Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Vesperele celebrate împreună cu preoţi şi călugări
biserica Preasfintei Treimi, Fatima, 12 mai 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

“Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie [...] ca să primim înfierea” (Gal 4,4.5). Împlinirea timpului a sosit când Cel Veşnic a intrat năvalnic în timp; prin lucrarea şi harul Duhului Sfânt, Fiul Celui Preaînalt a fost zămislit şi s-a făcut om în sânul unei femei: Fecioara Mamă, tip şi model sublim al Bisericii credincioase. Ea nu încetează să nască noi fii în Fiul, pe care Tatăl l-a voit ca primul născut dintre mulţi fraţi. Fiecare dintre noi este chemat să fie, cu Maria şi ca Maria, un semn umil şi simplu al Bisericii care încontinuu se oferă ca mireasă în mâinile Domnului ei.

Vouă tuturor, care v-aţi dăruit viaţa lui Cristos, doresc, în această seară, să vă exprim aprecierea şi recunoştinţa eclezială. Mulţumesc pentru mărturia voastră adesea tăcută şi deloc uşoară; mulţumesc pentru fidelitatea voastră faţă de Evanghelie şi faţă de Biserică. În Isus prezent în Euharistie, îi îmbrăţişez pe fraţii mei întru preoţie şi pe diaconi, pe consacrate şi pe consacraţi, pe seminarişti şi pe membrii mişcărilor şi ai noilor comunităţi ecleziale prezenţi aici. Fie ca Domnul să răsplătească, aşa cum numai El ştie şi poate să o facă, pe cei care au făcut posibil să fim împreună aici lângă Isus Euharistie, îndeosebi Comisia Episcopală pentru Vocaţii şi Slujiri, împreună cu preşedintele său, Mons. Antonio Santos, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele pline de afecţiune colegială şi fraternă rostite la începutul Vesperelor. În acest ideal “cenacol” de credinţă, care este Fatima, Fecioara Maria ne arată calea pentru dăruirea noastră curată şi sfântă în mâinile Tatălui.

Permiteţi-mi să vă deschid inima pentru a vă spune că preocuparea principală a oricărui creştin, în special a persoanei consacrate şi a slujitorului altarului, trebuie să fie fidelitatea, lealitatea faţă de propria vocaţie, ca discipol care vrea să îl urmeze pe Domnul. Fidelitatea în timp este numele iubirii; al unei iubiri coerente, adevărate şi profunde faţă de Cristos Preotul. “Dacă Botezul este o adevărată intrare în sfinţenia lui Dumnezeu prin inserarea în Cristos şi prin locuirea Duhului său, ar fi un nonsens să ne mulţumim cu o viaţă mediocră, trăită conform unei etici minimaliste şi unei religiozităţi superficiale” (Papa Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31). În acest An al Preoţiei care se îndreaptă spre sfârşit, să coboare asupra voastră a tuturor un har îmbelşugat ca să trăiţi bucuria consacrării şi să mărturisiţi fidelitatea sacerdotală întemeiată pe fidelitatea lui Cristos. Aceasta presupune desigur o adevărată intimitate cu Cristos în rugăciune, pentru că experienţa puternică şi intensă a iubirii Domnului va trebui să îi facă pe preoţi şi pe cei consacraţi să corespundă într-un mod exclusiv şi nupţial iubirii sale.

Această viaţă de consacrare specială s-a născut ca memorie evanghelică pentru poporul lui Dumnezeu, memorie care manifestă, certifică şi vesteşte întregii Biserici radicalitatea evanghelică şi venirea Împărăţiei. Ei bine, iubiţi consacraţi şi consacrate, cu angajarea voastră în rugăciune, în asceză, în dezvoltarea vieţii spirituale, în acţiunea apostolică şi în misiune, tindeţi către Ierusalimul ceresc, anticipaţi Biserica escatologică, întărită în ceea ce are şi în contemplarea iubitoare a lui Dumnezeu iubire. Cât de mare este astăzi necesitatea acestei mărturii! Mulţi dintre fraţii noştri trăiesc ca şi cum nu ar exista o lume de dincolo, fără a se preocupa de propria mântuire veşnică. Oamenii sunt chemaţi să adere la cunoaşterea şi la iubirea lui Dumnezeu, iar Biserica are misiunea de a-i ajuta în această vocaţie. Ştim bine că Dumnezeu este stăpânul darurilor sale; şi convertirea oamenilor este har. Dar suntem responsabili de vestirea credinţei, de totalitatea credinţei şi de exigenţele sale. Dragi prieteni, să îl imităm pe Parohul de Ars care aşa îl ruga pe bunul Dumnezeu: “Dă-mi convertirea parohiei mele şi eu accept să sufăr tot ceea ce vrei tu pentru restul vieţii”. Şi a făcut totul pentru a smulge persoanele din propria lâncezeală, ca să le conducă din nou la iubire.

Există o solidaritate profundă între toate mădularele trupului lui Cristos: nu este posibil să îl iubim pe El fără a-i iubi pe fraţii săi. Pentru mântuirea lor, Ioan Maria Vianney a voit să fie preot: “Să câştig sufletele pentru bunul Dumnezeu” declara el când a anunţat vocaţia sa la vârsta de optsprezece ani, aşa cum spunea Paul: “Să-i câştig pe cât mai mulţi” (1Cor 9,19). Vicarul general îi spusese: “Nu există multă iubire faţă de Dumnezeu în parohie, dumneavoastră o veţi introduce”. Şi în pasiunea lui sacerdotală, sfântul paroh era milostiv asemenea lui Isus în întâlnirea cu fiecare păcătos. Prefera să insiste asupra aspectului fascinant al virtuţii, asupra milostivirii lui Dumnezeu în faţa căruia păcatele noastre sunt “fire de nisip”. Vorbea despre duioşia lui Dumnezeu ofensată. Se temea ca preoţii să nu devină “insensibili” şi să se obişnuiască cu indiferenţa credincioşilor lor: “Vai de păstorul – avertiza el – care rămâne liniştit văzându-l pe Dumnezeu batjocorit şi sufletele pierzându-se”.

Iubiţi fraţi preoţi, în acest loc pe care Maria l-a făcut atât de special, având în faţa ochilor vocaţia ei de ucenică fidelă a Fiului Isus, de la zămislire până la Cruce şi apoi pe drumul Bisericii de la începuturi, luaţi în considerare harul extraordinar al preoţiei voastre. Fidelitatea faţă de propria vocaţie cere curaj şi încredere, însă Domnul vrea să ştiţi să uniţi forţele voastre; fiţi grijulii unii faţă de alţii, susţinându-vă în mod fratern. Momentele de rugăciune, de studiu în comun, împărtăşirea exigenţelor vieţii şi ale muncii sacerdotale sunt o parte necesară a vieţii voastre. Cât de minunat este atunci când vă primiţi reciproc în casele voastre, cu pacea lui Cristos în inimile voastre! Cât de important este să vă ajutaţi reciproc prin rugăciune şi cu sfaturi şi discernăminte folositoare! Rezervaţi o atenţie deosebită situaţiilor unei anumite slăbiri a idealurilor sacerdotale sau faptului de a se dedica activităţilor care nu sunt în acord în mod integral cu ceea ce este propriu unui slujitor al lui Isus Cristos. Este deci momentul de a vă asuma, odată cu căldura fraternităţii, şi atitudinea fermă a fratelui care îl ajută pe propriul frate “să rămână în picioare”.

Deşi preoţia lui Cristos este veşnică (cf. Evr 5,6), viaţa preoţilor este limitată. Cristos vrea ca alţii să perpetueze de-a lungul timpului preoţia ministerială instituită de El. De aceea menţineţi, în interiorul vostru şi în jurul vostru, dorinţa de a trezi – însoţind harul Duhului Sfânt – noi vocaţii sacerdotale printre credincioşi. Rugăciunea încrezătoare şi perseverentă, iubirea bucuroasă faţă de propria vocaţie şi o dedicată muncă de direcţiune spirituală vă vor permite să discerneţi carisma vocaţională în cei care sunt chemaţi de Dumnezeu.

Dragi seminarişti, care aţi făcut deja primul pas spre Preoţie şi vă pregătiţi în Seminarul Mare sau în Casele de formare călugărească, Papa vă încurajează să fiţi conştienţi de marea responsabilitate pe care va trebui să v-o asumaţi: verificaţi bine intenţiile şi motivaţiile; dedicaţi-vă cu suflet puternic şi spirit generos formării voastre. Euharistia, centrul vieţii creştinului şi şcoală de umilinţă şi de slujire, trebuie să fie obiectul principal al iubirii voastre. Adoraţia, evlavia şi grija faţă de Preasfântul Sacrament, de-a lungul acestor ani de pregătire, vor face în aşa fel încât într-o zi să celebraţi jertfa altarului cu uncţiune edificatoare şi adevărată.

Pe acest drum de fidelitate, dragi preoţi şi diaconi, consacraţi şi consacrate, seminarişti şi laici angajaţi, ne conduce şi ne însoţeşte Preasfânta Fecioară Maria. Cu ea şi asemenea ei suntem liberi pentru a fi sfinţi; liberi pentru a fi săraci, curaţi şi ascultători; liberi pentru toţi, pentru că suntem dezlipiţi de toate; liberi de noi înşine pentru ca în fiecare să crească Cristos, adevăratul consacrat al Tatălui şi Păstorul căruia preoţii îşi dăruiesc glasul şi gesturile, fiind prezenţa lui; liberi pentru a-l duce societăţii de astăzi pe Isus mort şi înviat, care rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor şi tuturor se dăruieşte în Preasfânta Euharistie.