Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Piaţa Pilsudski din Varşovia
vineri, 26 mai 2006

Lăudat să fie Isus Cristos!

Dragi fraţi şi surori în Cristos Domnul nostru, “împreună cu voi doresc să cânt un imn de laudă Providenţei Divine, care îmi permite să mă aflu astăzi aici ca pelerin”. Acum douăzeci şi şapte de ani, iubitul meu predecesor Papa Ioan Paul al II-lea îşi începea predica în Varşovia cu aceste cuvinte. Mi le însuşesc şi îi mulţumesc Domnului care mi-a permis să vin aici astăzi, în această Piaţă istorică. Aici, în ajunul Rusaliilor, Papa Ioan Paul al II-lea a rostit semnificativele cuvinte ale rugăciunii “Să coboare Duhul Tău şi să înnoiască faţa pământului”. Şi a adăugat: “faţa acestei ţări”. Acest loc a fost martorul ceremoniei funerare solemne a marelui Primat al Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszynski, de la a cărui moarte se împlinesc în aceste zile 25 de ani.

Dumnezeu i-a unit pe aceşti doi oameni nu doar prin aceeaşi credinţă, speranţă şi iubire, ci şi prin aceleaşi vicisitudini umane, care i-au legat pe fiecare dintre ei atât de puternic de istoria acestui popor şi de Biserica ce trăieşte în mijlocul lui. La începutul pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea îi scria Cardinalului Wyszynski: “Acest Papă polonez nu ar fi fost astăzi pe Scaunul lui Petru, începând un nou pontificat, plin de teamă de Dumnezeu dar şi plin de încredere, dacă nu ar fi fost credinţa Voastră, ce nu s-a înclinat în faţa închisorii şi a suferinţei, speranţa Voastră eroică, încrederea Voastră până la sfârşit în Maica Bisericii; dacă nu ar fi fost Jasna Gora şi întreagă această perioadă a istoriei Bisericii în ţara noastră, legată de slujirea Voastră ca Episcop şi Primat” (Scrisoarea Papei Ioan Paul al II-lea către poporul polonez, 23 octombrie 1978). Cum să nu îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a înfăptuit în ţara voastră natală şi în lumea întreagă în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea? Sub ochii noştri au avut loc schimbări în întreg sistemul politic, economic şi social. Oameni din diferite ţări şi-au recâştigat libertatea şi demnitatea. “Să nu uităm binefacerile lui Dumnezeu” (cf. Psalmul 78,7). Vă mulţumesc şi vouă pentru prezenţa şi rugăciunea voastră. Îi mulţumesc Cardinalului Primat pentru cuvintele pe care mi le-a adresat. Îi salut pe toţi Episcopii prezenţi aici. Sunt bucuros că preşedintele şi autorităţile naţionale şi locale au putut să fie prezente. Îmbrăţişez din toată inima întreg poporul polonez, atât din ţară cât şi din diaspora.

“Rămâneţi tari în credinţa voastră!” Tocmai am auzit cuvintele lui Isus: “Dacă mă iubiţi, veţi ţine poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului” (Ioan 14,15-17a). Cu aceste cuvinte Isus revelează legătura profundă ce există între credinţă şi mărturisirea Adevărului Divin, între credinţă şi dedicarea lui Isus Cristos în iubire, între credinţă şi practicarea unei vieţi inspirate de porunci. Toate cele trei dimensiuni ale credinţei sunt roade ale acţiunii Duhului Sfânt. Această acţiune este manifestată ca o forţă interioară ce armonizează inimile discipolilor cu Inima lui Cristos şi îi face capabili de iubire aşa după cum El i-a iubit. De aceea credinţa este un dar şi în acelaşi timp o sarcină.

“Vă va da un alt Mângâietor, Duhul adevărului”. Credinţa, ca şi cunoaştere şi mărturisire a adevărului despre Dumnezeu şi despre om, “vine din predicare, iar predicarea din cuvântul lui Cristos”, după cum spune Sf. Paul (Romani 10,17). De-a lungul istoriei Bisericii, apostolii au predicat cuvântul lui Cristos, având grijă să îl transmită intact succesorilor lor, care la rândul lor l-au transmis generaţiilor ce i-au urmat, până în zilele noastre. Mulţi predicatori ai Evangheliei şi-au dat viaţa tocmai datorită fidelităţii lor faţă de adevărul cuvântului lui Cristos. Şi astfel atenţia faţă de adevăr a dat naştere Tradiţiei Bisericii. Ca în secolele trecute, aşa şi astăzi există unele persoane sau grupuri care ascund această Tradiţie veche de secole, căutând să falsifice cuvântul lui Cristos şi să elimine din Evanghelie acele adevăruri care în viziunea lor sunt foarte incomode pentru omul modern. Se încearcă să se creeze impresia că totul este relativ: chiar şi adevărurile de credinţă ar depinde de situaţia istorică şi de evoluţia umană. Totuşi, Biserica nu poate să facă să tacă Duhul adevărului. Succesorii apostolilor, împreună cu Papa, sunt responsabili de cu adevărul Evangheliei, şi toţi creştinii sunt chemaţi să fie părtaşi la această responsabilitate, acceptându-i indicaţiile ce vin cu autoritate. Fiecare creştin este obligat să îşi verifice în mod continuu propriile convingeri cu învăţăturile Evangheliei şi Tradiţiei Bisericii în efortul de a rămâne fidel cuvântului lui Cristos chiar şi atunci când acest fapt este solicitant şi când, omeneşte vorbind, este greu de înţeles. Nu trebuie să cădem în tentaţia relativismului sau a subiectivismului şi a interpretării selective a Sfintei Scripturi. Doar adevărul întreg ne poate deschide pentru a adera la Cristos, mort şi înviat pentru mântuirea noastră.

Cristos spune: “Dacă mă iubeşti…” Credinţa nu înseamnă doar acceptarea unui număr de adevăruri abstracte despre misterele lui Dumnezeu, ale omului, ale vieţii şi morţii, ale realităţilor viitoare. Credinţa constă într-o relaţie intimă cu Cristos, o relaţie bazată pe iubirea Celui care ne-a iubit primul (cf. 1Ioan 4,11), până la dăruirea totală de Sine. “Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5,9). Ce alt răspuns putem să dăm unei iubiri atât de mari, dacă nu acela al unei inimi deschise şi gata să iubească? Ce înseamnă însă a-l iubi pe Cristos? Înseamnă a crede în El chiar şi în vremuri de încercare, urmându-l cu fidelitate chiar şi pe Calea Crucii, în speranţa că va veni în curând dimineaţa Învierii. Încredinţându-ne lui Cristos, nu pierdem nimic, ci câştigăm totul. În mâinile Lui viaţa noastră îşi primeşte adevărata semnificaţie. Iubirea pentru Cristos se exprimă în voinţa de a armoniza viaţa noastră cu gândurile şi sentimentele Inimii Lui. Aceasta se obţine prin uniunea interioară bazată pe harul sacramentelor, întărită de rugăciunea continuă, laudă, mulţumire şi penitenţă. Trebuie să ascultăm cu atenţie inspiraţiile pe care le trezeşte prin Cuvântul Său, prin oamenii pe care îi întâlnim, prin situaţiile vieţii de zi cu zi. A-l iubi înseamnă a rămâne în dialog cu El, pentru a-i cunoaşte voia şi pentru a o pune în aplicare.

A trăi credinţa personală ca o relaţie de iubire cu Cristos mai înseamnă însă şi a fi disponibil să renunţi la tot ceea ce este o negare a iubirii Sale. De aceea a spus Isus apostolilor: “Dacă mă iubiţi, veţi ţine poruncile mele”. Care sunt însă poruncile lui Cristos? Când Domnul Isus învăţa mulţimile, nu uita să întărească legea pe care Creatorul a înscris-o în inimile oamenilor şi pe care apoi a formulat-o pe tablele Decalogului: “Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc. Căci adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă şi nici o linioară nu va dispare din Lege, până nu se vor împlini toate” (Matei 5,17-18). Totuşi Isus a demonstrat cu o nouă claritate centrul unificator al legilor divine revelate pe Sinai, adică iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui: “a-l iubi (pe Dumnezeu) din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mult mai mult decât toate arderile şi decât toate jertfele” (Marcu 12,33). Într-adevăr, în viaţa Sa şi în misterul Său pascal, Isus a adus la împlinire întreaga nouă lege. Unindu-se pe Sine cu noi prin darul Duhului Sfânt, El duce cu noi şi în noi “jugul” legii, care astfel devine o “povară uşoară” (Matei 11,30). În acest spirit a formulat Isus lista calităţilor interioare ale celor care caută să îşi trăiască profund credinţa: fericiţi cei săraci cu duhul, cei care plâng, cei blânzi, cei cărora le este foame şi sete de dreptate, cei milostivi, cei cu inimă curată, făcătorii de pace, cei persecutaţi pentru dreptate… (cf. Matei 5,3-12).

Dragi fraţi şi surori, credinţa ca adeziune la Cristos este revelată ca iubire ce ne îndeamnă să promovăm binele înscris de Creator în natura fiecăruia dintre bărbaţii şi femeile de lângă noi, în personalitatea fiecărei fiinţe umane şi în orice există în lume. Cel care crede şi iubeşte astfel, devine un constructor al adevăratei “civilizaţii a iubirii”, al cărei centru este Cristos. Acum douăzeci şi şapte de ani, în acest loc, Papa Ioan Paul al II-lea spunea: “Polonia a devenit în prezent o ţară cu o mărturie responsabilă specială” (Varşovia, 2 iunie 1979). Vă cer să cultivaţi această bogată moştenire de credinţă transmisă vouă de generaţiile anterioare, moştenirea de gândire şi de slujire a acelui mare polonez care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Rămâneţi tari în credinţa voastră, transmiteţi-o copiilor voştri, daţi mărturie despre harul pe care l-aţi experimentat din abundenţă prin Duhul Sfânt de-a lungul istoriei. Fie ca Maria, Regina Poloniei, să vă arate calea spre Fiul ei, şi să vă însoţească în călătoria voastră spre un viitor fericit şi plin de pace. Fie ca din inimile voastre să nu lipsească niciodată iubirea pentru Cristos şi pentru Biserica Sa. Amin!