Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată pe esplanada Islinger Feld din Regensburg
marţi, 12 septembrie 2006

“Cei care cred nu sunt niciodată singuri.” Aceasta este tema acestor zile. O vedem aici în fapt. Credinţa ne aduce la un loc şi ne dă un motiv de sărbătoare. Ne dă bucuria în Dumnezeu, bucuria pentru Creaţia Sa, bucuria de a fi împreună. Sunt conştient de faptul că pregătirea acestei celebrări a solicitat mult timp şi multe eforturi. Citind relatări din presă mi-am făcut o idee despre câţi oameni şi-au dedicat timpul şi energia pentru a amenaja atât de frumos această esplanadă. Mulţumită lor Crucea se află aici pe deal, ca semn al lui Dumnezeu pentru pacea în lume; drumurile de acces au fost eliberate; a fost asigurată securitatea şi ordinea; s-a asigurat cazare şi atâtea altele. Nu mi-am putut imagina – şi chiar şi acum abia încep să îmi dau seama – câtă muncă, până la cele mai mici detalii, a fost necesară pentru ca noi să ne întâlnim astăzi aici. Pentru toate acestea nu pot decât să spun simplu: “Mulţumesc din inimă!” Fie ca Domnul să vă răsplătească pentru tot ce aţi făcut şi fie ca bucuria pe care o putem trăi acum, ca rezultat al pregătirilor pe care le-aţi făcut, să se întoarcă însutit la fiecare dintre voi! Am fost impresionat cât am auzit cât de mulţi oameni, în special din şcolile profesionale din Weiden şi Hamburg, şi câte firme şi persoane, bărbaţi şi femei, au ajutat la înfrumuseţarea casei şi a grădinii mele. Sunt copleşit de toate acestea şi încă o dată tot ce pot face este să spun un umil “Mulţumesc!” pentru toate eforturile voastre. Nu aţi făcut toate acestea doar pentru un singur om, pentru sărmana mea persoană; aţi făcut-o în spirit de solidaritate în credinţă, inspirată de iubirea pentru Domnul şi pentru Biserica Sa. Toate acestea sunt un semn al adevăratei umanităţi, născută din experienţa iubirii lui Isus Cristos.

Suntem adunaţi aici pentru o celebrare a credinţei. O întrebare apare atunci: Ce credem noi cu adevărat? Ce înseamnă a crede? Este aşa ceva posibil în lumea modernă? Văzând marile volume de teologie ale Evului Mediu, sau gândindu-ne la numărul de cărţi scrise în fiecare zi în favoarea sau împotriva credinţei, am putea fi tentaţi să ne descurajăm şi să credem că totul este prea complicat. Ajungem în final să nu mai vedem pădurea de copaci. Este adevărat: viziunea credinţei îmbrăţişează cerurile şi pământul; trecutul, prezentul şi viitorul; eternitatea – astfel că nu poate fi niciodată epuizată. Şi totuşi, esenţa ei este chiar simplă. Domnul ne spune aceasta când îi spune Tatălui Său: “ai revelat aceste lucruri celor simpli – celor care pot să vadă cu inima” (cf. Matei 11,25). Biserica, la rândul ei, ne dă un mic rezumat în care cuprinde tot ceea ce este esenţial. Este aşa-numitul “Crez apostolic”, care de regulă este împărţit în douăsprezece articole, corespunzând celor doisprezece apostoli. Crezul vorbeşte despre Dumnezeu, Creatorul şi Izvorul a tot ce există, despre Cristos şi de opera Sa răscumpărătoare, până la învierea morţilor şi viaţa veşnică. În structura lui de bază, Crezul este compus însă din trei secţiuni principale, şi, după cum vedem din istoria lui, nu este altceva decât o extindere a formulei Botezului pe care Domnul Înviat a încredinţat-o discipolilor săi când le-a spus: “Mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28.19).

Odată ce înţelegem aceasta, două lucruri devin clare. Primul: credinţa este simplă. Credem în Dumnezeu – în Dumnezeul care este Începutul şi Sfârşitul vieţii umane. Credem în acel Dumnezeu care intră în relaţie cu noi, fiinţele umane, un Dumnezeu care este pentru noi originea şi viitorul. În consecinţă credinţa este, în mod inseparabil, în acelaşi timp speranţă: certitudinea că avem un viitor şi că nu se termină în vid. Credinţa este de asemenea iubire, din moment ce iubirea lui Dumnezeu este “contagioasă”.

Un al doilea lucru devine clar: Crezul nu este o colecţie de propoziţii; nu este o teorie. Este ancorat în evenimentul Botezului – o adevărată întâlnire între Dumnezeu şi om. În misterul Botezului, Dumnezeu se coboară pentru a ne întâlni; El se apropie de noi şi în acest mod ne apropie unii de alţii. Botezul înseamnă că Isus Cristos ne adoptă ca fraţi şi surori ale Lui, primindu-ne astfel ca fii şi fiice în însăşi familia lui Dumnezeu. El face astfel din noi o mare familie în comuniunea universală a Bisericii. Cu adevărat, cei care cred nu sunt niciodată singuri. Dumnezeu vine să ne întâlnească. Să mergem şi noi să îl întâlnim pe Dumnezeu şi astfel să ne întâlnim unii cu alţii! În măsura puterilor noastre să ne asigurăm că nimeni dintre copiii lui Dumnezeu nu se simte singur!

Credem în Dumnezeu. Aceasta este decizia noastră fundamentală. Dar mai este oare posibil aşa ceva astăzi? Este rezonabil? Începând cu iluminismul, ştiinţa, în parte cel puţin, a căutat să explice această lume, în care Dumnezeu a devenit superfluu. Dacă lucrurile ar sta aşa, El ar deveni de asemenea inutil şi pentru vieţile noastre. Dar de fiecare dată când o astfel de abordare pare a avea succes, în mod inevitabil devine clar: ceva lipseşte din ecuaţie! Calculele omeneşti, fără Dumnezeu, nu ies; nici calculele lumii, ale întregului şi vastului univers, fără El nu ies. În final avem două alternative. Ce se află la origine? Raţiunea creatoare, Duhul care face toate lucrurile şi le face să se dezvolte, sau Iraţionalitatea, care, fără să aibă vreun motiv, reuşeşte totuşi să producă un univers ordonat în mod matematic, precum şi pe om şi raţiunea lui. Aceasta ar fi însă atunci doar un rezultat întâmplător al evoluţiei şi deci, în fond, un lucru iraţional. Noi creştinii spunem: “Cred în Dumnezeu Tatăl, Creatorul cerului şi al pământului” – credem în Duhul Creator. Credem că la începutul a toate se află Cuvântul etern, Raţiunea şi nu Iraţionalitatea. Cu această credinţă nu avem motiv să ne ascundem; nu trebuie să ne temem că vom ajunge într-o înfundătură. Ne bucurăm că îl putem cunoaşte pe Dumnezeu! Şi încercăm să le demonstrăm şi altora că credinţa este rezonabilă, aşa după cum Sfântul Petru ne îndeamnă în prima sa Scrisoare (cf. 3,15)!

Credem în Dumnezeu. Aceasta o afirmă principalele secţiuni ale Crezului, şi o subliniază în principal prima parte a sa. Urmează însă imediat a doua întrebare: în care Dumnezeu? Credem tocmai în acel Dumnezeu care este Duh Creator, Raţiune creatoare, de la care vin toate, inclusiv noi. A doua secţiune a Crezului ne spune mai mult. Această Raţiune creatoare este Bunătate, este Iubire. Are un chip. Dumnezeu nu ne lasă să bâjbâim prin întuneric. Ni s-a arătat ca un om. În măreţia Sa, El s-a făcut mic. “Cine m-a văzut pe Mine l-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14,9). Dumnezeu a luat chip uman. El ne-a iubit până acolo încât s-a lăsat răstignit pe Cruce pentru noi, pentru a duce suferinţele omenirii la însăşi inima lui Dumnezeu. Astăzi, când cunoaştem patologiile şi maladiile fatale ale religiei şi raţiunii, distrugerile imaginii lui Dumnezeu din cauza urii şi a fanatismului, este important să spunem cu claritate în care Dumnezeu credem şi să proclamăm cu încredere faptul că acest Dumnezeu are un chip uman. Doar aceasta ne poate elibera de teama de Dumnezeu – teamă care se află în cele din urmă la rădăcina ateismului modern. Doar acest Dumnezeu ne salvează de la a ne fi teamă de lume şi de nelinişte în faţa goliciunii vieţii. Doar privind la Isus Cristos se desăvârşeşte bucuria noastră în Dumnezeu şi devine bucurie răscumpărată. În timpul acestei Celebrări Euharistice solemne să privim spre Domnul şi să îi cerem să ne dea imensa bucurie pe care a promis-o discipolilor Săi (cf. Ioan 16,24)!

A doua secţiune a Crezului se încheie cu perspectiva Judecăţii de apoi, iar a treia cu cea a învierii morţilor. Judecată – oare nu ne provoacă din nou teamă acest cuvânt? Pe de altă parte, nu dorim oare cu toţii ca într-o bună zi să se facă dreptate pentru toţi cei condamnaţi pe nedrept, pentru cei care au suferit de-a lungul vieţii, care au murit după o viaţă plină de durere? Nu dorim oare ca nedreptăţile şi suferinţele strigătoare la cer pe care le vedem în istoria umană să dispară în final, pentru ca la sfârşit toţi să îşi găsească fericirea şi toate să capete un sens? Acest triumf al dreptăţii, această reunire a atâtor fragmente ale istoriei care par fără sens, pentru a le integra într-un întreg în care adevărul şi iubirea prevalează: aceasta se înţelege prin conceptul de Judecata de apoi. Credinţa nu urmăreşte să insufle teamă; mai degrabă urmăreşte, evident, să ne facă responsabili. Nu trebuie să ne risipim viaţa, să ne-o folosim greşit, să ne-o consumăm egoist. În faţa nedreptăţii nu trebuie să rămânem indiferenţi şi astfel să devenim nişte colaboratori tăcuţi sau de-a dreptul complici. Trebuie să ne recunoaştem misiunea în cadrul istoriei şi să ne străduim să ne-o îndeplinim. Nu este nevoie de frică, ci de responsabilitate – responsabilitate şi grijă pentru propria noastră mântuire şi pentru mântuirea întregii lumi. Dar când responsabilitatea şi grija tind să devină teamă, să ne amintim de cuvintele Sf. Ioan: “Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi” (1Ioan 2,1). “Chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre şi cunoaşte toate” (1Ioan 3,20).

Astăzi celebrăm sărbătoarea “Numelui Mariei”. Tuturor femeilor care poartă acest nume – mama şi sora mea s-au numărat printre ele – le transmit cele mai bune urări cu această ocazie. Maria, Maica Domnului, a primit de la credincioşi titlul de Apărătoare, pentru că ea este avocata noastră în faţa lui Dumnezeu. Şi aşa o vedem, încă de la nunta din Cana: ca pe o femeie bună, plină de grijă maternă şi de iubire, o femeie atentă la nevoile celorlalţi, şi care, pentru a-i ajuta, le duce în faţa Domnului. În Evanghelia de astăzi am auzit cum Domnul a dat-o pe Maria ca Mamă discipolului Său iubit şi, prin el, nouă tuturor. În toate timpurile, creştinii a primit cu recunoştinţă această moştenire de la Isus şi, alături de Mama Sa, au regăsit mereu acea siguranţă şi acea speranţă plină de încredere care ne fac bucuroşi în Domnul. Să o primim şi noi pe Maria ca pe steaua călăuzitoare a vieţilor noastre, care ne introduce în marea familie a lui Dumnezeu! Cu adevărat, cei care cred nu sunt niciodată singuri. Amin!