Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Te Deum-ul de mulţumită pentru anul 2005
31 decembrie 2005, Bazilica San Pietro

Iubiţi fraţi şi surori!

La încheierea unui an care pentru Biserică şi pentru lume a fost atât de bogat în evenimente, amintindu-ne de îndemnul Apostolului: “umblaţi în El [...] întăriţi în credinţă [...] prisosind în mulţumire” (Coloseni 2,6-7), ne aflăm în această seară împreună pentru a înălţa un imn de mulţumire lui Dumnezeu, Domnul timpului şi al istoriei. Gândul meu se întoarce, cu un sentiment profund şi spiritual, acum douăsprezece luni când, într-o seară ca aceasta, iubitul Papă Ioan Paul al II-lea, pentru ultima oară, s-a făcut glasul Poporului lui Dumnezeu pentru a-i aduce mulţumire Domnului pentru numeroasele binefaceri acordate Bisericii şi omenirii. În acelaşi cadru sugestiv al Bazilicii Vaticane este acum rândul meu să adun din fiecare colţ al pământului cântecul de laudă şi de mulţumire ce se înalţă către Dumnezeu, la încheierea anului 2005 şi în prag de 2006. Da, este datoria noastră, dincolo de o nevoie a inimii, să îl lăudăm şi să îi mulţumim Celui care, fiind etern, ne însoţeşte în timp fără să ne abandoneze vreodată şi veghează mereu asupra omenirii cu fidelitatea iubirii sale milostive.

Putem spune cu adevărat că Biserica trăieşte pentru a-l lăuda şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. Şi tocmai această “acţiune de mulţumire”, de-a lungul secolelor, este mărturie fidelă a unei iubiri care nu moare, a unei iubiri care îmbrăţişează oamenii de orice rasă şi cultură, răspândind în mod fecund principii de viaţă adevărată. Aşa după cum amintea Conciliul Vatican II, “Biserica se roagă şi munceşte pentru ca plinătatea lumii întregi să devină Poporul lui Dumnezeu, Trupul Domnului şi Templul Duhului Sfânt, şi pentru ca în Cristos, Capul tuturor, să se aducă toată slava şi cinstea Creatorului şi Părintelui a toate” (Lumen gentium, nr. 17). Susţinută de Duhul Sfânt, ea “îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu” (Sfântul Augustin, De Civitate Dei, XVIII, 51,2), luându-şi forţa din ajutorul Domnului. În acest fel, cu răbdare şi cu iubire, ea depăşeşte “suferinţele şi dificultăţile sale interioare şi exterioare [...] pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină” (Lumen gentium, nr. 8). Biserica trăieşte din Cristos şi cu Cristos. El îi oferă iubirea sa sponsală, călăuzind-o de-a lungul secolelor; iar ea, prin bogăţia darurilor sale, însoţeşte drumul omului, pentru ca cei care îl primesc pe Cristos să aibă viaţă şi să o aibă din plin.

În această seară mă fac glas în primul rând al Bisericii Romei, pentru a înălţa către Cer cântarea comună de laudă şi mulţumire. Ea, Biserica noastră din Roma, în ultimele douăsprezece luni a fost vizitată de multe alte Biserici şi comunităţi ecleziale, pentru a aprofunda dialogul adevărului în iubire, care îi uneşte pe toţi cei botezaţi, şi pentru a trăi împreună mai viu dorinţa comuniunii depline. Dar şi mulţi credincioşi ai altor religii au dorit să dea mărturie despre propria stimă cordială şi fraternă faţă de această Biserică şi Episcopul ei, conştienţi că în întâlnirea senină şi respectuoasă se ascunde inima unei acţiuni comune în folosul întregii omeniri. Şi ce să spunem despre numeroasele persoane de bunăvoinţă care şi-au îndreptat privirea spre acest Scaun pentru intensificarea unui dialog profitabil despre marile valori ce privesc adevărul omului şi al vieţii, ce trebuie apărat şi promovat? Biserica doreşte să fie mereu primitoare, în adevăr şi în iubire.

În ceea ce priveşte itinerarul Diecezei de Roma, îmi face plăcere să mă opresc puţin asupra programului pastoral diecezan, care în acest an şi-a fixat atenţia asupra familiei, alegând ca temă: “Familia şi comunitatea creştină: formarea persoanei şi transmiterea credinţei”. Familia s-a aflat mereu în centrul atenţiei venerabililor mei predecesori, în special a Papei Ioan Paul al II-lea, care i-a dedicat numeroase intervenţii. Era convins, şi a repetat-o în mai multe ocazii, că criza familiei constituie un grav prejudiciu adus civilizaţiei noastre. Tocmai pentru a sublinia importanţa în viaţa Bisericii şi a societăţii a familiei fondate pe căsătorie, am dorit să îmi şi eu aduc propria contribuţie participând, în 6 iunie anul trecut, la Întâlnirea diecezană din San Giovanni in Laterano. Mă bucură faptul că programul Diecezei continuă pozitiv cu o acţiune apostolică ce se dezvoltă în parohii, în prefecturi şi diferite adunări ecleziale. Să dea Domnul ca efortul comun să conducă la o autentică reînnoire a familiilor creştine. Mă folosesc de ocazie pentru a-i saluta pe reprezentanţii comunităţii religioase şi civile din Roma, prezenţi la această celebrare de sfârşit de an. Îi salut în primul rând pe Cardinalul Vicar, pe Episcopii auxiliari, pe preoţii, persoanele consacrate şi laicii din diferite parohii; îi salut de asemenea pe primar şi celelalte autorităţi ale oraşului. Extind gândul meu la întreaga comunitate romană, căreia Domnul m-a chemat să îi fiu Păstor, şi reînnoiesc faţă de toţi expresia apropierii mele spirituale.

Luminaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, am cântat împreună cu credinţă Te Deum-ul. Sunt multe motivele care fac intensă acţiunea noastră de mulţumire, transformând-o într-o rugăciune din inimă. Gândindu-ne la numeroasele evenimente care au marcat cursul lunilor acestui an ajuns acum la final, doresc să îi amintesc în mod special pe cei care se află în situaţii dificile: pe cei mai săraci şi abandonaţi, pe cei care şi-au pierdut speranţa într-un sens de bază al existenţei lor, sau sunt victime involuntare ale intereselor egoiste, fără să li se ceară acceptul sau opinia. Însuşindu-ne suferinţele lor, le încredinţăm pe toate lui Dumnezeu, care ştie să transforme totul în bine; Lui îi încredinţăm aspiraţia noastră pentru ca fiecare persoană să îşi vadă recunoscută propria demnitate de fiul al Său. Domnului vieţii îi cerem să aline cu harul său rănile provocate de rău, şi să continue să dea forţă existenţei noastre pământeşti, dându-ne Pâinea şi Vinul mântuirii, pentru a ne susţine pe drumul nostru spre patria cerească.

Despărţindu-ne de anul care se încheie şi apropiindu-ne de cel nou, liturgia acestor prime Vespere ne introduce în solemnitatea Mariei, Maica lui Dumnezeu, Theotókos. La opt zile de la naşterea lui Isus, o celebrăm pe cea care “la împlinirea timpului” (Galateni 4,4) a fost aleasă de Dumnezeu să fie Mama Mântuitorului. Mama este cea care dă viaţa, dar şi care ne ajută şi ne învaţă să trăim. Maria este Mamă, Mama lui Isus căruia i-a dat din sângele ei, i-a dat din trupul ei. Şi ea este cea care ne prezintă Cuvântul etern al Tatălui, venit să locuiască între noi. Îi cerem Mariei să mijlocească pentru noi. Să ne însoţească grija ei maternă astăzi şi întotdeauna, pentru ca Cristos să ne primească într-o zi în gloria sa, în adunarea sfinţilor: Aeterna fac cum sanctis tuis in gloria numerari. Amen!