Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia cu clerul şi mişcările catolice din Cipru
Nicosia, sâmbătă, 5 iunie 2010

Dragi fraţi şi surori în Hristos,

Fiul Omului trebuie să fie înălţat, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică (cfr. Io. 3,14-15). În această Liturghie votivă îl adorăm şi îl lăudăm pe Domnul Isus Hristos, deoarece cu Sfânta sa Cruce a mântuit lumea. Cu moartea şi învierea sa a deschis larg porţile Cerului şi ne-a pregătit un loc, pentru ca nouă, cei care îl urmăm, să ne fie dăruit să participăm la gloria sa. În bucuria victoriei mântuitoare a lui Hristos, vă salut pe voi toţi cei adunaţi în biserica Sfintei Cruci şi vă mulţumesc pentru prezenţa voastră. Apreciez mult căldura cu care m-aţi primit. Sunt foarte recunoscător Preafericirii Sale Patriarhului latin de Ierusalim pentru cuvintele sale de bun venit la începutul Liturghiei, şi pentru prezenţa Părintelui Custode al Ţării Sfinte. Aici în Cipru, pământ care a fost primul port de escală în călătoriile misionare ale sfântului Pavel de-a lungul Mediteranei, ajung astăzi între voi, pe urmele acelui mare Apostol, pentru a vă întări în credinţa voastră creştină şi pentru a predica Evanghelia care oferă viaţă şi speranţă lumii.

Centrul celebrării de astăzi este Crucea lui Hristos. Mulţi ar putea să fie ispitiţi să întrebe de ce noi creştinii celebrăm un instrument de tortură, un semn de suferinţă, de înfrângere şi de faliment. Este adevărat că crucea exprimă toate aceste semnificaţii. Şi totuşi din cauza celui care a fost înălţat pe cruce pentru mântuirea noastră, reprezintă şi triumful definitiv al iubirii lui Dumnezeu asupra tuturor relelor lumii. Există o antică tradiţie că lemnul crucii a fost luat dintr-un pom plantat de către Seth, fiul lui Adam, în locul unde Adam a fost înmormântat. În acelaşi loc, cunoscut sub numele de Golgota, locul căpăţânii, Seth a plantat o sămânţă din pomul cunoaşterii binelui şi al răului, pomul care se găsea în centrul grădinii din Eden. Prin intermediul providenţei lui Dumnezeu, lucrarea Celui Rău ar fi fost învinsă întorcând propriile sale arme împotriva lui. Înşelat de şarpe, Adam a abandonat încrederea filială în Dumnezeu şi a păcătuit mâncând fructele unicului pom din grădină care i-a fost interzis. Ca şi consecinţă a acelui păcat au intrat în lume suferinţa şi moartea. Tragicele efecte ale păcatului, şi anume suferinţa şi moartea, au devenit cu totul evidente în istoria descendenţilor lui Adam. Le vedem în cea dintâi lectură de astăzi, care face ecou căderii şi prefigurează mântuirea lui Hristos.

Ca pedeapsă a propriilor păcate, poporul lui Israel, în timp ce rătăcea în deşert, a fost muşcat de şerpi şi a putut să se salveze de la moarte întorcând privirea spre simbolul pe care Moise îl înălţase, ca şi o prefigurare a crucii care ar fi pus capăt păcatului şi morţii o dată pentru totdeauna. Vedem în mod clar că omul nu poate să se salveze pe sine din consecinţele propriului păcat. Nu poate să se salveze pe sine de la moarte. Numai Dumnezeu poate să îl elibereze din sclavia morală şi fizică, Şi deoarece Dumnezeu a iubit lumea aşa de mult, a trimis pe Fiul său Unul născut nu pentru ca să condamne lumea – cum ar fi cerut dreptatea – ci pentru ca prin intermediul Lui lumea să poată fi salvată. Fiul lui Dumnezeu Unul născut a trebuit să fie înălţat aşa cum Moise a înălţat şarpele în deşert, astfel ca cei care ar fi îndreptat privirea spre el cu credinţă să poată să aibă viaţa.

Lemnul crucii a devenit instrumentul mântuirii noastre, întocmai cum pomul din care a fost luat a dat origine căderii strămoşilor noştri. Suferinţa şi moartea, care erau consecinţe ale păcatului, au devenit mijlocul însuşi prin care păcatul a fost învins. Mielul inocent a fost sacrificat pe altarul crucii, şi totuşi din jertfirea victimei a izvorât o viaţă nouă: puterea celui rău a fost distrusă de către puterea iubirii care se sacrifică pe sine. De aceea, crucea este cel mai mare şi mai misterios lucru din ceea poate apărea la prima vedere. Fără îndoială este un instrument de tortură, de suferinţă şi de înfrângere, dar în acelaşi timp exprimă completa transformare, victoria definitivă asupra acestor rele, şi aceasta îl face simbolul cel mai elocvent al speranţei pe care lumea l-a văzut vreodată. Vorbeşte tuturor celor care suferă – cei asupriţi, bolnavi, săraci, emarginaţi, victime ale violenţei – şi le oferă lor speranţa că Dumnezeu poate să transforme suferinţa lor în bucurie, izolarea lor în comuniune, moartea lor în viaţă. Oferă speranţa fără limite lumii noastre decăzute.

Iată de ce lumea are nevoie de cruce. Ea nu este pur şi simplu un simbol privat de devoţiune, nu este un distinctiv de apartenenţă la vreun grup în interiorul societăţii, şi semnificaţia sa cea mai profundă nu are nimic de a face cu impunerea forţată a unui crez sau a unei filozofii. Vorbeşte despre speranţă, vorbeşte despre iubire, vorbeşte despre victoria non violenţei asupra asupririi, vorbeşte despre Dumnezeu care îi ridică pe cei smeriţi, care dă putere celor slabi, care face să fie depăşite diviziunile, şi ura să fie învinsă cu iubire. O lume fără cruce ar fi o lume fără speranţă, o lume în care tortura şi brutalitatea s-ar dezlănţui, cel slab ar fi exploatat şi aviditatea ar avea ultimul cuvânt. Inumanitatea omului faţă de om s-ar manifesta în feluri şi mai oribile, şi nu ar exista cuvântul sfârşit la cercul malefic al violenţei. Numai crucea îi pune capăt. În timp ce nici o putere pământească nu poate să ne salveze de consecinţele păcatului nostru, şi nici o putere pământească nu poate să înfrângă nedreptatea încă de la izvorul ei, totuşi intervenţia salvatoare a Dumnezeului nostru milostiv a transformat realitatea păcatului şi a morţii în opusul ei. Acest lucru îl celebrăm când dăm mărire crucii Mântuitorului. Pe bună dreptate sfântul Andrei din Creta descrie crucea ca şi “cea mai nobilă şi preţioasă dintre toate lucrurile de pe pământ [...], deoarece în ea şi prin ea şi pentru ea întreaga bogăţie a mântuirii noastre a fost acumulată şi restituită nouă” (Oratio X, PG 97, 1018-1019).

Dragi fraţi preoţi, dragi religioşi, dragi cateheţi, mesajul crucii ne-a fost încredinţat nouă, astfel că putem să oferim speranţă lumii. Când îl proclamăm pe Hristos răstignit, nu ne proclamăm pe noi înşine, ci pe el. Nu oferim înţelepciunea noastră lumii, nu vorbim despre propriile noastre merite, ci avem rolul de canale ale înţelepciunii sale, ale iubiri sale, ale meritelor sale salvifice. Ştim că suntem pur şi simplu vase de lut şi, totuşi, în mod surprinzător am fost aleşi pentru a fi vestitorii adevărului mântuitor pe care lumea are nevoie să-l audă. Să nu ne obosim niciodată să ne minunăm în faţa harului extraordinar care ne-a fost dat, să nu încetăm niciodată să recunoaştem nevrednicia noastră, dar în acelaşi timp să ne străduim întotdeauna să devenim tot mai puţin nevrednici faţă de nobila noastră chemare, astfel ca să nu slăbim prin erorile noastre şi căderile noastre credibilitatea mărturiei noastre.

În acest An Preoţesc permiteţi-mi să adresez un cuvânt special preoţilor care sunt prezenţi astăzi aici şi celor care se pregătesc de hirotonire. Reflectaţi la cuvintele pronunţate de către Episcop noului preot, în timp ce îi prezintă potirul şi patena: “Ia aminte la ceea ce vei face, imită ceea ce vei celebra, conformează-ţi viaţa ta misterului crucii Domnului Hristos“. În timp ce proclamăm crucea lui Hristos, să căutăm întotdeauna să imităm iubirea dezinteresată a celui care s-a oferit pe sine pentru noi pe altarul crucii, a celui care este în acelaşi timp preot şi victimă, a celui în persoana căruia vorbim şi acţionăm când exercităm ministerul primit. Reflectând asupra lipsurilor noastre, atât în mod individual cât şi colectiv, să recunoaştem cu smerenie că am meritat pedeapsa pe care el, Mielul inocent, a suferit-o în locul nostru. Şi dacă, în acord cu ceea ce am meritat, am avea vreo parte la suferinţele lui Hristos, să ne bucurăm, pentru că vom avea o fericire mult mai mare când va fi revelată mărirea lui.

În gândurile mele şi în rugăciunile mele îmi amintesc în mod special de mulţi preoţi şi religioşi din Orientul Apropiat care experimentează în aceste momente o chemare particulară să-şi conformeze propriile vieţi misterului crucii Domnului. Unde creştinii sunt minoritari, unde suferă privaţiuni datorită tensiunilor etnice şi religioase, multe familii iau decizia de a pleca, şi şi păstorii sunt tentaţi să facă acelaşi lucru. În astfel de situaţii, totuşi, un preot, o comunitate religioasă, o parohie care rămâne stabilă şi continuă să dea mărturie despre Hristos este un semn extraordinar de speranţă nu numai pentru creştini, ci şi pentru cei care trăiesc în Regiune. Simpla lor prezenţă este o expresie elocventă a Evangheliei păcii, a deciziei Bunului Păstor de a se îngriji de toate oile, de angajamentul decis al Bisericii pentru dialog, pentru reconciliere şi pentru acceptarea iubitoare a celuilalt. Îmbrăţişând crucea oferită lor, preoţii şi persoanele religioase din Orientul Apropiat pot cu adevărat să iradieze speranţa care este în inima misterului pe care îl celebrăm în liturghia de astăzi.

Să ne încurajăm cu cuvintele celei de a doua lecturi de astăzi, care vorbeşte atât de bine despre triumful rezervat lui Hristos după moartea pe cruce, un triumf pe care suntem invitaţi să-l împărtăşim. “Pentru aceea Dumnezeu l-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Fil. 2,9.10). Da, iubiţi fraţi şi surori în Hristos, departe de noi mărirea care să nu fie aceea în crucea Domnului Nostru Isus Hristos (cfr. Gal. 6,14). El este viaţa noastră, mântuirea noastră şi învierea noastră. Prin el noi am fost salvaţi şi eliberaţi.