Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea primelor Vespere la prima duminică din Advent
Bazilica San Pietro, sâmbătă, 2 decembrie 2006

Iubiţi fraţi şi surori!

Primul antifon al aceste celebrări vesperale este într-un fel deschiderea perioadei Adventului şi răsună ca antifon al întregului an liturgic. Să îl reascultăm: “Vestiţi tuturor popoarelor: iată, vine Dumnezeu, mântuitorul nostru!” La începutul unui nou ciclu anual, liturgia invită Biserica să reînnoiască vestea sa tuturor neamurilor, veste pe care o rezumă în două cuvinte: “Dumnezeu vine”. Această expresie atât de concisă cuprinde o forţă sugestivă mereu nouă. Să ne oprim un moment pentru a reflecta: nu este folosit trecutul – Dumnezeu a venit -, nici viitorul – Dumnezeu va veni -, ci prezentul: “Dumnezeu vine”. Este vorba, dacă observăm bine, despre un prezent continuu, adică despre o acţiune care se realizează mereu: s-a întâmplat, se întâmplă acum şi se va întâmpla din nou. În orice moment, “Dumnezeu vine”. Verbul “a veni” apare aici ca un verb “teologic”, de-a dreptul “teologal”, deoarece spune ceva ce priveşte natura însăşi a lui Dumnezeu. A vesti că “Dumnezeu vine” echivalează aşadar cu a-l vesti pur şi simplu pe Dumnezeu însuşi, printr-o trăsătură a Sa esenţială şi care îl caracterizează: faptul de a fi Dumnezeu-care-vine.

Adventul recheamă credincioşii să devină conştienţi de acest adevăr şi să acţioneze în consecinţă. Răsună ca un apel salutar în succesiunea zilelor, a săptămânilor, a lunilor: Trezeşte-te! Aminteşte-ţi că Dumnezeu vine! Nu ieri, nu mâine, ci astăzi, acum! Unicul Dumnezeu adevărat, “Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob” nu este un Dumnezeu care stă în cer, care nu se interesează de noi şi de istoria noastră, ci este Dumnezeul-care-vine. Este un Tată care nu încetează niciodată să se gândească la noi şi, în respectul extrem faţă de libertatea noastră, doreşte să ne întâlnească şi să ne viziteze; doreşte să vină, să locuiască în mijlocul nostru, să rămână cu noi. “Venirea” sa este mânată de voinţa de a ne elibera de rău şi de moarte, de tot ceea ce împiedică adevărata noastră fericire. Dumnezeu vine să ne mântuiască.

Părinţii Bisericii observă că “venirea lui Dumnezeu” – continuă şi, să spunem aşa, firească pentru fiinţa sa – se concentrează în cele două principale veniri ale lui Cristos, cea a Întrupării Sale şi cea a întoarcerii Sale în slavă la sfârşitul istoriei (cfr Ciril din Ierusalim, Cateheze 15,1: PG 33,870). Timpul Adventului trăieşte în întregime din această polaritate. În primele zile accentul cade pe aşteptarea ultimei veniri a Domnului, cum arată şi textele celebrării vesperale de astăzi. Apropiindu-se apoi Naşterea Domnului, va prevala în schimb amintirea evenimentului de la Betleem, pentru a recunoaşte în el “împlinirea timpului”. Între aceste două veniri “clar manifestate” putem identifica o a treia venire, pe care sfântul Bernard o numeşte “intermediară” şi “ascunsă”, care are loc în sufletul credincioşilor şi se întinde ca o “punte” între prima şi ultima. “În prima – scrie sfântul Bernard – Cristos a fost răscumpărarea noastră, în ultima se va manifesta ca viaţă a noastră, în aceasta se află odihna noastră şi mângâierea noastră (Disc. 5 despre Advent, 1). Pentru acea venire a lui Cristos, pe care am putea să o numim “întrupare spirituală”, modelul este mereu Maria. Aşa cum Fecioara Maria a ţinut în inima sa Cuvântul făcut trup, la fel fiecare suflet şi întreaga Biserică sunt chemate în pelerinajul lor pământesc să îl aştepte pe Cristos care vine şi să îl primească cu credinţă şi iubire mereu reînnoite.

Liturgia Adventului pune astfel în lumină felul în care Biserica dă glas aşteptării lui Dumnezeu înscrise profund în istoria omenirii; o aşteptare din păcate adesea sufocată sau deviată în direcţii greşite. Trup mistic unit cu Cristos Capul, Biserica este sacrament, adică semn şi instrument eficace şi al acestei aşteptări a lui Dumnezeu. Într-o măsură cunoscută numai de El comunitatea creştină poate grăbi venirea finală, ajutând omenirea să îl întâmpine pe Domnul care vine. Şi face aceasta înainte de toate, dar nu numai, prin rugăciune. Esenţiale şi inseparabile de rugăciune sunt apoi “faptele bune”, cum aminteşte rugăciunea acestei prime duminici din Advent, prin care îi cerem Tatălui ceresc să trezească în noi “voinţa de a-l întâmpina cu fapte bune” pe Cristos care vine. În această perspectivă, Adventul este mai potrivit ca oricând de a fi un timp trăit în comuniune cu toţi aceia – şi mulţumim Domnului sunt atâţia – care speră într-o lume mai dreaptă şi mai fraternă. În această angajare pentru dreptate pot, într-o oarecare măsură, să se regăsească împreună oameni de orice naţionalitate şi cultură, credincioşi şi necredincioşi. Toţi sunt, de fapt, însufleţiţi de o năzuinţă comună, deşi diferită în motivaţii, spre un viitor de dreptate şi de pace.

Pacea este scopul spre care aspiră întreaga omenire! Pentru credincioşi “pace” este unul dintre frumoasele nume ale lui Dumnezeu, care doreşte înţelegerea tuturor fiilor Săi, cum am avut ocazia să amintesc şi în pelerinajul din zilele trecute în Turcia. Un cântec de pace a răsunat în ceruri când Dumnezeu s-a făcut om şi s-a născut din femeie, la împlinirea timpurilor (cfr Galateni 4,4). Să începem aşadar acest nou Advent – timp dăruit nouă de Stăpânul timpului – retrezind în inimile noastre aşteptarea lui Dumnezeu-care-vine şi speranţa ca Numele Său să fie sfinţit, să vină Împărăţia Sa de dreptate şi de pace, să se facă voia sa precum în Cer aşa şi pe pământ.

Să ne lăsăm călăuziţi, în această aşteptare, de Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu-care-vine, Maica Speranţei. Ea, pe care peste puţine zile o vom celebra ca Neprihănită, să ne obţină harul de a fi găsiţi sfinţi şi fără prihană în iubire la venirea Domnului nostru Isus Cristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt să îi fie mărire şi slavă în vecii vecilor. Amin.