Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vigilia Pascală
sâmbătă, 3 aprilie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

O veche legendă iudaică luată din cartea apocrifă “Viaţa lui Adam şi Eva” relatează că Adam, la ultima lui boală, l-ar fi trimis pe fiul lui, Set, împreună cu Eva, în regiunea Paradisului, să ia uleiul milostivirii, pentru a fi uns cu acesta şi astfel să fie vindecat. După toată rugăciunea şi plânsul celor doi în căutarea pomului vieţii, a apărut Arhanghelul Mihail pentru a le spune că nu vor obţine uleiul pomului milostivirii şi că Adam avea să moară. Ulterior, cititorii creştini au adăugat la acest mesaj al Arhanghelului un cuvânt de consolare. Arhanghelul ar fi spus că după 5.500 de ani avea să vină iubitorul Rege Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi avea să îi ungă cu uleiul milostivirii Sale pe toţi cei care vor crede în El. “Uleiul milostivirii din veşnicie în veşnicie va fi dat celor care vor trebui să renască din apă şi din Duhul Sfânt. Atunci Fiul lui Dumnezeu, bogat în iubire, Cristos, va coborî în adâncurile pământului şi îl va conduce pe tatăl tău în Paradis, la pomul milostivirii”.

În această legendă devine vizibil tot chinul omului în faţa destinului de boală, durere şi moarte care ne-a fost impus. Devine evidentă rezistenţa pe care omul o opune morţii: undeva – au gândit în mod repetat oamenii – va trebui să existe planta medicinală împotriva morţii. Mai devreme sau mai târziu va trebui să fie posibil să se găsească medicamentul nu numai împotriva acestei sau acelei boli, ci împotriva adevăratei fatalităţi – împotriva morţii. Deci ar trebui să existe medicamentul nemuririi. Şi astăzi oamenii sunt în căutarea acestei substanţe curative. Şi ştiinţa medicală actuală caută, chiar dacă nu tocmai să excludă moartea, să elimine totuşi cel mai mare număr posibil al cauzelor sale, să o amâne tot mai mult; să procure o viaţă tot mai bună şi mai lungă. Dar să mai reflectăm un moment: cum ar fi într-adevăr dacă s-ar reuşi nu neapărat să se excludă total moartea, ci să fie amânată în mod nedefinit, să se ajungă la o vârstă de multe sute de ani? Ar fi acesta un lucru bun?

Omenirea ar îmbătrâni în măsură extraordinară, pentru tineret nu ar mai fi loc. S-ar stinge capacitatea inovării şi o viaţă interminabilă nu ar fi un paradis, ci mai degrabă o condamnare. Adevăratul leac împotriva morţii ar trebui să fie diferit. Nu ar trebui să aducă pur şi simplu o prelungire nedefinită a acestei vieţi actuale. Ar trebui să transforme viaţa noastră dinăuntru. Ar trebui să creeze în noi o viaţă nouă, cu adevărat capabilă de veşnicie: ar trebui să ne transforme în aşa fel încât nu să pună capăt morţii, ci doar de la ea să înceapă în plinătate. Ceea ce este nou şi emoţionant din mesajul creştin, din Evanghelia lui Isus Cristos, era şi încă mai este acest lucru care ne este spus: da, acest leac împotriva morţii, acest adevărat medicament al nemuririi există. A fost găsit. Este accesibil. În Botez acest medicament ne este dăruit. O viaţă nouă începe în noi, o viaţă nouă care se maturizează în credinţă şi nu este ştearsă de moartea vieţii vechi, ci numai atunci este dusă pe deplin la lumină”.

La aceasta unii, poate mulţi, vor răspunde: desigur, mesajul îl aud, însă îmi lipseşte credinţa. Şi chiar cel care vrea să creadă va întreba: dar chiar aşa este? Cum trebuie să ne-o imaginăm? Cum se desfăşoară această transformare a vieţii vechi, astfel încât să se formeze în ea viaţa nouă care nu cunoaşte moartea? Încă o dată o veche scriere iudaică ne poate ajuta să avem o idee despre acel proces misterios care începe în noi prin Botez. Acolo se povesteşte că strămoşul Enoh a fost răpit până la tronul lui Dumnezeu. Dar el s-a înspăimântat în faţa puterilor îngereşti glorioase şi, în slăbiciunea lui umană, nu a putut să contemple Faţa lui Dumnezeu. “Atunci Dumnezeu i-a spus lui Mihail – aşa continuă cartea lui Enoh – ‘Ia-l pe Enoh şi dă-i jos hainele pământeşti. Unge-l cu ulei suav şi îmbracă-l cu haine de glorie!’. Şi Mihail mi-a luat hainele, m-a uns cu ulei suav şi acest ulei era mai mult decât o lumină radioasă… Strălucirea lui era asemenea razelor soarelui. Când m-am privit, iată că eram ca una din fiinţele glorioase” (Ph. Rech., Inbild des Kosmos, II 524).

Tocmai acest lucru – faptul de a fi îmbrăcaţi cu noua haină a lui Dumnezeu – are loc la Botez; aşa ne spune credinţa creştină. Desigur, această schimbare a hainelor este un parcurs care durează toată viaţa. Ceea ce are loc la Botez este începutul unui proces care cuprinde toată viaţa noastră – ne face capabili de veşnicie, astfel încât în haina de lumină a lui Isus Cristos putem să apărem în faţa lui Dumnezeu şi să trăim cu El pentru totdeauna. În ritualul Botezului există două elemente în care acest eveniment se exprimă şi devine vizibil şi ca exigenţă pentru viaţa noastră ulterioară. Există înainte de toate ritul renunţării şi al promisiunilor. În Biserica antică, cel care urma să fie botezat se îndrepta spre apus, simbol al întunericului, al apusului soarelui, al morţii şi deci al stăpânirii păcatului. Cel care urma să fie botezat se îndrepta în direcţia aceea şi rostea un triplu “nu”: diavolului, trufiei sale şi păcatului.

Cu straniul cuvânt “trufie”, adică etalarea diavolului, se indica strălucirea străvechiului cult al zeilor şi a teatrului antic, în care se găsea plăcere la vederea unor persoane vii sfâşiate de bestii feroce. Astfel aceasta era refuzarea unui tip de cultură care îl înlănţuia pe om în adorarea puterii, în lumea lăcomiei, în minciună, în cruzime. Era un act de eliberare de impunerea unei forme de viaţă care se oferea ca plăcere şi, totuşi, împingea către distrugerea a ceea ce este mai bun în om. Această renunţare – cu o procedură mai puţin dramatică – constituie şi astăzi o parte esenţială a Botezului. În el dăm jos “hainele vechi” cu care nu mai putem sta în faţa lui Dumnezeu. Mai bine spus: începem să le dăm jos. De fapt, această renunţare este o promisiune în care îi dăm mâna lui Cristos, pentru ca El să ne conducă şi să ne îmbrace. “Hainele” pe care le dăm jos, promisiunea pe care o rostim, devin evidente atunci când citim, în capitolul al cincilea din Scrisoarea către Galateni, ce anume numeşte Paul “faptele trupului” – termen care înseamnă mai precis hainele vechi care trebuie date jos. Paul le desemnează astfel: “desfrânarea, necurăţia, libertinajul, idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora” (Galateni 5,19 ş.u.). Acestea sunt hainele pe care le dăm jos; sunt hainele morţii.

Apoi cel care urma să fie botezat, în Biserica antică, se îndrepta spre răsărit – simbol al luminii, simbol al noului soare al istoriei, nou soare care răsare, simbol al lui Cristos. Cel care urma să fie botezat determina noua direcţie a vieţii sale: credinţa în Dumnezeul trinitar căruia el i se încredinţează. Astfel însuşi Dumnezeu ne îmbracă în haina de lumină, în haina vieţii. Paul numeşte aceste “haine” noi “rod al Duhului” şi le descrie cu următoarele cuvinte: “iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Galateni 5,22).

În Biserica antică, cel care urma să fie botezat era după aceea dezbrăcat cu adevărat de hainele sale. El cobora în baptisteriu şi era cufundat de trei ori – un simbol al morţii care exprimă toată radicalitatea acestei despuieri şi a acestei schimbări a hainelor. Această viaţă, care oricum este destinată morţii, cel care urma să fie botezat o încredinţa morţii, împreună cu Cristos, şi de către El se lăsa tras în sus în viaţa nouă care îl transformă pentru veşnicie. Apoi, ieşind din apele baptismale, neofiţii erau îmbrăcaţi cu haina albă, haina de lumină a lui Dumnezeu, şi primeau candela aprinsă ca semn al vieţii noi în lumina pe care însuşi Dumnezeu o aprinsese în ei. Ştiau aceasta: obţinuseră medicamentul nemuririi, care acum, în momentul primirii Sfintei Împărtăşanii, lua formă pe deplin. În ea primim Trupul Domnului înviat şi suntem noi înşine atraşi în acest Trup, astfel încât suntem deja păziţi în Cel care a învins moartea şi ne duce prin moarte. În decursul secolelor, simbolurile au devenit mai puţine, însă evenimentul esenţial al Botezului a rămas totuşi acelaşi. El nu este numai o baie, cu atât mai puţin o primire ceva mai complicată într-o asociaţie nouă. Este moarte şi înviere, renaştere la viaţa nouă.

Da, leacul împotriva morţii există. Cristos este pomul vieţii făcut din nou accesibil. Dacă stăm lângă el, atunci vom fi în viaţă. Pentru aceasta vom cânta în această noapte a învierii, din toată inima, Aleluia, cântarea bucuriei care nu are nevoie de cuvinte. Pentru aceasta Paul poate să le spună filipenilor: “Bucuraţi-vă mereu în Domnul, iarăşi vă spun, bucuraţi-vă” (Filipeni 4,4). Bucuria nu se poate porunci. Poate doar să fie dăruită. Domnul înviat ne dă bucuria: viaţa adevărată. Noi suntem de acum pentru totdeauna păziţi în iubirea Celui căruia i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Matei 28,18). Astfel cerem, fiind siguri că suntem ascultaţi, cu rugăciunea asupra darurilor pe care Biserica o înalţă în această noapte: Primeşte, Doamne, rugăciunile poporului tău împreună ofrandele pentru jertfă, pentru ca ceea ce a început cu misterele pascale să ne folosească, prin lucrarea ta, ca leac pentru veşnicie. Amin.