Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în faţa Sanctuarului de la Altötting
luni, 11 septembrie 2006

Dragi fraţi şi surori!

În prima lectură, în psalmul responsorial şi în Evanghelia de astăzi, de trei ori deci şi în trei moduri diferite, o vedem pe Maria, Maica Domnului, ca femeie a rugăciunii. În Faptele Apostolilor o găsim în mijlocul comunităţii apostolilor adunaţi în Cenacol, rugându-se ca Domnul, acum înălţat la Tatăl, să îşi împlinească promisiunea: “Voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu după multe zile” (1,5). Maria conduce în rugăciune Biserica ce se naşte; ea este într-un fel Biserica rugătoare în persoană. Şi astfel, împreună cu marea comunitate a sfinţilor şi ca centru a ei, ea stă şi astăzi în faţa lui Dumnezeu mijlocind pentru noi, cerând Fiului ei să îl trimită din nou pe Duhul Sfânt în Biserică şi în lume, să înnoiască faţa pământului.

Ca răspuns al nostru la această lectură cântăm cu Maria marele imn de laudă pe care ea l-a înălţat după ce Elisabeta a numit-o fericită datorită credinţei ei. Este o rugăciune de mulţumire, de bucurie în Dumnezeu, de binecuvântare pentru marile Sale opere. Scopul acestui imn este clar încă de la primele cuvinte: “Sufletul meu îl preamăreşte – adică îl face mare – pe Domnul.” A-l face mare pe Domnul înseamnă a-i da un loc în lume, în vieţile noastre, a-l lăsa să intre în timpul nostru şi în acţiunile noastre: aceasta este în cele din urmă esenţa adevăratei rugăciuni. Când Dumnezeu devine mare, omul nu devine mic: devine mare şi omul, şi lumea se umple de lumină.

În pasajul evanghelic, Maria îi adresează Fiului ei o cere în favoarea prietenilor care se află într-o situaţie dificilă. La prima vedere pare a fi o conversaţie cu totul umană între Mamă şi Fiul ei, fiind într-adevăr un dialog profund uman. Şi totuşi, Maria nu se adresează lui Isus ca unui simplu om, pe a cărui capacitate şi disponibilitate de a ajuta poate ea conta. Ea încredinţează o nevoie umană puterii Lui – o putere care trece dincolo de capacitatea şi disponibilitatea umană. Şi astfel, în acest dialog cu Isus o vedem cu adevărat ca Mamă care cere, care mijloceşte. Merită să aprofundăm puţin mai mult acest pasaj al Evangheliei, pentru a-i înţelege mai bine pe Isus şi pe Maria, dar şi pentru a învăţa de la Maria cum să ne rugăm. Maria nu îi cere cu adevărat ceva lui Isus; ea îi spune doar: “Nu mai au vin” (Ioan 2,3). În Ţara Sfântă căsătoriile erau celebrate timp de o săptămână întreagă; tot oraşul lua parte şi în consecinţă se consuma mult vin. Acum mirii se aflau într-o situaţie dificilă, şi Maria îi spune pur şi simplu acest lucru lui Isus. Ea nu îi spune lui Isus ce să facă. Nu îi cere ceva în special şi cu siguranţă nu îi cere să facă un miracol prin care să producă vin. Ea doar îi încredinţează lui Isus problema şi îl lasă pe El să decidă cum să acţioneze. În simplele cuvinte ale Mamei lui Isus vedem astfel două lucruri: pe de o parte grija ei afectuoasă faţă de oameni, acea atenţie maternă care o face sensibilă la problemele celorlalţi. Vedem bunătatea inimii ei şi disponibilitatea ei de a ajuta. Aceasta este Mama la care de secole oamenii au venit în pelerinaj aici la Altötting. Ei îi încredinţăm grijile, nevoile şi durerile noastre. Disponibilitatea ei maternă de a ajuta, pe care ne bazăm, apare pentru prima oară aici în Sfânta Scriptură. Dar pe lângă acest prim aspect, care ne este tuturor foarte cunoscut, mai este unul, care poate fi uşor trecut cu vederea: Maria lasă totul la judecata Domnului. La Nazaret ea şi-a predat voinţa, supunând-o voinţei lui Dumnezeu: “Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1,38). Şi aceasta continuă să fie atitudinea ei fundamentală. Astfel ne învaţă ea să ne rugăm: nu căutând să ne afirmăm propria voinţă şi propriile dorinţe în faţa lui Dumnezeu, ci lăsându-l pe El să decidă ce doreşte să facă. De la Maria învăţăm bunătatea şi disponibilitatea de a ajuta, dar şi umilinţa şi generozitatea de a accepta voinţa lui Dumnezeu, cu convingerea fermă că răspunsul Lui la rugăciunile noastre va fi spre adevăratul nostru bine.

Dacă toate acestea ne ajută să înţelegem atitudinea şi cuvintele Mariei, ne este încă dificil să înţelegem răspunsul lui Isus. În primul rând nu ne place modul în care i se adresează: “Femeie”. De ce nu îi spune: “Mamă”? În realitate acest apelativ exprimă locul Mariei în istoria mântuirii. Indică spre viitor, spre ceasul răstignirii, când Isus îi va spune: “Femeie, iată-l pe fiul tău – fiule, iat-o pe Mama ta” (cf. Ioan 19,26-27). Anticipează aşadar ceasul în care El o va face pe femeie, pe Mama Sa, Mamă a tuturor discipolilor Săi. Pe de altă parte, apelativul “femeie” aminteşte de relatarea creării Evei: Adam, în mijlocul creaţiei în toată măreţia ei, ca fiinţă umană se simte singur. Atunci este creată Eva, şi în ea Adam găseşte tovarăşa pe care o aştepta şi pe care o numeşte cu apelativul “femeie”. Astfel, în Evanghelia lui Ioan, Maria reprezintă femeia nouă, definitivă, tovarăşa Răscumpărătorului, Mama noastră; apelativul, aparent puţin afectuos, exprimă de fapt măreţia misiunii ei.

Şi mai puţin ne place restul răspunsului lui Isus dat Mariei la Cana: “Ce am eu cu tine, femeie? Încă nu a venit ceasul meu” (cf. Ioan 2,4). Am dori să protestăm: ai multe legat de ea! Ea este cea care ţi-a dat carne şi sânge, trupul Tău. Şi nu doar trupul Tău: cu “da”-ul izvorât din adâncul inimii ei, te-a purtat în pântece şi cu iubirea maternă ţi-a dat viaţă şi te-a introdus în comunitatea poporului lui Israel. Dacă vorbim astfel cu Isus, ne aflăm deja pe calea cea bună pentru a înţelege răspunsul Său. Pentru că toate acestea trebuie să ne amintească faptul că în Sfânta Scriptură există un paralelism între dialogul Mariei cu Arhanghelul Gabriel, când ea spune: “Fie mie după cuvântul Tău” (Luca 1,38), şi pasajul din Scrisoarea către Evrei, care citează cuvintele Psalmului 40 despre dialogul dintre Tată şi Fiu – dialog care duce la Întrupare. Fiul Etern îi spune Tatălui: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup… Iată, vin… ca să fac voinţa Ta, Dumnezeule” (Evrei 10,5-7; cf. Psalm 40,6-8). “Da”-ul Fiului: “Iată, vin… ca să fac voia Ta” şi “da”-ul Mariei: “Fie mie după cuvântul Tău” – acest dublu “da” devine un singur “da” şi astfel Cuvântul devine trup în Maria. În acest dublu “da” ascultarea Fiului se întrupează, iar Maria îi dă trupul. “Ce am eu cu tine, femeie?” Ceea ce au fiecare unul cu celălalt este în final acest dublu “da” care a dus la Întrupare. La acest punct la unităţii lor profunde se referă Domnul. Aici, în acest “da” comun spus voinţei Tatălui, se găseşte răspunsul. Trebuie şi noi să ne îndreptăm spre acest punct; şi acolo vom găsi răspunsul la întrebările noastre.

Plecând de aici, putem de asemenea înţelege a doua parte a răspunsului lui Isus: “Încă nu a venit ceasul meu.” Isus nu acţionează niciodată complet singur şi niciodată de dragul de a face pe plac altora. Tatăl este mereu punctul de pornire al acţiunilor Sale, şi aceasta este ceea ce îl uneşte cu Maria, deoarece ea a dorit să îşi exprime cererea în aceeaşi unitate de voinţă cu Tatăl. Şi astfel, în mod surprinzător, după ce a auzit răspunsul lui Isus, care în aparenţă îi respinge cererea, ea poate spune simplu slujitorilor: “Faceţi tot ce vă va spune” (Ioan 2,5). Isus nu este un magician, el nu se joacă cu puterile Sale în ceea ce, la urma urmelor, este o problemă privată. El dă un semn, prin care îşi proclamă ceasul Său, ceasul nunţii, ceasul uniunii dintre Dumnezeu şi om. El nu doar “face” vin, ci transformă nunta umană într-o imagine a nunţii divine, la care Tatăl ne invită prin Fiul şi în care El ne dă tot ce este bun. Nunta devine o imagine a Crucii, pe care Dumnezeu şi-a arătat iubirea până la sfârşit, dându-se pe sine în Fiul, în trup şi sânge – în Fiul care a instituit Sacramentul în care El ni se dă pe sine pentru totdeauna. Astfel o problemă umană este rezolvată într-un mod cu adevărat divin şi cererea iniţială este îndeplinită din abundenţă. Ceasul lui Isus nu a sosit încă, dar în semnul transformării apei în vin, în semnul darului festiv, El anticipă deja acum ceasul Său.

“Ceasul” final al lui Isus va fi întoarcerea Sa, la sfârşitul timpurilor. El anticipă însă în mod continuu acest ceas în Euharistie, în care, chiar şi acum, El vine mereu la noi. Şi face aceasta prin mijlocirea Mamei Sale, prin mijlocirea Bisericii, care îl invocă în rugăciunile Euharistice: “Vino, Doamne Isuse!” În canonul liturgiei, Biserica se roagă în mod constant pentru anticiparea acestui “ceas”, cerând ca el să vină acum şi să ne fie dat nouă. Astfel noi dorim să ne lăsăm călăuziţi de Maria, de Maica harurilor de la Altötting, de Maica tuturor credincioşilor, spre “ceasul” lui Isus. Să îi cerem darul de a-l recunoaşte şi de a-l înţelege tot mai mult. Să nu lăsăm ca primirea Lui să se reducă doar la momentul Împărtăşaniei. Isus rămâne prezent în Sfânta Ostie şi ne aşteaptă încontinuu. Aici în Altötting, adorarea Domnului în Euharistie şi-a găsit un nou loc în vechea cameră a tezaurului. Maria şi Isus merg împreună. Prin Maria dorim să rămânem în dialog cu Domnul şi să învăţăm cum să îl primim mai bine. Preasfântă Maică a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, aşa cum te-ai rugat la Cana pentru miri! Călăuzeşte-ne spre Isus – întotdeauna! Amin!