Predica Papei Benedict al XVI-lea
la Liturghia prezidată în Efes, Turcia
miercuri, 29 noiembrie 2006

Dragi fraţi şi surori,

În această celebrare euharistică îl lăudăm pe Domnul pentru maternitatea divină a Mariei, un mister mărturisit şi proclamat solemn în Efes de Conciliul Ecumenic din anul 431. În acest loc, atât de drag creştinilor, au venit ca pelerini venerabilii mei predecesori Servitorii lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea şi Papa Ioan Paul al II-lea; acesta din urmă a venit la Sanctuarul de aici la 30 noiembrie 1979, la doar un an după începerea pontificatului său. Un alt predecesor al meu a fost în această ţară dar nu ca Papă ci ca reprezentant papal, între ianuarie 1935 şi decembrie 1944: Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea, Angelo Roncalli, a cărui amintire stârneşte încă multă devoţiune şi afecţiune. El a admirat şi iubit foarte mult poporul turc. Aici aş dori să citez o notiţă din jurnalul său: “Iubesc poporul turc; apreciez calităţile naturale ale acestui popor care îşi are locul său aparte în itinerariul civilizaţiei” (Jurnalul inimii, pg 233). El a lăsat Bisericii şi lumii moştenire optimismul său creştin, înrădăcinat în credinţa profundă şi uniunea constantă cu Dumnezeu. În acelaşi spirit mă adresez acestei naţiuni şi, în mod special, “turmei mici” a creştinilor ce trăiesc în mijlocul ei, pentru a oferi un cuvânt de încurajare şi pentru a manifesta afecţiunea întregii Biserici. Cu multă iubire îi salut pe toţi cei prezenţi aici, pe credincioşii din Izmir, Mersin, Iskenderun şi Antakia, şi pe ceilalţi din alte diferite părţi ale lumii, precum şi pe cei care nu au putut lua parte la această celebrare dar sunt în chip spiritual uniţi cu noi. Îi salut în mod special pe Arhiepiscopul Ruggero Franceschini de Izmir, pe Arhiepiscopul emerit Giuseppe Bernardini de Izmir, pe Episcopul Luigi Padovese, pe preoţi şi pe persoanele consacrate. Vă mulţumesc pentru prezenţa voastră, pentru mărturia şi slujirea voastră pentru Biserică în acest pământ binecuvântat unde, la începuturile ei, comunitatea creştină a cunoscut o extraordinară creştere, după cum o arată numeroasele pelerinaje ce se fac în Turcia până şi astăzi.

Mama lui Dumnezeu – Mama Bisericii

Am ascultat un pasaj din Evanghelia Sfântului Ioan, care ne invită să contemplăm momentul Răscumpărării, când Maria, unită cu Fiul ei în oferirea Jertfei Sale, a extins maternitatea ei asupra tuturor oamenilor, în special asupra discipolilor lui Isus. Un martor privilegiat la acest eveniment a fost autorul celei de-a patra Evanghelii, Ioan, singurul Apostol care a rămas la Golgota cu Mama lui Isus şi cu celelalte femei. Maternitatea Mariei, care a început cu fiat-ul ei în Nazaret, este împlinit la picioare Crucii. Deşi este adevărat – după cum spune Sf. Anselm – că “din momentul fiat-ului Maria începe să ne poarte pe toţi în pântecele ei”, vocaţia maternă şi misiunea Fecioarei privitoare la cei care cred în Cristos a început de fapt când Isus i-a spus: “Femeie, iată-l pe fiul tău!” (Ioan 19,27). Fiul lui Dumnezeu şi-a împlinit astfel misiunea Sa: născut din Fecioară pentru a-şi asuma condiţia noastră umană întru totul mai puţin întru păcat, la întoarcerea la Tatăl el lasă în urma Sa în lume sacramentul unităţii neamului omenesc (cf. Lumen Gentium nr. 1): familia “ajunsă la unitate prin unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt” (Sf. Ciprian, De Orat. Dom., 23: PL 4, 536), în centrul căreia se află această nouă legătură între Mamă şi discipoli. Maternitatea divină a Mariei şi maternitatea ei eclezială sunt astfel inserabil unite.

Mama lui Dumnezeu – Mama Unităţii

Prima lectură ne-a prezentat ceea ce poate fi numită “Evanghelia” Apostolului Neamurilor: toţi, inclusiv păgânii, sunt chemaţi în Cristos să participe pe deplin la misterul mântuirii. Textul conţine şi expresia pe care am ales-o ca moto al călătoriei mele apostolice: “El, Cristos, este pacea noastră” (Efeseni 2,14). Inspirat de Duhul Sfânt, Paul ne spune că Isus Cristos nu numai ne-a adus pacea, dar şi că El este pacea noastră. Şi justifică această afirmaţie referindu-se la misterul Crucii: vărsându-şi sângele Său, oferind ca jertfă “trupul Său”, Isus a distrus duşmănia “în El însuşi” şi a creat “în El însuşi, din doi, un singur om nou” (cf. Efeseni 2,14-16). Apostolul explică în ce sens, într-un mod cu adevărat imprevizibil, pacea mesianică s-a realizat acum în însăşi persoana lui Cristos şi în misterul Său salvific. El explică acestea scriind, pe când era închis, comunităţii creştine care locuia aici, la Efes: “Către sfinţii care sunt în Efes şi care cred în Cristos Isus” (Efeseni 1,1), după cum spune în introducerea epistolei. Apostolul le urează acestora “har şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos” (Efeseni 1,2). Harul este forţa care transformă omul şi lume; pacea este rodul matur al acestei transformări. Cristos este harul; Cristos este pacea. Paul ştie că a fost trimis să vestească un “mister”, un plan divin care numai la împlinirea timpurilor s-a realizat şi a fost revelat în Cristos: şi anume că “păgânii sunt împreună-moştenitori, formează un singur trup şi sunt împreună părtaşi ai promisiunii în Cristos Isus prin Evanghelie” (Efeseni 3,6). Acest “mister” se realizează, pe planul istorico-salvific, în Biserică, în acel popor nou în care, dărâmând vechiul zid al dezbinării, se regăsesc în unitate iudei şi păgâni. Asemenea lui Cristos, Biserica nu este numai instrument de unitate, ci şi un semn eficace. Iar Fecioara Maria, Mama lui Cristos şi a Bisericii, este Mama acelui mister de unitate pe care Cristos şi Biserica împreună îl reprezintă şi îl construiesc în lume şi în istorie.

Să implorăm pacea pentru Ierusalim şi pentru lumea întreagă

Apostolul Neamurilor spune că Cristos “ne-a făcut din două una” (Efeseni 2,14); aceste cuvinte se referă tocmai la relaţia dintre iudei şi păgâni, în raport cu misterul mântuirii veşnice, dar ele pot să fie extinse, prin analogie, la relaţia dintre popoarele şi civilizaţiile lumii actuale. Cristos “a venit să vestească pacea” (cf. Efeseni 2,17), nu doar între evrei şi ne-evrei, ci tuturor neamurilor, din moment ce toate îşi au originea în acelaşi Dumnezeu, Creatorul şi Domnul unic al universului. Întăriţi de cuvântul lui Dumnezeu, de aici din Efes, cetate binecuvântată de prezenţa Preasfintei Fecioare Maria – care ştim că este iubită şi venerată şi de către musulmani – să înălţăm către Domnul o rugăciune specială pentru pacea între popoare. Din această peninsulă a Anatoliei, o punte naturală între două continente, să implorăm pacea şi reconcilierea, înainte de toate pentru cei care locuiesc în Ţara pe care o numim “Sfântă” şi care este considerată aşa de creştini, evrei şi musulmani deopotrivă: este ţara lui Avraam, Isaac şi Iacob, destinată să fie casa unui popor care să devină o binecuvântare pentru toate neamurile (cf. Geneză 12,1-3). Pace pentru întreaga omenire! Fie ca profeţia lui Isaia să se împlinească rapid: “Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2,4). Avem cu toţii nevoie de această pace universală; iar Biserica nu este chemată să fie doar un herald profetic, ci mai mult, “semn şi instrument” al acestei păci. Tocmai în această perspectivă a păcii universale, dorul după deplina comuniune şi înţelegere între toţi creştinii devine mai adânc şi mai intens. La această celebrare sunt prezenţi credincioşi catolici de diferite rituri şi aceasta este un motiv de bucurie şi de laudă către Dumnezeu. Aceste rituri, când converg în unitate şi mărturie comună, sunt o expresie a acelei minunate diversităţi care împodobeşte Mireasa lui Cristos. În acest sens, unitatea Ordinarilor Conferinţei Episcopale, în comuniune şi în împărtăşirea activităţii pastorale, trebuie să fie exemplară.

Magnificat

În Liturghia de astăzi am repetat, ca refren la psalmul responsorial, cântarea de laudă rostită de Fecioara din Nazaret la întâlnirea cu ruda ei mai în vârstă, Elisabeta (cf Luca 1,39). Şi inimile noastre au fost mângâiate de cuvintele psalmistului: “Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Psalm 85,11). Dragi fraţi şi surori, cu această vizită am vrut să transmit iubirea şi apropierea spirituală nu numai din partea mea, ci şi a Bisericii universale, faţă de comunitatea creştină de aici, din Turcia, o mică minoritate care se confruntă în fiecare zi cu numeroase provocări şi dificultăţi. Cu încredere fermă să cântăm, împreună cu Maria, un “magnificat” de laudă şi de mulţumire lui Dumnezeu, care a privit la umilinţa slujitoarei sale (cf Luca 1,47-48). Să cântăm cu bucurie chiar şi atunci când suntem încercaţi de greutăţi şi pericole, aşa după cum am învăţat din mărturia frumoasă a preotului roman Andrea Santoro, pe care îmi face plăcere să îl amintesc în această celebrare. Maria ne învaţă că izvorul bucuriei noastre şi sprijinul nostru statornic este Cristos, şi ne repetă cuvintele lui “Nu vă temeţi” (Marcu 6,50), “Eu sunt cu voi” (Matei 28,20). Marie, Mama Bisericii, însoţeşte-ne întotdeauna pe drumul nostru! Sfântă Marie, Mama lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi! Aziz Meryem Mesih’in Annesi bizim için Dua et! Amin.