Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de pe esplanada Sanctuarului din Fatima
joi, 13 mai 2010

Dragi pelerini,

“Seminţia voastră se va bucura de renume printre neamuri, [...] şi vor recunoaşte în ei o seminţie binecuvântată de Domnul” (Is 61,9). Aşa începea prima lectură de la această Liturghie, ale cărei cuvinte au o împlinire minunată în această adunare reunită cu evlavie la picioarele Preasfintei Fecioare Maria de la Fatima. Surori şi fraţi atât de iubiţi, şi eu am venit ca pelerin la Fatima, la această “casă” pe care Maria a ales-o pentru a ne vorbi nouă în timpurile moderne. Am venit la Fatima pentru a mă bucura de prezenţa Mariei şi a ocrotirii sale materne. Am venit la Fatima, pentru că spre acest loc converge astăzi Biserica peregrină, voită de Fiul său ca instrument de evanghelizare şi sacrament de mântuire. Am venit la Fatima pentru a mă ruga, cu Maria şi cu atâţia pelerini, pentru omenirea noastră încercată de lipsuri şi suferinţe. În sfârşit, am venit la Fatima cu aceleaşi sentimente ale fericiţilor Francisco şi Jacinta şi ale slujitoarei lui Dumnezeu Lucia, pentru a încredinţa Preasfintei Fecioare mărturisirea intimă că “iubesc”, că Biserica, preoţii “îl iubesc” pe Isus şi doresc să ţină ochii aţintiţi spre El, în timp ce se încheie acest An al Preoţiei, şi pentru a încredinţa ocrotirii materne a Mariei pe preoţi, pe consacraţi şi pe consacrate, pe misionari şi pe toţi făcătorii de bine care fac primitoare şi binefăcătoare Casa lui Dumnezeu.

Ei sunt seminţia pe care Domnul a binecuvântat-o… Seminţie pe care Domnul a binecuvântat-o eşti tu, iubită Dieceză de Leiria-Fatima, împreună cu păstorul tău Mons. Antonio Marto, căruia îi mulţumesc pentru salutul pe care mi l-a adresat la început şi pentru toată grija cu care m-a umplut, şi prin intermediul colaboratorilor săi, în acest sanctuar. Îl salut pe domnul preşedinte al republicii şi celelalte autorităţi care sunt în slujba acestei naţiuni glorioase. În mod ideal îmbrăţişez toate diecezele din Portugalia, reprezentate aici de episcopii lor, şi încredinţez cerului toate popoarele şi naţiunile de pe pământ. În Dumnezeu, îi strâng la inimă pe toţii fiii şi fiicele lor, îndeosebi pe aceia dintre ei care trăiesc în suferinţă sau sunt abandonaţi, dorind să le transmit acea mare speranţă care arde în inima mea şi care aici, la Fatima, poate fi găsită în manieră mai palpabilă. Marea noastră speranţă să îşi înfigă rădăcinile în viaţa fiecăruia dintre voi, dragi pelerini prezenţi aici, şi a celor care sunt uniţi cu noi prin intermediul mijloacelor de comunicare socială.

Da! Domnul, marea noastră speranţă, este cu noi; în iubirea sa milostivă, oferă un viitor poporului său: un viitor de comuniune cu El. Experimentând milostivirea şi consolarea lui Dumnezeu care nu l-a abandonat de-a lungul obositorului drum de întoarcere din exilul din Babilon, poporul lui Dumnezeu exclamă: “Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu” (Is 61,10). Fiică sublimă a acestui popor este Fecioara Mamă din Nazaret, care, îmbrăcată în har şi surprinsă în mod delicat datorită conceperii lui Dumnezeu în sânul ei, îşi însuşeşte şi ea această bucurie şi această speranţă în cântarea Magnificat: “Duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu”. În acelaşi timp, ea nu se vede ca o privilegiată în mijlocul unui popor steril, ba chiar profeţeşte pentru el bucuriile dulci ale unei maternităţi minunate a lui Dumnezeu, pentru că “milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de El” (Lc 1,47.50).

Dovadă este acest loc binecuvântat. Peste şapte ani vă veţi întoarce aici pentru a celebra centenarul primei vizite făcute de Doamna “venită din cer”, ca Învăţătoare care îi introduce pe micii vizionari în cunoaşterea intimă a iubirii trinitare şi îi face să îl guste pe Dumnezeu însuşi ca lucrul cel mai frumos din existenţa umană. O experienţă de har care i-a făcut să devină îndrăgostiţi de Dumnezeu în Isus, până acolo încât Jacinta exclama: “Îmi place atât de mult să îi spun lui Isus că îl iubesc! Atunci când îi spun aceasta de multe ori, mi se pare că am un foc în piept, dar nu mă ard”. Şi Francisco spunea: “Ceea ce mi-a plăcut mai mult decât orice a fost să îl văd pe Domnul nostru în acea lumină pe care Mama noastră ne-a pus-o în piept. Îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu!” (Memoriile Sorei Lucia, I, 42 şi 126).

Fraţilor, ascultând aceste inocente şi profunde destăinuiri mistice ale Păstoraşilor, unii ar putea să privească la ei cu puţină invidie pentru că ei au văzut, sau cu resemnarea dezamăgită a celui care nu a avut acelaşi noroc, dar insistă în voinţa de a vedea. Acestor persoane, Papa le spune asemenea lui Isus: “Oare nu vă înşelaţi voi tocmai pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12,24). Scripturile ne invită să credem: “Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29), însă Dumnezeu – mai intim mie decât sunt eu însumi (cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, III, 6, 11) – are puterea de a ajunge la noi, îndeosebi prin simţurile interioare, astfel încât sufletul primeşte atingerea suavă a unei realităţi care se află dincolo de sensibil şi care îl face capabil să ajungă la ceea ce nu este sensibil, ceea ce nu este vizibil pentru simţuri. Pentru acest scop se cere o vigilenţă interioară a inimii pe care, în cea mai mare parte a timpului, nu o avem din cauza presiunii puternice a realităţilor externe şi a imaginilor şi preocupărilor care umplu sufletul (cf. Comentariu teologic al Mesajului de la Fatima, anul 2000). Da! Dumnezeu poate ajunge la noi, oferindu-se viziunii noastre interioare.

Mai mult, acea lumină din lăuntrul Păstoraşilor, care provine din viitorul lui Dumnezeu, este aceeaşi care s-a manifestat la împlinirea timpurilor şi a venit pentru toţi: Fiul lui Dumnezeu făcut om. Faptul că El are puterea de a înflăcăra inimile mai reci şi triste îl vedem în discipolii din Emaus (cf. Lc 24,32). De aceea, speranţa noastră are un fundament real, se sprijină pe un eveniment care se situează în istorie şi, în acelaşi timp, o depăşeşte: este Isus din Nazaret. Şi entuziasmul provocat de înţelepciunea sa şi de puterea sa mântuitoare în oamenii de odinioară este atât de mare încât o femeie în mijlocul mulţimii – aşa cum am ascultat în Evanghelie – exclamă: “Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt”. Totuşi Isus răspunde: “Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează” (Lc 11,27.28). Dar cine are timp să asculte cuvântul său şi să se lase fascinat de iubirea sa? Cine veghează, în noaptea îndoielii şi a incertitudinii, cu inima trează în rugăciune? Cine aşteaptă zorile zilei noi, ţinând aprinsă flacăra credinţei? Credinţa în Dumnezeu îi deschide omului orizontul unei speranţe sigure care nu dezamăgeşte; indică un fundament solid pe care să ne sprijinim, fără frică, propria viaţă; cere abandonarea, plină de încredere, în mâinile iubirii care susţine lumea.

“Seminţia voastră se va bucura de renume printre neamuri, [...] şi vor recunoaşte în ei o seminţie binecuvântată de Domnul” (Is 61,9), cu o speranţă de neclintit şi care rodeşte într-o iubire care se sacrifică pentru alţii dar nu îi sacrifică pe alţii; ba chiar – aşa cum am ascultat în lectura a doua – “toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,7). Pentru acestea ne sunt exemplu şi stimulent Păstoraşii, care au făcut din viaţa lor o ofrandă lui Dumnezeu şi o împărtăşire cu alţii, din iubire faţă de Dumnezeu. Preasfânta Fecioară i-a ajutat să îşi deschidă inima faţă de universalitatea iubirii. Îndeosebi Fericita Jacinta se arăta neobosită în împărtăşirea cu cei săraci şi în sacrificiul pentru convertirea păcătoşilor. Numai cu această iubire de fraternitate şi de împărtăşire vom reuşi să edificăm civilizaţia iubirii şi a păcii.

S-ar înşela cel care ar crede că misiunea profetică de la Fatima este încheiată. Aici retrăieşte acel plan al lui Dumnezeu care interpelează omenirea încă de la începuturile sale: “Unde este Abel, fratele tău? [...] Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ!” (Gen 4,9). Omul a putut să dezlănţuie un ciclu de moarte şi de teroare, dar nu reuşeşte să îl întrerupă… În Sfânta Scriptură apare frecvent faptul că Dumnezeu este în căutarea celor drepţi pentru a salva cetatea oamenilor, şi acelaşi lucru îl face aici, la Fatima, când Preasfânta Fecioară întreabă: “Vreţi să vă oferiţi lui Dumnezeu pentru a suporta toate suferinţele pe care El va voi să vi le trimită, ca act de reparare pentru păcatele cu care El este ofensat şi de implorare pentru convertirea păcătoşilor?” (Memoriile Sorei Lucia, I, 162).

Cu familia umană gata să sacrifice legăturile sale cele mai sfinte pe altarul egoismelor meschine de naţiune, rasă, ideologie, grup, individ, a venit din cer Mama noastră binecuvântată oferindu-se pentru a transplanta în inimile celor care se încredinţează ei iubirea lui Dumnezeu care arde în inima ei. În acel timp au fost numai trei, al căror exemplu de viaţă s-a răspândit şi înmulţit în grupuri nenumărate pe întreaga suprafaţă a pământului, îndeosebi când trece Fecioara Peregrină, care s-au dedicat cauzei solidarităţii fraterne. Fie ca aceşti şapte ani care ne despart de centenarul apariţiilor să grăbească prevestitul triumf al Inimii Neprihănite a Mariei, spre gloria Preasfintei Treimi.