăi experienţa unor noi Rusalii.