Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în sărbătoarea patronului Cehiei,
pe esplanada de lângă biserica Sf. Venceslau din Stara Boleslav
luni, 28 septembrie 2009

Dragi Cardinali,
fraţii mei întru episcopat şi preoţie,
fraţilor şi surorilor în Cristos,
dragi tineri,

Este o mare bucurie pentru mine să fiu cu voi în această dimineaţă, în timp ce călătoria mea apostolică în iubita Republică Cehă se apropie de sfârşit, şi doresc să vă transmit salutările mele calde, în special Cardinalului Arhiepiscop, căruia îi sunt recunoscător pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele vostru la începutul Liturghiei. Saluturile mele merg şi spre ceilalţi Cardinali, Episcopi, preoţi, persoane consacrate, reprezentanţi ai mişcărilor şi asociaţiilor laice, şi în special spre tineri. Îl salut respectuos pe preşedintele Republicii, căruia îi adresez urările mele cordiale cu ocazia zilei sale onomastice; şi sunt bucuros să extind aceste urări la toţi cei care poartă numele Venceslau şi întregului popor ceh în ziua de sărbătoare naţională.

În această dimineaţă suntem strânşi în jurul altarului pentru comemorarea Sfântului Martir Venceslau, ale cărui relicve le-am venerat înainte de Liturghie în Bazilica dedicată lui. El şi-a vărsat sângele în ţara voastră, iar vulturul său, pe care – după cum anterior a spus Cardinalul Arhiepiscop – voi l-aţi ales ca simbol pentru această vizită, constituie emblema istorică a nobilei naţiuni cehe. Acest mare sfânt, căruia vouă vă place să îi spuneţi prinţul “veşnic” al cehilor, ne invită pe toţi să îl urmăm pe Cristos cu fidelitate, ne invită să fim sfinţi. El însuşi este un model de sfinţenie pentru toţi oamenii, în special pentru liderii de comunităţi şi popoare. Ne întrebăm atunci: în zilele noastre mai este sfinţenia relevantă? Sau acum este considerată neatrăgătoare şi neimportantă? Nu punem noi astăzi mai multă valoare pe succesul şi gloria lumească? Dar cât durează succesul lumesc şi ce valoare are el?

Ultimul secol – şi ţara voastră poate da mărturie – a asistat la căderea a numeroase figuri puternice care în aparenţă s-au ridicat pe culmi de neatins. Dar dintr-o dată s-au trezit lipsiţi de putere. Cei care au negat şi continuă să îl nege pe Dumnezeu, şi care drept urmare nu au respect pentru om, par a avea o viaţă confortabilă şi a se bucura de succese material vorbind. Ajunge însă să zgândărim suprafaţa pentru a vedea când de trişti şi de neîmpliniţi sunt aceşti oameni. Doar cei care păstrează în inimile lor sfânta “teamă de Dumnezeu” pot să îşi pună încrederea în om şi să îşi consume vieţile pentru a construi o lume mai dreaptă şi mai fraternă. Astăzi este nevoie de credincioşi credibili, gata să răspândească în toate ariile societăţii principiile şi idealurile creştine care le inspiră acţiunile. Aceasta este sfinţenia, vocaţia universală a tuturor botezaţilor, care îi motivează pe oameni să îşi îndeplinească îndatoririle cu fidelitate şi curaj, privind nu spre interesele lor egoiste, ci spre binele comun, căutând voia lui Dumnezeu în orice moment.

În Evanghelia pe care am ascultat-o Isus vorbeşte clar despre acest subiect: “La ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16,26). În acest fel suntem conduşi să înţelegem că adevărata valoare a vieţii umane nu se măsoară în termenii bunurilor materiale şi al intereselor trecătoare, deoarece nu bunurile materiale sunt cele care potolesc profunda sete de sens şi fericire din inima fiecărei persoane. Tocmai de aceea Isus nu a ezitat să propună discipolilor săi calea “îngustă” a sfinţeniei: “cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde” (16,25). Şi repetă cu hotărâre pentru noi în această dimineaţă: “Dacă cineva vrea să vină după Mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (16,24). Este fără îndoială o exprimare dură, dificil de acceptat şi de pus în practică, dar mărturia acestor sfinţi ne asigură că este o cale posibilă pentru oricine crede şi se încrede în Cristos. Exemplul lor îi încurajează pe cei care se numesc creştini, spre a fi credibili, adică consecvenţi principiilor şi credinţei pe care o mărturisesc. Nu este de ajuns să pari bun şi onest: trebuie să fi cu adevărat aşa. Iar o persoană bună şi onestă este una care nu ascunde lumina lui Dumnezeu sub propriul egoism, una care nu se pune pe sine în faţă, ci care îi permite lui Dumnezeu să strălucească prin ea.

Aceasta este lecţia pe care o putem învăţa de la Sfântului Venceslau, care a avut curajul de a prefera împărăţia cerurilor momelii puterilor lumeşti. Privirea lui nu s-a mutat niciodată de pe Isus Cristos, care a suferit pentru noi, lăsându-ne astfel un exemplu pe care trebuie să îl urmăm pas cu pas, după cum scrie Sf. Petru în a doua lectură pe care tocmai am ascultat-o. Ca discipol ascultător al Domnului, tânărul prinţ Venceslau a rămas fidel învăţăturilor Evangheliei pe care le-a învăţat de la sfânta sa bunică, martira Ludmila. Respectând aceste învăţături, chiar înainte de a se angaja în construirea de relaţii paşnice în aceste ţinuturi şi cu ţările învecinate, el a făcut paşi pentru răspândirea credinţei creştine, impulsionându-i pe preoţi şi construind biserici. În prima “naraţiune” în slavona veche, citim că “el i-a ajutat pe miniştrii lui Dumnezeu şi a împodobit multe biserici” şi că “a fost binevoitor cu săracii, i-a îmbrăcat pe cei goi, a dat mâncare celor înfometaţi, i-a primit pe pelerini, aşa după cum cere Evanghelia. Nu a permis nedreptăţile împotriva văduvelor, i-a iubit pe toţi oamenii, fie ei săraci sau bogaţi.” El a învăţat de la Domnul cum să fie “milostiv şi îndurător” (Psalmul responsorial) şi animat de spiritul Evangheliei a putut să îşi ierte fratele care a încercat să îl omoare. Cu adevărat atunci, îl invocaţi ca “moştenitor” al naţiunii voastre, iar într-un binecunoscut cântec îi cereţi să nu o lase să piară.

Venceslau a murit ca martir pentru Cristos. Este interesant de subliniat faptul că, ucigându-l, fratele său Boleslau i-a urmat pe tronul Pragăi, dar coroana pusă pe capetele succesorilor săi nu i-au purtat numele. În schimb au purtat numele lui Venceslau, ca mărturie a faptului că “tronul regelui care judecă săracii în adevăr va rămâne ferm pe vecie” (cf. Oficiului zilei de astăzi). Acest fapt este văzut ca o miraculoasă intervenţie a lui Dumnezeu, care nu îşi părăseşte niciodată credincioşii: “inocentul învins l-a înfrânt pe crudul cuceritor, aşa după cum Cristos a făcut pe cruce” (cf. Legendei Sfântului Venceslau), iar sângele martirului nu a strigat după ură sau răzbunare, ci după iertare şi pace.

Dragi fraţi şi surori, să îi mulţumim Domnului din această Euharistie pentru că a dat acest conducător sfânt ţării voastre şi Bisericii. Să ne rugăm ca, asemenea lui, şi noi să mergem pe drumul sfinţeniei. Este cu siguranţă dificil, dat fiind că credinţa este expusă la numeroase provocări, dar când ne lăsăm atraşi spre Dumnezeu, care este Adevărul, calea devine decisivă, deoarece experimentăm puterea iubirii Sale. Fie ca mijlocirea Sfântului Venceslau şi a celorlalţi sfinţi patroni ai ţinuturilor cehe să obţină acest har pentru noi. Fie ca Maria, Regina Păcii şi Mama Iubirii, să ne protejeze şi să ne asiste mereu. Amin!