Predica rostită de Papa Benedict al XVI-lea
la Vesperele celebrate în Catedrala din München
duminică, 10 septembrie 2006

Dragi copii de la Prima Împărtăşanie!

Dragi părinţi şi învăţători!

Lectura pe care tocmai am ascultat-o este din ultima carte a Noului Testament, din Apocalips. Vizionarul este ajutat să îşi ridice privirea în sus, spre ceruri, şi mai departe, spre viitor. Făcând astfel, el ne vorbeşte despre pământ, despre prezent, despre vieţile noastre. De fapt de-a lungul vieţilor noastre suntem cu toţii într-o călătorie, înaintând spre viitor. Natural, dorim să găsim drumul cel bun: să găsim viaţa adevărată, şi nu o fundătură sau un deşert. Nu dorim ca la sfârşit să spunem: am luat-o pe un drum greşit, viaţa mea este un eşec, a mers prost. Dorim să găsim bucurie în viaţă; dorim, cu cuvintele lui Isus, “să avem viaţă din plin”.

Dar să îl ascultăm pe vizionarul din Apocalips. Ce ne spune el? El vorbeşte despre o lume reconciliată. Despre o lume în care oamenii “din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile” (7,9) s-au reunit în bucurie. Cum se poate aşa ceva? Ce drum trebuie să urmăm pentru a ajunge acolo? Mai întâi şi cel mai important: aceşti oameni trăiesc cu Dumnezeu; Dumnezeu însuşi îi “adăposteşte în cortul Său” (cf. 7,15), după cum spune lectura. Ce înseamnă “cortul lui Dumnezeu”? Unde se găseşte acesta? Cum ajungem acolo? Vizionarul pare a face aluzie la primul capitol al Evangheliei după Ioan, unde citim: “Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (1,14). Dumnezeu nu este departe de noi, El nu este undeva departe în univers, undeva unde nimeni dintre noi nu poate ajunge vreodată. El şi-a aşezat cortul între noi: în Isus El a devenit unul dintre noi, cu trup şi sânge asemenea nouă. Acesta este “cortul” Lui. Iar la momentul Înălţării, El nu a mers undeva departe de noi. Cortul Său, El însuşi cu Trupul Său, rămâne printre noi şi este unul dintre noi. Îl putem chema pe nume şi putem vorbi uşor cu El. El ne ascultă şi, dacă suntem atenţi, şi noi îl putem auzi cum ne vorbeşte.

Permiteţi-mi să repet: În Isus este Dumnezeu cel care îşi aşează cortul în mijlocul nostru. Dar repet şi întrebarea: Unde se întâmplă aceasta? Lectura ne dă două răspunsuri la această întrebare. Spune că oamenii reconciliaţi “şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (7,14). Pentru noi aceste cuvinte sună foarte straniu. În limbajul său criptat, vizionarul vorbeşte despre Botez. Cuvintele sale despre “sângele Mielului” fac aluzie la iubirea lui Isus, pe care El a continuat să o arate până la moartea Sa violentă. Această iubire, atât divină cât şi umană, este baia în care El ne scufundă la Botez – baia cu care El ne spală, ne curăţă pentru ca să fim aşa cum se cuvine pentru Dumnezeu, capabili să trăim în compania Sa. Actul Botezului este însă doar începutul. Mergând cu Isus, în credinţă şi în viaţa noastră în uniune cu El, iubirea Lui ne atinge, ne purifică şi ne luminează. Pentru lumea antică, albul era culoarea luminii. Hainele albe înseamnă că în credinţă noi devenim lumină, ne separăm de întuneric, de falsitate şi de toate relele, devenind un popor al luminii, adecvat lui Dumnezeu. Hainele baptismală, asemenea hăinuţelor voastre pentru Prima Împărtăşanie, urmăresc să ne amintească şi să ne spună: trăind împreună cu Isus şi cu comunitatea credincioşilor, Biserica, tu ai devenit o persoană a luminii, o persoană a adevărului şi bunătăţii – o persoană care radiază splendoarea bunătăţii, bunătatea lui însuşi Dumnezeu.

Al doilea răspuns la întrebarea “Unde îl găsim pe Isus?” este dat de asemenea de vizionar în limbaj criptat. El ne spune că Mielul conduce multitudinea de oameni din fiecare cultură şi naţiune la izvoarele apei vii. Fără apă nu există viaţă. Oamenii care trăiesc aproape de deşert ştiu aceasta bine, astfel că izvoarele de apă devin pentru ei un simbol prin excelenţă al vieţii. Mielul, adică Isus, îi conduce pe oameni la izvoarele vieţii. Printre aceste izvoare ale vieţii se numără Sfânta Scriptură, în care Dumnezeu ne vorbeşte şi ne învaţă cum să trăim corect. Adevăratul izvor este Isus însuşi, în care Dumnezeu ni se dă pe sine. Face aceasta înainte de toate în Preasfânta Împărtăşanie, unde noi putem să spunem aşa, să bem direct din izvorul vieţii: El vine la noi şi se face una cu fiecare dintre noi. Putem vedea cât de adevărat este acest lucru: prin Euharistie, Sacramentul Împărtăşaniei, se formează o comunitate care depăşeşte toate graniţele şi îmbrăţişează toate limbile – Biserica Universală, în care Dumnezeu ne vorbeşte şi prin care trăieşte între noi. Astfel trebuie să primim Sfânta Împărtăşanie: văzând-o ca o întâlnire cu Isus, o întâlnire cu Dumnezeu însuşi, cu Cel care ne conduce la izvoarele adevăratei vieţi.

Dragi părinţi! Vă cer să îi ajutaţi pe copiii voştri să crească în credinţă; vă cer să îi însoţiţi pe drumul lor spre Sfânta Împărtăşanie, pe drumul lor spre Isus şi cu Isus. Vă rog, mergeţi cu copiii voştri la Biserică şi luaţi parte la Celebrările Euharistice duminicale! Veţi vedea că nu este timp pierdut; mai degrabă este însuşi lucrul care ţine familia voastră cu adevărat unită. Duminica devine mai frumoasă, întreaga săptămână devine mai frumoasă, atunci când aţi mers duminică la Liturghie împreună. Vă mai rog, rugaţi-vă împreună şi acasă: la momentele de masă şi înainte de culcare. Rugăciunea nu doar ne aduce mai aproape de Dumnezeu ci şi mai aproape unul de altul. Este un izvor puternic de pace şi de bucurie. Familia devine mai fericită şi are o respiraţie mai largă atunci când Dumnezeu este prezent în sânul ei şi când apropierea Lui este trăită în rugăciune.

Dragi cateheţi şi învăţători! Vă rog din inimă să ţineţi vie în şcoli căutarea lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care în Isus Cristos s-a făcut pe sine vizibil nouă tuturor. Ştiu că în lumea noastră pluralistă nu este un lucru uşor să vorbeşti în şcoală pe tema credinţei. Dar este deja suficient de greu pentru copiii şi tinerii noştri să înveţe doar cunoştinţe şi deprinderi tehnice, şi nu criterii care dau cunoştinţelor şi abilităţilor lor direcţie şi sens. Încurajaţi-vă elevii nu doar să pună întrebări despre anumite lucruri, ci şi să întrebe “de ce?” şi “cum?” legat de viaţa noastră. Ajutaţi-i să îşi dea seama că toate răspunsurile care nu conduc în final la Dumnezeu sunt insuficiente.

Dragi preoţi şi toţi cei care asistaţi în parohii! Vă îndemn să faceţi tot ce este posibil pentru a transforma parohia într-o “comunitate spirituală” pentru oameni – într-o mare familie unde noi experimentăm de asemenea familia şi mai mare a Bisericii Universale, şi unde învăţăm prin liturgie, cateheze şi toate evenimentele vieţii parohiei să mergem împreună pe drumul adevăratei vieţi.

Aceste trei locuri de educaţie – familia, şcoala şi parohia – merg mână în mână, ajutându-ne să găsim calea care conduce spre izvoarele vieţii, spre “viaţa din plin”. Amin!