Predica Papei Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Miercurea Cenuşii
miercuri, 6 februarie 2008

Iubiţi fraţi şi surori!

Dacă Adventul este prin excelenţă timpul care ne invită să sperăm în Dumnezeu care vine, Postul Mare ne reînnoieşte în speranţa în cel care ne-a făcut să trecem de la moarte la viaţă. Ambele sunt timpuri de purificare – o spune şi culoarea liturgică pe care o au în comun – dar în mod special Postul Mare, orientat în întregime spre misterul răscumpărării, este definit “drum de adevărată convertire” (rugăciunea zilei). La începutul acestui itinerar penitenţial, aş vrea să mă opresc, pe scurt, să reflectez asupra rugăciunii şi asupra suferinţei ca aspecte care califică timpul liturgic al Postului Mare, în timp ce am dedicat practicării pomenii Mesajul pentru Postul Mare, publicat săptămâna trecută. În Enciclica Spe salvi, am indicat rugăciunea şi suferinţa, împreună cu acţiunea şi cu judecata, ca “locuri de însuşire şi de exercitare a speranţei”. Deci am putea afirma că perioada Postului Mare, tocmai pentru că invită la rugăciune, la pocăinţă şi la post, constituie o ocazie providenţială pentru a face mai vie şi trainică speranţa noastră.

Rugăciunea alimentează speranţa, deoarece nimic nu exprimă mai mult decât rugăciunea realitatea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Chiar şi în singurătatea încercării celei mai dure, nimic şi nimeni nu mă poate împiedica să mă adresez Tatălui, “în secretul” inimii mele, unde numai el “vede”, aşa cum spune Isus în evanghelie (cf. Mt 6,4.6.18). Îmi vin în minte două momente din existenţa pământească a lui Isus, care se plasează, unul la început şi celălalt aproape la sfârşitul vieţii sale publice: cele 40 de zile în deşert, pe urma cărora este stabilit timpul Postului Mare, şi agonia în Ghetsemani – ambele sunt în mod esenţial momente de rugăciune. Rugăciune cu Tatăl, solitară, faţă în faţă în deşert, rugăciune plină de “nelinişte de moarte” în Grădina Măslinilor. Dar atât într-o circumstanţă, cât şi în cealaltă, Cristos demască înşelăciunile ispititorului şi-l învinge rugându-se. Astfel, rugăciunea se dovedeşte prima şi principala “armă” pentru “a înfrunta victorioşi lupta împotriva duhului răului” (rugăciunea zilei).

Rugăciunea lui Cristos ajunge la apogeul său pe cruce, exprimându-se în acele ultime cuvinte pe care evangheliştii le-au cules. Acolo unde pare să scoată un strigăt de disperare: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46; Mc 15,34; cf. Ps 21,1), în realitate, Cristos îşi însuşeşte invocaţia celui care, asediat fără scăpare de duşmani, nu are cui să se încredinţeze decât lui Dumnezeu şi, dincolo de orice posibilitate umană, experimentează harul şi mântuirea sa. Cu aceste cuvinte ale psalmului, mai întâi ale unui om în suferinţă, apoi ale poporului lui Dumnezeu în suferinţele sale datorită aparentei absenţe a lui Dumnezeu, Isus şi-a însuşit acest strigăt al omenirii, care suferă de aparenta absenţă a lui Dumnezeu şi duce acest strigăt la inima Tatălui. Astfel, rugându-se în această ultimă singurătate împreună cu toată omenirea, el ne deschide inima lui Dumnezeu. Aşadar, nu este contradicţie între aceste cuvinte din Psalmul 21 şi cuvintele pline de încredere filială: “Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu” (Lc 23,46; cf. Ps 30,6). Şi acestea sunt luate dintr-un psalm, Psalmul 30, implorare dramatică a unei persoane care, părăsită de toţi, se încredinţează sigură lui Dumnezeu. Rugăciunea de implorare plină de speranţă este, de aceea, laitmotivul Postului Mare şi ne face să-l experimentăm pe Dumnezeu ca unica ancoră de mântuire. Chiar şi atunci când e colectivă, rugăciunea poporului lui Dumnezeu este glasul unei singure inimi şi al unui singur suflet, este dialog “faţă în faţă”, precum este implorarea emoţionantă a reginei Estera atunci când poporul său urmează să fie exterminat: “Domnul meu, regele nostru, tu eşti unicul! Vino în ajutorul meu care sunt singură şi nu am alt ajutor decât pe tine, pentru că un mare pericol mă biruie” (Est 4,17). În faţa unui “mare pericol” este nevoie de o speranţă mai mare şi aceasta este numai speranţa care poate conta pe Dumnezeu.

Rugăciunea este un cuptor în care aşteptările şi aspiraţiile noastre sunt expuse la lumina cuvântului lui Dumnezeu, sunt cufundate în dialogul cu cel care este adevărul şi ies eliberate de minciunile ascunse şi compromisurile cu diferite forme de egoism (cf. Spe salvi, 33). Fără dimensiunea rugăciunii, eu-l uman ajunge să se închidă în el însuşi, iar conştiinţa, care ar trebui să fie ecoul glasului lui Dumnezeu, riscă să se reducă la oglindă a eu-lui, aşa încât colocviul interior devine un monolog, dând prilejul la mii de autojustificări. De aceea, rugăciunea este garanţie de deschidere faţă de alţii: cel care se face liber pentru Dumnezeu şi pentru exigenţele sale, se deschide în acelaşi timp către celălalt, către fratele care bate la uşa inimii sale şi cere ascultare, atenţie, iertare, uneori corectare, dar mereu în caritate fraternă. Adevărata rugăciune nu este niciodată egocentrică, ci este mereu centrată pe celălalt. Ca atare, ea îl ridică pe cel care se roagă la “extazul” carităţii, la capacitatea de a ieşi din sine pentru a deveni aproapele celuilalt în slujire umilă şi dezinteresată. Adevărata rugăciune este motorul lumii, pentru că o ţine deschisă către Dumnezeu. Pentru aceasta, fără rugăciune nu există speranţă, ci numai iluzie. De fapt, nu prezenţa lui Dumnezeu îl înstrăinează pe om, ci absenţa lui: fără Dumnezeul adevărat, Tatăl Domnului Isus Cristos, speranţele devin iluzii care induc să evadăm din realitate. A vorbi cu Dumnezeu, a rămâne în prezenţa sa, a ne lăsa luminaţi şi purificaţi de cuvântul său, ne introduce, în schimb, în inima realităţii, în intimul motor al devenirii cosmice, ne introduce, ca să spunem aşa, în inima pulsantă a universului.

În conexiune armonioasă cu rugăciunea şi postul şi pomana pot fi considerate locuri de însuşire şi exercitare a speranţei creştine. Părinţilor şi scriitorilor antici le place să sublinieze că aceste trei dimensiuni ale vieţii evanghelice sunt inseparabile, se fecundează reciproc şi aduc cu atât mai mult rod, cu cât se coroborează mai mult reciproc. Graţie ajutorului unit al rugăciunii, al postului şi al pomenii, Postul Mare, în ansamblul său, îi formează pe creştini să fie bărbaţi şi femei ai speranţei, după exemplul sfinţilor.

Aş vrea acum să mă opresc, pe scurt, şi asupra suferinţei deoarece, aşa cum am scris în Enciclica Spe salvi, “măsura umanităţii se determină în mod esenţial în raportul cu suferinţa şi cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru fiecare om ca şi pentru societate” (Spe salvi, 38). Paştele, spre care este îndreptat Postul Mare, este misterul care dă sens suferinţei umane, pornind de la supraabundenţa com-pătimirii lui Dumnezeu, realizată în Isus Cristos. De aceea, drumul Postului Mare, fiind în întregime iradiat de lumina pascală, ne face să retrăim ceea ce a avut loc în inima divino-umană a lui Cristos în timp ce urca la Ierusalim pentru ultima dată, pentru a se oferi pe sine însuşi ca ispăşire (cf. Is 53,10). Suferinţa şi moartea au coborât ca întuneric pe măsură ce el se apropia de cruce, dar a devenit vie şi flacăra iubirii. Suferinţa lui Cristos este de fapt, în întregime, pătrunsă de lumina iubirii (cf. Spe salvi, 38): iubirea Tatălui care-i permite Fiului să meargă cu încredere în întâmpinarea ultimului său “botez”, aşa cum el însuşi defineşte apogeul misiunii sale (cf. Lc 12,50). Acel botez de durere şi de iubire Isus l-a primit pentru noi, pentru toată omenirea. A suferit pentru adevăr şi dreptate, aducând în istoria oamenilor evanghelia suferinţei, care este cealaltă faţă a evangheliei iubirii. Dumnezeu nu poate pătimi, dar poate şi vrea să com-pătimească. De la pătimirea lui Cristos, poate intra în orice suferinţă umană acea con-solatio, “consolarea iubirii părtaşe a lui Dumnezeu şi astfel apare steaua speranţei” (Spe salvi, 39).

Ca pentru rugăciune, tot aşa pentru suferinţă, istoria Bisericii este foarte bogată în martori care s-au dedicat pentru alţii fără precupeţire, cu preţul unor suferinţe dure. Cu cât e mai mare speranţa care ne animă, cu atât e mai mare şi în noi capacitatea de a suferi din iubire faţă de adevăr şi de bine, oferind cu bucurie micile şi marile trude de fiecare zi şi inserându-le în marea com-pătimire a lui Cristos (cf. ivi, 40). Să ne ajute în acest drum de perfecţiune evanghelică Maria, care, împreună cu inima Fiului, a avut inima sa neprihănită străpunsă de sabia durerii. Tocmai în aceste zile, amintind aniversarea a 150 de ani de la apariţiile Fecioarei la Lourdes, suntem conduşi să medităm asupra misterului împărtăşirii Mariei cu durerile omenirii; în acelaşi timp, suntem încurajaţi să luăm consolare din “tezaurul de compasiune” (ibid.) al Bisericii, la care ea a contribuit mai mult decât orice altă creatură. De aceea, să începem Postul Mare în unire spirituală cu Maria, care “a înaintat pe drumul credinţei” în urma Fiului său (cf. Lumen gentium, 50) şi îi precede mereu pe discipoli în itinerarul spre lumina pascală. Amin!