Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Domplatz
Erfurt, 24 septembrie 2011

Iubiţi fraţi şi surori!

“Lăudaţi-l pe Domnul în orice timp, pentru că este bun”: aşa am cântat adineauri înainte de Evanghelie. Da, avem cu adevărat motiv pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu din toată inima. Dacă în acest oraş ne întoarcem înapoi cu gândul la anul 1981, anul jubiliar al sfintei Elisabeta, în urmă cu treizeci de ani, în timpurile RDG-ului – cine şi-ar fi imaginat că zidul şi sârma ghimpată la frontiere vor cădea după câţiva ani? Şi dacă mergem şi mai înapoi, cu circa şaizeci de ani până în anul 1941, în timpurile naţional-socialismului – cine ar fi putut prezice că aşa-numitul “Reich milenar” va fi redus în cenuşă deja după patru ani?

Iubiţi fraţi şi surori, aici în Turingia şi în RDG-ul de atunci a trebuit să suportaţi o adevărată dictatură “neagră” [nazistă] şi una “roşie” [comunistă], care pentru credinţa creştină aveau efectul pe care îl are ploaia acidă. Atâtea consecinţe tardive din acel timp încă mai trebuie lichidate mai ales în domeniul intelectual şi religios. Majoritatea oamenilor din acest ţinut trăiesc de acum departe de credinţa în Cristos şi de comuniunea Bisericii. Însă ultimele decenii prezintă şi experienţe pozitive: un orizont mai amplu, un schimb dincolo de frontiere, o certitudine încrezătoare că Dumnezeu nu ne părăseşte şi ne conduce pe căi noi. “Unde este Dumnezeu, acolo este viitor”.

Noi toţi suntem convinşi că noua libertate a ajutat să se confere vieţii oamenilor o demnitate mai mare şi să deschidă multiple posibilităţi noi. Şi din punctul de vedere al Bisericii putem sublinia cu recunoştinţă multe facilitări: noi posibilităţi pentru activităţile parohiale, iniţiative diecezane cu caracter pastoral sau cultural. Însă aceste posibilităţi ne-au dus şi la creştere în credinţă? Oare nu trebuie căutate rădăcinile profunde ale credinţei şi ale vieţii creştine în cu totul altceva decât în libertatea socială? Mulţi catolici fermi au rămas fideli lui Cristos şi Bisericii chiar în situaţia dificilă a unei asupriri exterioare. Au acceptat dezavantaje personale numai să trăiască propria credinţă. Aici aş vrea să le mulţumesc preoţilor şi colaboratorilor şi colaboratoarelor lor din acele timpuri. În mod deosebit aş vrea să amintesc de pastoraţia refugiaţilor imediat după al doilea război mondial: pe atunci mulţi ecleziastici şi laici au făcut lucruri mari pentru a atenua situaţia grea a fugarilor şi a le dărui o nouă patrie. Nu în cele din urmă, o mulţumire sinceră se îndreaptă spre părinţi care, în mijlocul diasporei şi într-un ambient politic ostil Bisericii, i-au educat pe copiii lor în credinţa catolică. De exemplu, merită să fie amintite cu recunoştinţă Săptămânile Religioase pentru copii în timpul vacanţelor, precum şi munca rodnică a Caselor pentru tineretul catolic “Sankt Sebastian” la Erfurt şi “Marcel Callo” la Heiligenstadt. În special la Eichsfeld mulţi creştini catolici au rezistat în faţa ideologiei comuniste. Dumnezeu să răsplătească din belşug perseverenţa în credinţă. Mărturia curajoasă şi încrederea răbdătoare în providenţa lui Dumnezeu sunt ca o sămânţă preţioasă care promite un rod îmbelşugat pentru viitor.

Prezenţa lui Dumnezeu se manifestă în mod deosebit de clar în sfinţii săi. Mărturia lor de credinţă poate şi ne dea şi astăzi curajul pentru o nouă trezire. Ne gândim aici mai ales la sfinţii patroni ai Diecezei de Erfurt: Elisabeta de Turingia, Bonifaciu şi Kilian. Elisabeta a venit dintr-o ţară străină, din Ungaria, la Wartburg în Turingia. A dus o viaţă intensă de rugăciune, unită cu pocăinţa şi cu sărăcia evanghelică. Ea cobora în mod obişnuit din castelul ei în oraşul Eisenach pentru a se îngriji personal de săraci şi de bolnavi. Viaţa ei pe acest pământ a durat puţin – a ajuns numai la vârsta de douăzeci şi patru de ani – însă rodul sfinţeniei sale a fost imens. Sfânta Elisabeta se bucură de mare stimă şi din partea creştinilor evanghelici; poate să ne ajute pe noi toţi să descoperim plinătatea credinţei transmise şi să o traducem în viaţa noastră zilnică.

La rădăcinile creştine ale ţării noastre face trimitere şi întemeierea Diecezei de Erfurt în anul 742 din partea sfântului Bonifaciu. Acest eveniment constituie, în acelaşi timp, prima menţionare documentată a oraşului Erfurt. Episcopul misionar venise din Anglia şi a lucrat în strânsă legătură cu Succesorul sfântului Petru. Îl venerăm ca “Apostol al Germaniei”; a murit martir. Doi din însoţitorii săi care au împărtăşit împreună cu el mărturia sângelui pentru credinţa creştină sunt înmormântaţi aici, în Domul din Erfurt: sunt sfinţii Eoban şi Adelar.

Deja înainte de misionarii anglosaxoni a lucrat în Turingia sfântul Kilian, un misionar itinerant care provenea din Irlanda. Împreună cu doi însoţitori el a murit martir la Würzburg, deoarece critica comportamentul greşit din punct de vedere moral al ducelui de Turingia care locuia acolo. În sfârşit, nu vrem să-l uităm pe sfântul Sever, patronul lui Severikirche aici în Piaţa Domului: în secolul al patrulea el era Episcop de Ravenna; în anul 836 rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Erfurt pentru a înrădăcina mai profund credinţa creştină în această regiune.

Ce au în comun aceşti sfinţi? Cum putem descrie şi face rodnic pentru noi aspectul deosebit al vieţii lor? Da, sfinţii ne arată că este posibil şi că este bine să trăim în mod radical raportul cu Dumnezeu, să-l punem pe Dumnezeu pe primul loc şi nu ca o realitate printre celelalte. Sfinţii ne fac evident faptul că Dumnezeu cel dintâi s-a îndreptat spre noi, în Isus Cristos s-a manifestat şi ni se manifestă nouă. Cristos ne vine în întâmpinare, vorbeşte fiecăruia şi îl invită la urmarea Lui. Această posibilitate sfinţii au valorizat-o, s-au îndreptat, ca să spunem aşa, din interiorul lor spre El – în dialogul rugăciunii – şi de la El au primit lumina care le-a deschis viaţa adevărată.

Credinţa este mereu chiar şi esenţialmente un crez împreună cu alţii. Faptul de a putea crede îl datorez înainte de toate lui Dumnezeu care mi se adresează şi, ca să spunem aşa, “aprinde” credinţa mea. Dar foarte concret datorez credinţa mea şi celor care sunt aproape de mine şi care au crezut înaintea mea şi cred împreună cu mine. Acest “cu”, fără de care nu poate exista nici o credinţă personală, este Biserica. Şi această Biserică nu se opreşte în faţa frontierelor ţărilor, o demonstrează naţionalităţile sfinţilor menţionaţi de mine puţin mai înainte: Ungaria, Anglia, Irlanda şi Italia. Aici se evidenţiază cât de important este schimbul spiritual care se răspândeşte prin întreaga Biserică universală. Dacă noi ne deschidem la toată credinţa în toată istoria şi în mărturiile sale în toată Biserica, atunci credinţa catolică are un viitor şi ca forţă publică în Germania. În acelaşi timp figurile sfinţilor pe care le-am amintit ne arată marea rodnicie a unei vieţi sfinte, a acestei iubiri radicale faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Sfinţii, chiar dacă sunt numai puţini, schimbă lumea.

Astfel schimbările politice din anul 1989 în ţara voastră nu erau motivate numai de dorinţa de bunăstare şi de libertate de mişcare, ci, în mod decisiv, şi de dorinţa de adevăr. Această dorinţă a fost ţinută trează, printre altele, de persoane care erau totalmente în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui şi erau dispuse să-şi sacrifice propria viaţă. Ei şi sfinţii amintiţi ne dau curajul de a scoate profit din noua situaţie. Nu vrem să ne ascundem într-o credinţă numai privată, ci vrem să gestionăm în mod responsabil libertatea dobândită. Asemenea sfinţilor Kilian, Bonifaciu, Adelar, Eoban şi Elisabeta de Turingia vrem să mergem în întâmpinarea concetăţenilor noştri ca nişte creştini şi să-i invităm să descopere cu noi plinătatea Veştii Bune. Atunci ne vom asemăna cu vestitul clopot al Domului din Erfurt care poartă numele de “Glorios”. El este considerat cel mai mare clopot medieval din lume, în oscilaţie liberă. Este un semn viu al înrădăcinării noastre profunde în tradiţia creştină, dar şi o chemare de a porni la drum şi de a ne angaja în misiune. Va suna şi astăzi la sfârşitul Liturghiei solemne. Fie ca el să ne stimuleze atunci să facem vizibilă şi auzibilă – după exemplul sfinţilor – mărturia lui Cristos, să facă auzibilă şi vizibilă gloria lui Dumnezeu şi, în felul acesta, să trăim într-o lume în care Dumnezeu este prezent şi face viaţa frumoasă şi bogată în semnificaţie. Amin.