Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia pentru Cardinalii şi Episcopii
răposaţi în cursul acestui an
Vatican, 3 noiembrie 2010

Veneraţi fraţi,
Iubiţi fraţi şi surori!

În ziua de după Comemorarea liturgică a tuturor credincioşilor răposaţi ne-am adunat în jurul altarului Domnului pentru a oferi Jertfa sa pentru cardinalii şi episcopii care, în cursul ultimului an, au încheiat pelerinajul lor pământesc. Cu mare afecţiune îi amintim pe veneraţii membri ai Colegiului Cardinalilor care ne-au părăsit: Urbano Navarette, S.I., Michele Giordano, Varkey Vithayathil, C.SS.R., Giovanni Saldarini, Agustín Garcia-Gasco Vicente, Georg Maximilian Sterzinsky, Kazimierz Swiatek, Virgilio Noe, Aloysius Matthew Ambrozic, Andrezej Maria Deskur. Împreună cu ei îi prezentăm la tronul Celui Preaînalt sufletele regretaţilor Fraţi întru Episcopat. Pentru toţi şi pentru fiecare dintre ei înălţăm rugăciunea noastră, însufleţiţi de credinţa în viaţa veşnică şi în misterul comuniunii sfinţilor. O credinţă plină de speranţă, luminată şi de Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat.

Textul luat din Cartea profetului Osea ne face să ne gândim imediat la învierea lui Isus, la misterul morţii sale şi al trezirii sale la viaţa nemuritoare. Acest text din Osea – prima jumătatea a capitolului al VI-lea – era profund imprimat în inima şi în mintea lui Isus. De fapt, el – în Evanghelii – reia de mai multe ori versetul 6: “iubire vreau, nu jertfe, / şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu mai mult decât arderile de tot”. În schimb, versetul 2 Isus nu-l citează, ci şi-l însuşeşte şi îl realizează în misterul pascal: “După două zile el ne va reda iarăşi viaţa; a treia zi ne va învia şi vom trăi înaintea lui”. În lumina acestui cuvânt, Domnul Isus a mers în întâmpinarea pătimirii sale, a luat-o cu hotărâre pe calea crucii; El vorbea deschis discipolilor săi despre ceea ce avea să i se întâmple la Ierusalim şi oracolul profetului Osea răsuna în înseşi cuvintele sale: “Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia” (Mc 9,31).

Evanghelistul notează că discipolii “nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe” (v. 32). Şi noi, în faţa morţii, nu putem să nu simţim sentimente şi gânduri dictate de condiţia noastră umană. Şi mereu ne surprinde şi ne depăşeşte un Dumnezeu care devine aşa de apropiat de noi încât nu se opreşte nici măcar în faţa abisului morţii, pe care chiar îl străbate, rămânând timp de două zile în mormânt. Dar tocmai aici se realizează misterului “zilei a treia”. Cristos asumă până la capăt carnea noastră muritoare pentru ca ea să fie cuprinsă de puterea glorioasă a lui Dumnezeu, de vântul Duhului dătător de viaţă, care o transformă şi o regenerează. Este botezul pătimirii (cf. Lc 12,50), pe care Isus l-a primit pentru noi şi despre care scrie sfântul Paul în Scrisoarea către Romani. Expresia pe care Apostolul o foloseşte – “botezaţi în moartea lui” (Rom 6,3) – nu încetează niciodată să ne uimească, aşa este mare este concizia cu care rezumă misterul ameţitor. Moartea lui Isus este izvor de viaţă, pentru că în ea Dumnezeu a revărsat toată iubirea sa, ca într-o cascadă imensă, care ne face să ne gândim la imaginea conţinută în Psalmul 41: “Un abis cheamă un alt abis / la vuietul cascadelor tale; / toate talazurile şi valurile tale trec peste mine” (v. 8). Abisul morţii este umplut de un alt abis, şi mai mare, care este cel a iubirii lui Dumnezeu, aşa încât moartea nu mai are nici o putere asupra lui Isus Cristos (cf. Rom 8,9), nici asupra celor care, prin credinţă şi Botez, sunt asociaţi Lui: “Dacă am murit cu Cristos – spune sfântul Paul – credem că vom şi trăi împreună cu el” (Rom 8,8). Acest “a trăi cu Isus” este împlinirea speranţei profeţită de Osea: “… şi vom trăi înaintea lui” (6,2).

În realitate, numai în Cristos această speranţă îşi are fundamentul său real. Înainte ea risca să se reducă la o iluzie, la un simbol scos din ritmul anotimpurilor: “ca o ploaie de toamnă, ca o ploaie de primăvară” (Os 6,3). În timpul profetului Osea, credinţa israeliţilor risca să se contamineze cu religiile naturaliste din ţara Canaanului, însă această credinţă nu este în măsură să salveze pe nimeni din moarte. În schimb intervenţia lui Dumnezeu în drama istoriei umane nu ascultă de nici un ciclu natural, ascultă numai de harul său şi de fidelitatea sa. Viaţa nouă şi veşnică este rod al pomului Crucii, un pom care înfloreşte şi dă roade prin lumina şi forţa care provin de la soarele lui Dumnezeu. Fără Crucea lui Cristos, toată energia naturii rămâne neputincioasă în faţa forţei negative a păcatului. Era necesară o forţă benefică mai mare decât aceea care trimite înainte ciclurile naturii, un Bine mai mare decât cel al creaţiei însăşi: o Iubire care provine din însăşi “inima” lui Dumnezeu şi care, în timp ce revelează sensul ultim al creaţiei, o reînnoieşte şi o orientează spre ţinta sa originară şi ultimă.

Toate acestea au avut loc în acele “trei zile”, când “bobul de grâu” a căzut în pământ, a rămas acolo pentru timpul necesar ca să umple măsura dreptăţii şi a milostivirii lui Dumnezeu şi în sfârşit a produs “mult rod”, nerămânând singur, ci ca primul născut între mulţi fraţi (cf. In 12,24; Rom 8,29). Acum da, graţie lui Cristos, graţie lucrării înfăptuite în El de Preasfânta Treime, imaginile luate din natură nu mai sunt numai simboluri, mituri iluzorii, ci ne vorbesc despre o realitate. La temelia speranţei este voinţa Tatălui şi a Fiului, pe care le-am ascultat în Evanghelia de la această Liturghie: “Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat” (In 17,24). Şi între aceştia, pe care Tatăl i-a dat lui Isus, sunt şi veneraţii Fraţi pentru care oferim această Euharistie: ei “l-au cunoscut” pe Dumnezeu prin intermediul lui Isus, au cunoscut numele său şi iubirea Tatălui şi a Fiului, Duhul Sfânt, a locuit în ei (cf. In 12,25-26), deschizând viaţa lor spre cer, spre veşnicie. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru acest dar inestimabil. Şi prin mijlocirea Preasfintei Maria, să ne rugăm pentru ca acest mister de comuniune, care a umplut întreaga lor existenţă, să se împlinească pe deplin în fiecare dintre ei.