Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului,
Castel Gandolfo, 15 august 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am adunat împreună, încă o dată, ca să celebrăm una din cele mai vechi şi iubite sărbători dedicate Preasfintei Fecioare Maria: sărbătoarea ridicării ei la gloria cerului cu sufletul şi trupul, cu toată fiinţa sa umană, în integritatea persoanei sale. Astfel ne este dat harul de a reînnoi iubirea noastră faţă de Maria, de a o admira şi de a o lăuda pentru “lucrurile” mari pe care Cel Atotputernic le-a făcut pentru Ea şi pe care le-a săvârşit în Ea.

Contemplând-o pe Fecioara Maria ne-a fost dat un alt har: acela de a putea vedea în profunzime şi viaţa noastră. Da, pentru că şi existenţa noastră cotidiană, cu problemele sale şi speranţele sale, primeşte lumină de la Maica lui Dumnezeu, de la parcursul său spiritual, de la destinul său de glorie: un drum şi o ţintă care pot şi trebuie să devină, într-un fel, însuşi drumul nostru şi însăşi ţinta noastră. Să ne lăsăm conduşi de textele din Sfânta Scriptură pe care ni le propune astăzi liturgia. Aş vrea să mă opresc în mod deosebit asupra unei imagini pe care o găsim în prima lectură, luată din Apocalips, şi la care face ecou evanghelia lui Luca: adică aceea a chivotului.

În prima lectură am ascultat: “S-a deschis templul lui Dumnezeu care este în cer şi a fost văzut chivotul alianţei lui în templul său” (Ap 11,19). Care este semnificaţia chivotului? Ce anume apare? Pentru Vechiul Testament el este simbolul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Însă de acum simbolul a cedat locul pentru realitate. Astfel Noul Testament ne spune că adevăratul chivot al alianţei este o persoană vie şi concretă: este Fecioara Maria. Dumnezeu nu locuieşte într-un mobilier, Dumnezeu locuieşte într-o persoană, într-o inimă: Maria, Cea care l-a purtat în sânul ei pe Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om, pe Isus Domnul şi Mântuitorul nostru. În chivot – aşa cum ştim – erau păstrate cele două table ale legii lui Moise, care manifestau voinţa lui Dumnezeu de a menţine alianţa cu poporul său, indicându-i condiţiile pentru a fi fideli faţă de legământul lui Dumnezeu, pentru a se conforma voinţei lui Dumnezeu şi astfel şi faţă de adevărul nostru profund. Maria este chivotul alianţei pentru că a primit în ea pe Isus; a primit în ea Cuvântul viu, tot conţinutul voinţei lui Dumnezeu, al adevărului lui Dumnezeu; a primit în ea pe Cel care este noua şi veşnica alianţă, culminată cu oferirea trupului său şi a sângelui său: trup şi sânge primite de la Maria. Aşadar, pe bună dreptate evlavia creştină, în litaniile în cinstea Sfintei Fecioare, i se adresează invocând-o ca Foederis Arca, “chivotul alianţei”, chivot al prezenţei lui Dumnezeu, chivot al alianţei de iubire pe care Dumnezeu a voit să o încheie în mod definitiv cu toată omenirea în Cristos.

Textul din Apocalips vrea să indice un alt aspect important al realităţii Mariei. Ea, chivot viu al alianţei, are un destin de glorie extraordinară, pentru că este aşa de strâns unită cu Fiul pe care l-a primit în credinţă şi l-a născut în trup încât îi împărtăşeşte pe deplin gloria cerului. Este ceea ce ne sugerează cuvintele ascultate: “Şi s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele. Ea era însărcinată… Ea a născut un copil de parte bărbătească ce va păstori toate naţiunile…” (12,1-2.5). Măreţia Mariei, Născătoare de Dumnezeu, plină de har, pe deplin docilă la acţiunea Duhului Sfânt, trăieşte deja în Cerul lui Dumnezeu în întregime, suflet şi trup. Sfântul Ioan Damaschinul referindu-se la acest mister în vestită omilie afirmă: “Astăzi sfânta şi unica Fecioară este condusă la templul ceresc… Astăzi chivotul sacru şi însufleţit al Dumnezeului celui viu, [chivotul] care a purtat în sân pe propriul Artizan, se odihneşte în templul Domnului, neconstruit de mână de om” (Omilia II despre Adormirea Maicii Domnului, 2: PG 96, 723) şi continuă: “Trebuia ca aceea care l-a găzduit în sânul ei pe Logosul divin să se mute în tabernacolele Fiului său… Trebuia ca Mireasa pe care Tatăl şi-a ales-o să locuiască în camera nupţială a Cerului” (ibid., 14: PG 96, 742). Biserica astăzi cântă iubirea imensă a lui Dumnezeu faţă de această creatură a sa: a ales-o ca adevărat “chivot al alianţei”, ca Aceea care continuă să-l nască şi să-l dăruiască omenirii pe Cristos Mântuitorul, ca Aceea care în cer împărtăşeşte plinătatea gloriei şi se bucură de însăşi fericirea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, ne invită şi pe noi să devenim, în modul nostru modest, “chivot” în care este prezent Cuvântul lui Dumnezeu, care este transformat şi vivificat de prezenţa sa, loc al prezenţei lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să poată întâlni în celălalt om apropierea lui Dumnezeu şi astfel să trăiască în comuniune cu Dumnezeu şi să cunoască realitatea Cerului.

Evanghelia lui Luca pe care tocmai am ascultat-o (cf. Lc 1,39-56) ne arată acest chivot viu, care este Maria, în mişcare: părăsind casa din Nazaret, Maria porneşte în călătorie spre munţi pentru a ajunge în grabă într-o cetate a lui Iuda şi pentru a merge în casa lui Zaharia şi Elisabeta. Mi se pare important de subliniat expresia “în grabă”: lucrurile lui Dumnezeu merită grabă, ba chiar singurele lucruri din lume care merită grabă sunt tocmai cele ale lui Dumnezeu, care au o adevărată urgenţă pentru viaţa noastră. Atunci Maria intră în această casă a lui Zaharia şi Elisabeta, dar nu intră singură. Intră acolo purtând în sân pe fiul, care este însuşi Dumnezeu făcut om. Cu siguranţă exista aşteptare ei şi a ajutorului ei în casa aceea, însă evanghelistul ne conduce să înţelegem că această aşteptare face trimitere la altă aşteptare, mai profundă. De fapt, Zaharia, Elisabeta şi micul Ioan Botezătorul sunt simbolul tuturor drepţilor din Israel a căror inimă, bogată în speranţă, aşteaptă venirea lui Mesia mântuitorul. Şi Duhul Sfânt e cel care deschide ochii Elisabetei şi o face să recunoască în Maria adevăratul chivot al alianţei, pe Mama lui Dumnezeu, care vine să o viziteze. Şi astfel bătrâna rudă o primeşte spunând “cu glas tare”: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău. Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine?” (Lc 1,42-43). Şi acelaşi Duh Sfânt e cel care în faţa Celei care îl poartă pe Dumnezeu care s-a făcut om deschide inima lui Ioan Botezătorul în sânul Elisabetei. Elisabeta exclamă: “Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (v. 44). Aici evanghelistul Luca foloseşte termenul “skirtan“, adică “a tresălta”, acelaşi termen pe care îl găsim într-una din vechile traduceri greceşti ale Vechiului Testament pentru a descrie dansul regelui David în faţa chivotului sfânt care s-a întors în sfârşit în patrie (2Sam 6,16). Ioan Botezătorul în sânul mamei dansează în faţa chivotului alianţei, asemenea lui David; şi recunoaşte aşa: Maria este noul chivot al alianţei în faţa căruia inima tresaltă de bucurie, este Mama lui Dumnezeu prezent în lume care nu ţine pentru ea această prezenţă divină, ci o oferă împărtăşind harul lui Dumnezeu. Şi astfel – aşa cum spune rugăciunea – Maria este realmente “causa nostrae laetitiae“, “chivotul” în care realmente Mântuitorul este prezent printre noi.

Iubiţi fraţi! Vorbim despre Maria, dar, într-un anumit sens, vorbim şi despre noi, despre fiecare dintre noi: şi noi suntem destinatari ai acelei iubiri imense pe care Dumnezeu a rezervat-o – desigur, în manieră absolut unică şi irepetabilă – Mariei. În această solemnitate a Ridicării la cer să privim la Maria: Ea ne deschide la speranţă, la un viitor plin de bucurie şi ne învaţă calea pentru a ajunge acolo: a-l primi în credinţă pe Fiul său; a nu pierde niciodată prietenia cu El, ci a ne lăsa luminaţi şi conduşi de cuvântul său; a-l urma în fiecare zi, chiar şi în momentele în care simţim că devin apăsătoare crucile noastre. Maria, chivotul alianţei care se află în sanctuarul Cerului ne arată cu claritate luminoasă că suntem în drum spre adevărata noastră Casă, comuniunea de bucurie şi de pace cu Dumnezeu. Amin!