Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din solemnitatea Epifaniei
6 ianuarie 2006, Bazilica San Pietro

Iubiţi fraţi şi surori!

Lumina care de Crăciun a strălucit în noapte luminând peştera din Betleem, unde adorau în tăcere Maria, Iosif şi păstorii, astăzi străluceşte înaintea tuturor. Epifania este mister de lumină, simbolic reprezentată de steaua care a călăuzit drumul Magilor. Adevăratul izvor de lumină, “Cel care Răsare din înălţime” (Luca 1,78), este însă Cristos. În misterul Crăciunului, lumina lui Cristos se răspândeşte pe pământ, oarecum în cercuri concentrice. Înainte de toate asupra Sfintei Familii din Nazaret: Fecioara Maria şi Iosif sunt iluminaţi de prezenţa divină a Pruncului Isus. Lumina Răscumpărătorului se arată apoi păstorilor din Betleem, care, înştiinţaţi de înger, aleargă repede la peşteră unde găsesc “semnul” prevestit lor: un copil înfăşat şi culcat într-o iesle (cfr Luca 2,12). Păstorii, împreună cu Maria şi Iosif, îi reprezintă pe “cei care vor mai rămâne din neamul lui Israel” (Sofonie 3,13), cei săraci, anawim, cărora le este proclamată Vestea cea Bună. Strălucirea lui Cristos ajunge în sfârşit la Magi, care reprezintă popoarele păgâne. Rămân în umbră palatele puterii din Ierusalim, unde vestea naşterii lui Mesia este dusă în mod paradoxal tocmai de către Magi, şi nu provoacă bucurie, ci teamă şi reacţii ostile. Misterios plan divin: “lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan 3,19).

Ce este însă această lumină? Este doar o metaforă sugestivă, sau imaginii îi corespunde o realitate? Apostolul Ioan scrie în prima sa Epistolă: “Dumnezeu este lumină şi nu este întuneric îl El” (1Ioan 1,5); iar mai apoi adaugă: “Dumnezeu este iubire”. Aceste două afirmaţii, unite, ne ajută să înţelegem mai bine: lumina, răsărită la Crăciun, care astăzi se arată neamurilor, este iubirea lui Dumnezeu, revelată în Persoana Cuvântului întrupat. Atraşi de această lumină, sosesc Magii de la Răsărit. În misterul Epifaniei, aşadar, pe lângă o mişcare de iradiere spre exterior, se manifestă o mişcare de atracţie spre centru, care duce la împlinire mişcarea înscrisă deja în Vechiul Legământ. Izvorul acestui dinamism este Dumnezeu, Unul în substanţă şi Întreit în Persoane, care îi atrage pe toţi şi pe toate la sine. Persoana întrupată a Cuvântului se prezintă astfel ca principiu de reconciliere şi recapitulare universală (cfr Efeseni 1,9-10). El este scopul final al istoriei, punctul de sosire al unui “exod”, al unui drum providenţial de mântuire, care culminează cu moartea şi învierea sa. De aceea, în solemnitatea Epifaniei, liturgia prevede aşa-numita “Vestirea a Paştilor”: anul liturgic, de fapt, rezumă întreaga istorie a mântuirii, în centrul căreia stă “Triduum-ul Domnului răstignit, înmormântat şi înviat”.

În liturgia Timpului Crăciunului revine adesea, ca un refren, acest verset din Psalmul 97: “Cunoscută a făcut Domnul mântuirea Sa; înaintea neamurilor a descoperit dreptatea Sa” (v. 3). Sunt cuvinte pe care Biserica le utilizează pentru a sublinia dimensiunea “epifanică” a Întrupării: intrarea în istorie a Fiului lui Dumnezeu făcut om este momentul culminant al autorevelării lui Dumnezeu înaintea Israelului şi a tuturor popoarelor. În Pruncul din Betleem, Dumnezeu s-a revelat în umilinţa chipului uman, în “chip de rob”, chiar răstignit (cfr Filipeni 2,6-8). Acesta este paradoxul creştin. Tocmai această ascundere constituie cea mai elocventă “manifestare” a lui Dumnezeu: umilinţa, sărăcia, tocmai grozăvia Patimii ne fac să îl cunoaştem cu adevărat ca Dumnezeu. Chipul Fiului îl dezvăluie cu fidelitate pe acela al Tatălui. Iată de ce misterul Naşterii este, să spunem aşa, în întregime o “epifanie”. Arătarea înaintea Magilor nu adaugă ceva străin planului lui Dumnezeu, ci ne dezvăluie o dimensiune perenă şi constitutivă, “anume că neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Cristos Isus, prin Evanghelie” (Efeseni 3,6).

La o privire superficială, fidelitatea lui Dumnezeu faţă de Israel şi manifestarea sa înaintea neamurilor pot părea aspecte divergente; în realitate, sunt cele două feţe ale aceleiaşi medalii. De fapt, potrivit Scripturii, tocmai rămânând fidel legământului de iubire cu poporul lui Israel Dumnezeu îşi revelează gloria şi la alte popoare. “Bunătate şi fidelitate” (Psalmul 88,2), “mila şi adevărul” (Psalmul 84,11) constituie conţinutul gloriei lui Dumnezeu, sunt “numele” lui, destinat să fie cunoscut şi sfinţit de oamenii de orice limbă şi naţionalitate. Însă acest “conţinut” este inseparabil de “metoda” pe care Dumnezeu a ales-o pentru a se revela, adică a fidelităţii absolute faţă de legământ, care îşi atinge culmea în Cristos. Domnul Isus este, în acelaşi timp şi inseparabil, ” lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel” (Luca 2,32), aşa cum, inspirat de Dumnezeu, a exclamat bătrânul Simeon luându-l în braţe pe Pruncul Isus, atunci când părinţii l-a prezentat la templu. Lumina care luminează neamurile – lumina Epifaniei – izvorăşte din gloria Israelului – gloria lui Mesia născut, potrivit Scripturii, la Betleem, “cetatea lui David” (Luca 2,4). Magii au adorat un simplu Prunc în braţele Mamei Maria, pentru că în El au recunoscut izvorul dublei lumini care i-a călăuzit: lumina stelei şi lumina Scripturii. Au recunoscut îl El pe Regele iudeilor, gloria Israelului, dar şi Regele tuturor neamurilor.

În contextul liturgic al Epifaniei se manifestă şi misterul Bisericii şi dimensiunea ei misionară. Ea este chemată să facă să strălucească în lume lumina lui Cristos, reflectând-o în sine aşa cum luna reflectă lumina soarelui. În Biserică şi-au găsit împlinirea străvechile profeţii legate de cetatea sfântă a Ierusalimului, cum este aceea minunată a lui Isaia pe care am auzit-o cu puţin înainte: “Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta… Şi vor umbla regi întru lumina ta şi neamuri întru strălucirea ta” (Isaia 60,1-3). Aceasta trebuie să o realizeze discipolii lui Cristos: învăţaţi de El să trăiască în spiritul Fericirilor, trebuie să atragă, prin mărturia iubirii, pe toţi oamenii la Dumnezeu: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5,16). Ascultând aceste cuvinte ale lui Isus, noi, membrii Bisericii, nu putem să nu recunoaştem întreaga slăbiciune a condiţiei noastre umane, marcată de păcat. Biserica este sfântă, dar formată din oameni cu limitele şi cu greşelile lor. Cristos, doar El, este cel care, dăruindu-ne pe Duhul Sfânt, poate să transforme mizeria noastră şi să ne înnoiască în mod constant. El este lumina neamurilor, lumen gentium, care a ales să ilumineze lumea prin Biserica sa (cfr Lumen gentium, 1).

“Cum va fi aceasta?”, ne întrebăm şi noi cu cuvintele Fecioarei adresate arhanghelului Gabriel. Şi tocmai ea, Maica lui Cristos şi a Bisericii, ne oferă răspunsul: prin exemplu ei de totală disponibilitate faţă de voinţa lui Dumnezeu – “fiat mihi secundum verbum tuum” (Luca 1,38) – ea ne învaţă să fim “epifania” Domnului, în deschiderea inimii faţă de puterea harului şi în adeziunea fidelă faţă de cuvântul Fiului său, lumină a lumii şi scopul final al istoriei.

Amin!