Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Primele Vespere din ultima zi a anului
Bazilica San Pietro, 31 decembrie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Şi anul acesta, ajuns acum la final, ne-am reunit în Bazilica vaticană pentru a celebra primele Vespere ale solemnităţii Preasfintei Maria Mama lui Dumnezeu. Liturgia face să coincidă această semnificativă sărbătoarea mariană cu sfârşitul şi începutul anului solar. Cu contemplarea misterului divinei maternităţi se uneşte de aceea cântarea recunoştinţei noastre pentru 2007 care apune şi pentru 2008 pe care deja îl întrevedem. Timpul trece şi scurgerea sa inexorabilă ne determină să ne îndreptăm privirea cu adâncă recunoştinţă spre Acela care este veşnic, spre Stăpânul timpului. Să îi mulţumim împreună, dragi fraţi şi surori, în numele întregii comunităţi diecezane din Roma. Fiecăruia dintre voi adresez salutul meu. În primul rând, îi salut pe Cardinalul Vicar, pe Episcopii auxiliari, pe preoţii, persoanele consacrate, precum şi pe numeroşii credincioşi laici reuniţi aici. Îi salut pe domnul primar şi pe autorităţile prezente şi extind gândul meu către întreaga populaţie a Romei şi, în mod special, către toţi cei care se găsesc în situaţii de dificultate şi necaz. Pe toţi îi asigur de apropierea mea cordială, întărită de o constantă amintire în rugăciune.

În lectura scurtă pe care am ascultat-o, luată din Scrisoarea către galateni, Sfântul Paul, vorbind despre eliberarea omului înfăptuită de Dumnezeu prin misterul Întrupării, face aluzie în mod foarte discret la aceea prin intermediul căreia Fiul lui Dumnezeu a intrat în lume: “Când a venit plinirea timpului”, scrie el, “Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie”(Galateni 4,4). În “femeie” Biserica contemplă trăsăturile Mariei din Nazaret, femeie deosebită pentru că a fost chemată să realizeze o misiune ce o pune în legătură foarte strânsă cu Cristos: mai mult,într-un raport absolut unic, întrucât Maria este Mama Mântuitorului. La fel de evident putem şi trebuie să afirmăm că ea este mama noastră pentru că, trăind relaţia sa maternă foarte singulară cu Fiul, Maria a împărtăşit cu El misiunea pentru noi şi pentru mântuirea tuturor oamenilor. Contemplând-o, Biserica întrevede în Ea trăsăturile propriei fizionomii: Maria trăieşte credinţa şi caritatea; Maria este o creatură, salvată şi ea de unicul Mântuitor; Maria colaborează la iniţiativa de mântuire a întregii umanităţi. Astfel Maria constituie pentru Biserică imaginea proprie cea mai adevărată: aceea în care comunitatea bisericească trebuie să descopere continuu sensul autentic al vocaţiei sale şi al propriului mister.

Acest scurt dar dens fragment paulin continuă apoi arătând cum faptul că Fiul a asumat natura umană deschide perspectiva unei schimbări radicale a însăşi condiţiei omului. Se spune în text că “Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său… pentru ca să îi răscumpere pe cei care erau sub lege, pentru ca să dobândim înfierea”(Galateni 4,5). Cuvântul întrupat transformă din interior existenţa umană, făcându-ne părtaşi la existenţa sa de Fiu al Tatălui. S-a făcut asemenea nouă pentru a ne face asemenea Lui: fii întru Fiul, deci oameni liberi de legea păcatului. Nu este acesta un motiv fundamental pentru a înălţa la Dumnezeu aducerea noastră de mulţumire? O mulţumire ce nu poate să nu fie şi mai motivată la sfârşitul unui an, considerând numeroasele binefaceri şi asistenţa Sa constantă de care am avut parte în arcul celor douăsprezece luni care s-au scurs. Iată pentru ce fiecare comunitate creştină, în această seară, se strânge şi cântă Te Deum, imn tradiţional de laudă şi de aducere de mulţumire Preasfintei Treimi. Aşa vom face şi noi, la terminarea acestei întâlniri liturgice, înaintea Preasfântului Sacrament.

Cântând ne vom ruga: “Te ergo, qaesumus, tuis famulis subveni, quos pretioso sanguine redemisti – Pe Tine te rugăm să vii în ajutorul slugilor Tale pe care le-ai răscumpărat cu sângele Tău scump”. Aceasta este rugăciunea noastră, în această seară: ajută, Doamne, cu milostivirea Ta locuitorii oraşului nostru, în care, ca şi în alte părţi, grave carenţe şi sărăcii apasă asupra vieţii persoanelor şi familiilor, împiedecându-le să privească spre viitor cu încredere; nu puţini, mai ales tineri, sunt atraşi de o falsă exaltare sau, mai bine spus, profanare a trupului şi de banalizarea sexualităţii; cum să uităm apoi de multiplele provocări, legate de consumism şi de secularism, care îi afectează pe credincioşii şi pe oamenii de bunăvoinţă? Pentru a spune totul într-un cuvânt, şi la Roma se simte acel deficit de speranţă şi de încredere în viaţă care constituie răul “obscur” al societăţii moderne occidentale.

Dar dacă sunt evidente deficienţele, nu lipsesc totuşi luminile şi motivele de speranţă pentru care să implorăm binecuvântarea specială divină. Tocmai în această perspectivă, cântând “Te Deum” ne vom ruga: “Salvum fac populum tuum Domine, et benedic hereditati tuae – Mântuieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta”. O, Doamne, priveşte şi protejează, în special comunitatea diecezană angajată cu crescândă vigoare pe tărâmul educaţiei, pentru a răspunde acelei mari “urgenţe educative” despre care am avut ocazia să vorbesc la 11 iunie anul acesta, întâlnind participanţii la Reuniunea diecezană, adică dificultăţile care se simt în transmiterea către noile generaţii a valorilor de bază ale existenţei şi ale unui comportament corect (cf. L’Osservatore Romano, 13 iunie 2007, p. 4). Fără proteste, cu răbdătoare încredere, să căutăm să facem faţă unor asemenea urgenţe, înainte de toate în cadrul familiei. Este negreşit încurajator să constatăm că munca întreprinsă în aceşti ultimi ani de către parohii, mişcări şi asociaţii pentru pastorala familială continuă să se dezvolte şi să poarte roadele sale.

În afară de aceasta, ocroteşte, Doamne, iniţiativele misionare care implică lumea tineretului: ele sunt în creştere şi văd un număr de acum relevant de tineri asumându-şi personal responsabilitatea şi bucuria vestirii şi mărturiei Evangheliei. În acest context, cum să nu mulţumim lui Dumnezeu pentru preţiosul serviciul pastoral oferit lumii Universităţilor romane? Ceva similar ar fi bine să înceapă, în ciuda nu puţinelor dificultăţi, şi în şcoli.

Binecuvântează, Doamne, numeroşii tinerii şi adulţi care în ultimele decenii s-au consacrat preoţiei pentru Dieceza Romei: actualmente 28 de diaconi aşteaptă hirotonirea preoţească, prevăzută pentru luna aprilie anul viitor. Astfel reîntinereşte vârsta medie a clerului şi e posibil să se dacă faţă extinderii necesităţilor pastorale, precum şi să se vină în ajutor altor Dieceze. Creşte, în special, în periferii, nevoia unor noi complexe parohiale, fiind actualmente opt în construcţie, după ce eu însumi am avut plăcerea recent să consacru ultimul din cele deja terminate: în parohia Sfânta Maria a Rozariului la Martirii Portuensi. Este frumos să atingi cu mâna bucuria şi recunoştinţa locuitorilor unui cartier care intră pentru prima dată în noua lor biserică.

“In te, Domine, speravi: non confundar in aeternum – În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu voi regreta în veci”. Maiestosul imn “Te Deum” se încheie cu acest strigăt de credinţă, de totală încredere în Dumnezeu, cu această proclamaţie solemnă a speranţei noastre. Cristos este speranţa “demnă de încredere”, şi acestei teme i-am dedicat recenta Enciclică cu titlul Spe salvi. Dar speranţa noastră este întotdeauna esenţialmente şi speranţă pentru alţii, şi numai astfel ea este cu adevărat speranţă şi pentru fiecare dintre noi (cf. n.48). Dragi fraţi şi surori ai Bisericii Romei, să cerem Domnului să facă din fiecare dinte noi un adevărat ferment de speranţă în diferitele medii, pentru ca să se poată construi pentru întregul oraş un viitor mai bun. Aceasta este urarea mea pentru toţi în ajunul unui nou an, urare pe care o încredinţez mijlocirii materne a Mariei, Maica lui Dumnezeu şi Steaua speranţei. Amin.