Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în Plaza del Obradoiro
din Santiago de Compostela
sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Preaiubiţi fraţi întru Isus Cristos,

Aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru darul de a putea fi aici, în această splendidă piaţă plină de artă, cultură şi semnificaţii spirituale. În acest An Sfânt, vin ca pelerin printre pelerini, însoţindu-i pe atâţia care vin până aici însetaţi de credinţa în Cristos înviat. Credinţă vestită şi transmisă cu fidelitate de către Apostoli, ca şi Sfântul Iacob cel Mare, care este venerat la Compostela din vremuri străvechi.

Sunt recunoscător pentru cuvintele cordiale de bun venit ale Mons. Julian Barrio Barrio, Arhiepiscop al acestei Biserici particulare, şi pentru prezenţa amabilă a Alteţelor Regale Principii de Asturias, a Cardinalilor precum şi a numeroşilor fraţi întru episcopat şi întru preoţie. Salutul meu cordial se îndreaptă şi spre parlamentarii europeni, membri ai intergrupului “Camino de Santiago”, precum şi spre autorităţile naţionale, regionale şi locale care au dorit să fie prezente la această celebrare. Toate acestea sunt un semn al respectului faţă de Succesorul lui Petru şi al sentimentului profund pe care Sfântul Iacob din Compostela îl trezeşte în Galicia şi în alte locuri ale Spaniei, care îl recunoaşte pe Apostol ca patronul şi protectorul său. Un salut călduros şi persoanelor consacrate, seminariştilor şi credincioşilor care participă la această celebrare euharistică şi, cu o particulară emoţie, pelerinilor, constructori ai spiritului genuin iacobin, fără de care s-ar înţelege prea puţin sau chiar nimic din ceea ce se desfăşoară aici.

O frază din prima lectură afirmă cu o simplitate de admirat: “Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus” (Faptele Apostolilor 4,33). Într-adevăr, punctul de plecare pentru tot ceea ce creştinismul a fost şi continuă să fie nu este o iniţiativă sau un proiect omenesc, ci Dumnezeu, care îl declară pe Isus drept şi sfânt în faţa sentinţei tribunalului omenesc care l-a condamnat ca blasfemiator şi subversiv; care l-a smuls pe Isus Cristos din moarte; Dumnezeu, care va face dreptate tuturor celor care sunt în mod nedrept umiliţi de istorie.

“Martori ai acestor lucruri suntem noi şi Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de El” (Fapte 5,32), spun apostolii. Într-adevăr, ei au dat mărturie despre viaţa, moartea şi învierea lui Isus Cristos, pe care l-au cunoscut în timp ce predica şi înfăptuia miracole. Nouă, iubiţi fraţi, ne revine astăzi să urmăm exemplul apostolilor, cunoscându-l pe Domnul zi de zi tot mai mult şi dând o mărturie clară şi validă despre Evanghelia Sa. Nu există o comoară mai mare pe care să putem să o oferim contemporanilor noştri. Astfel îl vom imita şi pe Sfântul Pavel care, în mijlocul necazurilor, naufragiilor şi singurătăţii, proclama triumfător: “Noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi” (2Corinteni 4,7).

Împreună cu aceste cuvinte ale Apostolului neamurilor sunt înseşi cuvintele Evangheliei pe care tocmai am ascultat-o, şi care invită la a trăi după smerenia lui Cristos, care, urmând în toate voinţa Tatălui, a venit “ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Matei 20,28). Pentru ucenicii care doresc să îl urmeze şi să îl imite pe Cristos, a-l sluji pe aproapele nu mai este o simplă opţiune, ci o parte esenţială a propriei fiinţe. O slujire care nu se măsoară în baza criteriilor mondene ale imediatului, ale materialului şi ale aparenţei, ci face prezentă iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi în toate dimensiunile lor, şi dă mărturie despre El, chiar şi cu gesturile cele mai simple. Propunând acest nou fel de a se relaţiona în comunitate, bazat pe logica iubirii şi a slujirii, Isus se adresează şi “capilor poporului”, pentru că acolo unde nu există un angajament pentru ceilalţi izvorăsc forme de intimidare şi exploatare care nu lasă spaţiu unei promovări umane autentice şi integrale. Doresc ca acest mesaj să ajungă mai ales la tineri: tocmai vouă, acest conţinut esenţial al Evangheliei vă indică drumul pentru ca, renunţând la un mod de gândire egoist, neprevăzător, aşa cum de atâtea ori vi se propune, şi asumându-l pe cel al lui Isus, să puteţi să vă realizaţi pe deplin şi să fiţi sămânţă de speranţă.

Acest lucru ni-l aminteşte şi celebrarea acestui An Sfânt Compostelan. Şi aceasta este ceea ce în străfundul inimii, ştiind în mod explicit sau simţind fără a şti să exprime cu cuvintele, trăiesc atâţia pelerini care merg pe jos până la Santiago de Compostela pentru a-l îmbrăţişa pe Apostol. Oboseala mersului, varietatea peisajelor, întâlnirea cu persoane de altă naţionalitate, îi deschid spre ceea ce ne uneşte mai profund şi mai comun ca oameni: fiinţe în căutare, fiinţe care au nevoie de adevăr şi de frumuseţe, de o experienţă de har, de iubire şi de pace, de iertare şi de mântuire. Şi în cel mai ascuns dintre toţi aceşti oameni răsună prezenţa lui Dumnezeu şi acţiunea Spiritului Sfânt. Da, fiecare om care face linişte înlăuntrul său şi se îndepărtează de gândurile, dorinţele şi preocupările imediate, omul care se roagă, Dumnezeu îl luminează pentru ca să îl întâlnească şi să îl recunoască pe Cristos. Cine face pelerinajul la Santiago, în fond, o face pentru a se întâlni mai ales cu Dumnezeu, care, reflectat în maiestatea lui Cristos, îl primeşte şi îl binecuvântează sosind la Portico de la Gloria.

De aici, ca mesager al Evangheliei pe care Petru şi Iacob au semnat-o cu propriul sânge, doresc să îmi îndrept privirea spre Europa care a mers în pelerinaj la Compostela. Care sunt marile sale nevoi, temeri şi speranţe? Care este contribuţia specifică şi fundamentală a Bisericii în această Europă care a parcurs în ultima jumătate de secol un drum către noi configuraţii şi proiecte? Aportul său este centrat într-o realitate atât de simplă şi decisivă ca aceasta: că Dumnezeu există şi că El este cel care ne-a dat viaţa. Numai El este absolutul, iubire credincioasă şi neschimbătoare, scop infinit care se întrevede în spatele tuturor bunurilor, adevărurilor şi frumuseţilor minunate ale acestei lumi; minunate dar insuficiente pentru inima omului. A înţeles bine acest lucru Sfânta Tereza a lui Isus când a scris: “Dumnezeu singur ajunge”. Este o tragedie că în Europa, mai ales în secolul al XIX-lea, s-a afirmat şi s-a răspândit convingerea că Dumnezeu este antagonistul omului şi duşmanul libertăţii sale. Cu aceasta se dorea să se pună în umbră adevărata credinţă biblică în Dumnezeu, care a trimis în lume pe Fiul Său Isus Cristos pentru ca nimeni să nu moară, ci toţi să aibă viaţa veşnică (cf. Ioan 3,16).

Autorul sacru afirmă categoric în faţa unui păgânism pentru care Dumnezeu este invidios pe om sau îl dispreţuieşte: cum ar fi creat Dumnezeu toate lucrurile dacă nu le-ar fi iubit, El care în infinita sa plinătate nu are nevoie de nimic? (cf. Înţelepciunea lui Solomon 11,24.26). Cum s-ar fi revelat oamenilor dacă nu ar fi dorit să îi protejeze? Dumnezeu este originea existenţei noastre şi fundamentul şi culmea libertăţii noastre, şi nu adversarul ei. Cum se poate baza omul muritor pe sine însuşi şi cum poate omul păcătos să se împace cu sine însuşi? Cum este posibil să se facă o tăcere publică asupra realităţii celei dintâi şi esenţiale a vieţii omeneşti? Cum poate ceea ce este mai determinant în ea să fie închis în simpla intimitate sau trimis în penumbră? Noi, oamenii, nu putem trăi în întuneric, fără a vedea lumina soarelui. Şi atunci, cum este posibil să îi fie negat lui Dumnezeu, soarele inteligenţelor, puterea voinţei şi magnetul inimilor noastre, dreptul de a propune această lumină care risipeşte orice întuneric? De aceea, este necesar ca Dumnezeu să răsune din nou cu bucurie sub cerurile Europei; ca acest cuvânt sfânt să nu mai fie rostit în zadar; să nu fie răsturnat făcându-l să slujească unor scopuri care nu îi sunt proprii. Trebuie să fie rostit cu sfinţenie. Este necesar să îl percepem astfel în viaţa de zi cu zi, în liniştea muncii, în iubirea fraternă şi în dificultăţile pe care anii le aduc cu sine.

Europa trebuie să se deschidă către Dumnezeu, să iasă fără teamă spre întâlnirea cu El, să lucreze cu harul Său pentru acea demnitate a omului pe care au descoperit-o cele mai bune tradiţii: dincolo de cea biblică, fundamentală în acest sens, cele ale epocii clasice, medievale şi moderne, din care s-au născut marile creaţii filozofice şi literare, culturale şi sociale ale Europei. Acest Dumnezeu şi acest om sunt cei care s-au manifestat în mod concret şi istoric în Cristos. Cristos pe care putem să îl găsim pe drumurile care duc la Compostela, dat fiind că pe ele se găseşte o cruce care aşteaptă şi orientează la intersecţii. Această cruce, semn suprem al iubirii duse până la extrem, şi de aceea dar şi iertare în acelaşi timp, trebuie să fie steaua noastră polară în noaptea vremii. Cruce şi iubire, cruce şi lumină au fost sinonime în istoria noastră, pentru că Cristos s-a lăsat bătut în cuie pe ea pentru a ne da suprema mărturie a iubirii Sale, pentru a ne invita la iertare şi reconciliere, pentru a ne învăţa să învingem răul cu binele. Nu încetaţi să învăţaţi lecţiile acestui Cristos de la intersecţiile drumurilor şi ale vieţii; în El ne vine în întâmpinare Dumnezeu ca prieten, tată şi călăuză. O, Cruce binecuvântată, străluceşte întotdeauna pe pământurile Europei!

Daţi-mi voie să proclam de aici slava omului, să avertizez cu privire la ameninţările la adresa demnităţii sale prin lipsirea de valorile şi bogăţiile sale originare, prin marginalizarea sau moartea impuse celor mai slabi şi săraci. Nu se poate da cult lui Dumnezeu fără a-l proteja pe om, fiul său, şi nu poate fi slujit omul fără a ne întreba cine este Tatăl său şi a răspunde la întrebarea despre el. Europa ştiinţei şi a tehnologiei, Europa civilizaţiei şi a culturii, trebuie să fie în acelaşi timp Europa deschisă la transcendenţă şi la înfrăţirea cu alte continente, către Dumnezeul viu şi adevărat plecând de la omul viu şi adevărat. Aceasta este ceea ce Biserica doreşte să aducă Europei: a veghea pentru Dumnezeu şi a veghea pentru om, plecând de la înţelegerea amândurora care ne este oferită în Isus Cristos.

Iubiţi prieteni, să ridicăm o privire plină de speranţă spre tot ceea ce Dumnezeu ne-a promis şi ne oferă. Fie ca El să ne dăruiască forţa Sa, să întărească această Arhidieceză compostelană, să însufleţească credinţa fiilor săi şi să îi ajute să se menţină fideli vocaţiei lor de a semăna şi a da vigoare Evangheliei, şi pe alte meleaguri. Fie ca Sfântul Iacob, prietenul Domnului, să obţină binecuvântări din abundenţă pentru Galicia, pentru celelalte populaţii ale Spaniei, ale Europei şi ale atâtor alte locuri dincolo de mări, unde Apostolul este semn al identităţii creştine şi promotor al vestirii lui Cristos. Amin!