Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată în Parcul Błonie din Cracovia
duminică, 28 mai 2006

“Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer?” (Fapte 1,11)

Fraţi şi surori, astăzi în Parcul Błonie din Cracovia auzim încă o dată această întrebare din Faptele Apostolilor. De data aceasta ne este adresată nouă tuturor: “De ce staţi privind spre cer?” Răspunsul la această întrebare include adevărul fundamental despre viaţă şi despre destinul fiecărui om.

Întrebarea se referă la două atitudini ale noastre în legătură cu două realităţi în care este înscrisă viaţa omului: pământul şi cerul. Mai întâi pământul: “De ce staţi?” – De ce sunteţi aici pe pământ? Răspunsul nostru este că suntem pe pământ deoarece Creatorul nostru ne-a pus aici ca încununare a operei creaţiei Sale. Dumnezeu Atotputernicul, în planul Său inefabil de iubire, a creat universul din nimic. Şi după ce a încheiat această operă, a chemat la existenţă bărbatul şi femeia, creându-i după chipul şi asemănarea Sa (cf. Geneză 1,26-27). El le-a dat demnitatea de copii ai lui Dumnezeu şi darul nemuririi. Ştim că omul s-a rătăcit, a folosit greşit darul libertăţii şi i-a spus “nu” lui Dumnezeu, condamnându-se astfel la o viaţă marcată de rău, suferinţă şi moarte. Dar ştim de asemenea că Dumnezeu nu s-a resemnat în faţa acestei situaţii, ci a intrat direct în istoria omenirii, care de atunci a devenit istoria mântuirii. “Noi suntem” pe pământ, noi suntem înrădăcinaţi în pământ şi creştem din el. Aici facem binele în multe domenii ale vieţii de zi cu zi, în spaţiul material şi spiritual, în relaţiile noastre cu ceilalţi, în edificarea comunităţii umane, în cultură. Aici de asemenea experimentăm oboseala celor care merg spre scop pe căi lungi şi sinuoase, în mijlocul ezitărilor, al tensiunilor, al incertitudinilor, cu convingerea că într-o zi călătoria va ajunge la sfârşit. Atunci se naşte întrebarea: Atâta este tot? Este pământul acesta pe care “noi stăm” destinul nostru final?

În acest context trebuie să ne oprim la a doua parte a întrebării biblice: “De ce staţi privind spre cer?” Am citit că, pe când apostolii l-au întrebat pe Domnul Înviat despre refacerea împărăţiei pământeşti a lui Israel, “El a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor”. Şi “erau cu ochii aţintiţi spre cer pe când el se înălţa” (cf. Fapte 1,9-10). Ei au privit spre cer deoarece s-au uitat la Isus Cristos, Cel Răstignit şi Înviat, ridicat în înălţimi. Nu ştim dacă exact în acel moment ei şi-au dat seama de orizontul magnific, infinit, care se deschidea în faţa ochilor lor: scopul final al pelerinajului nostru pământesc. Poate şi-au dat seama de aceasta doar la Rusalii, în lumina Duhului Sfânt. Pentru noi însă, la o distanţă de două mii de ani, semnificaţia acestui eveniment ne este clară. Aici pe pământ noi suntem chemaţi să privim spre cer, să ne întoarcem minţile şi inimile spre misterul inexprimabil al lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să privim spre această realitate divină, spre care am fost orientaţi prin crearea noastră. Pentru că acolo găsim semnificaţia finală.

Dragi fraţi şi surori, sunt profund mişcat de faptul că am putut celebra această Euharistie astăzi, în Parcul Błonie din Cracovia, unde Papa Ioan Paul al II-lea a celebrat adesea Liturghia în timpul memorabilelor vizite apostolice în ţara sa natală. Prin celebrările sale liturgice, el a întâlnit Poporul lui Dumnezeu în aproape toate colţurile pământului, dar cu siguranţă celebrarea Sfintei Liturghii în Parcul Błonie din Cracovia a fost pentru el un eveniment special. Aici se întorcea cu mintea şi inima la originile lui, la izvoarele credinţei sale şi ale slujirii sale în Biserică. De aici vedea Cracovia şi întreaga Polonie. În prima sa vizită apostolică în Polonia, la 10 iunie 1979, la sfârşitul predicii sale din acest parc, a spus cu nostalgie: “Permiteţi-mi, înainte să vă părăsesc, să privesc încă o dată spre Cracovia, această Cracovie din care fiecare piatră şi fiecare cărămidă îmi sunt foarte dragi. Şi să privesc încă o dată de aici spre Polonia.” În timpul ultimei Liturghii celebrate aici la 18 august 2002, spunea în predică: “Sunt recunoscător pentru invitaţia de a vizita Cracovia mea şi pentru ospitalitatea cu care m-aţi primit” (nr. 2). Doresc să iau aceste cuvinte şi să mi le însuşesc, repetându-le astăzi: Vă mulţumesc din toată inima “pentru invitaţia de a vizita Cracovia mea şi pentru ospitalitatea cu care m-aţi primit”. Cracovia, oraşul lui Karol Wojtyła şi al Papei Ioan Paul al II-lea, este de asemenea Cracovia mea! Cracovia ocupă un loc special în inimile a nenumăraţi creştini din lumea întreagă, care au ştiut că Papa Ioan Paul al II-lea a venit pe colina Vaticanului din acest oraş, de pe colina Wawel, “dintr-o ţară îndepărtată”, dar care astfel a devenit o ţară dragă tuturor.

La începutul celui de-al doilea an al pontificatului meu, am simţit o profundă dorinţă să vizitez Polonia şi Cracovia, ca pelerin pe urmele predecesorului meu. Am dorit să respir aerul ţării lui natale. Am dorit să văd pământurile unde s-a născut, unde a crescut, unde şi-a asumat slujirea neobosită a lui Cristos şi a Bisericii Universale. Am dorit în special să îi întâlnesc pe bărbaţii şi femeile acestei ţări, să experimentez credinţa voastră, care i-a dat viaţa şi tăria, şi să ştiu că voi continuaţi să fiţi tari în credinţă. Aici doresc să îi cer lui Dumnezeu să conserve în voi acea moştenire de credinţă, speranţă şi caritate pe care Papa Ioan Paul al II-lea a lăsat-o lumii, şi vouă în particular.

Îi salut cordial pe toţi cei reuniţi în Parcul Błonie, pe cei pe care îi văd liber cu ochii şi pe cei din depărtare. Aş dori să vă pot întâlni pe fiecare în mod personal. Îi îmbrăţişez pe toţi cei care participă la Euharistia noastră prin radio şi televiziune. Salut întreaga Polonie! Îi salut pe copii şi pe tineri, persoanele individuale şi familiile, pe bolnavi şi pe cei care suferă în trup sau în spirit, care sunt lipsiţi de bucuria vieţii. Îi salut pe toţi cei care lucrează zilnic ajutând ca această ţară să crească în prosperitate. Salut poporul polonez din diaspora, de oriunde din lume. Îi mulţumesc Cardinalului Stanisław Dziwisz, Arhiepiscop Mitropolit de Cracovia, pentru cuvintele sale calde de bun venit. Îi salut pe Cardinalul Franciszek Macharski şi pe toţi Cardinalii, Episcopii, preoţii şi persoanele consacrate, precum şi pe toţi oaspeţii care au venit din multe ţări, în special din ţările vecine. Îl salut pe preşedintele Republicii şi pe primul ministru, pe reprezentanţii autorităţilor naţionale, teritoriale şi locale.

Dragi fraţi şi surori, mi-am ales ca moto pentru pelerinajul meu în Polonia pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea cuvintele: “Rămâneţi tari în credinţa voastră!” Acest apel este adresat tuturor membrilor comunităţii discipolilor lui Cristos, fiecăruia şi tuturor. Credinţa este un act profund personal şi uman, un act care are două aspecte. A crede înseamnă în primul rând a accepta ca adevărat ceea ce minţile noastre nu pot să înţeleagă complet. Trebuie să acceptăm ceea ce Dumnezeu ne revelează despre El, despre noi, despre tot ce ne înconjoară, inclusiv despre lucrurile care sunt invizibile, inexprimabile şi dincolo de imaginaţia noastră. Acest act de acceptare a adevărului revelat lărgeşte orizonturile cunoaşterii noastre şi ne atrage spre misterul în care se găsesc vieţile noastre. A lăsa ca raţiunea noastră să fie astfel limitată nu este ceva uşor de făcut. Aici vedem al doilea aspect al credinţei: este încrederea într-o persoană, nu una oarecare, ci Isus Cristos însuşi. Ceea ce credem este important, dar mai important este Cel în care credem.

Sfântul Paul vorbeşte despre aceasta în pasajul din Scrisoarea către Efeseni pe care l-am ascultat astăzi. Dumnezeu ne-a dat un spirit de înţelepciune şi “luminându-vă ochii inimii voastre ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării sale, care este bogăţia gloriei moştenirii sale între cei sfinţi şi care este imensa măreţie a puterii sale faţă de noi, cei care credem după lucrarea puterii sale pe care a înfăptuit-o în Cristos” (cf. Efeseni 1,17-20). A crede înseamnă a ne abandona lui Dumnezeu şi a-i încredinţa Lui destinele noastre. A crede înseamnă a intra într-o relaţie personală cu Creatorul şi Răscumpărătorul nostru cu puterea Duhului Sfânt şi a face din această relaţie temelia întregii noastre vieţi.

Astăzi am auzit cuvintele lui Isus: “Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului” (Fapte 1,8). Cu secole în urmă aceste cuvinte au ajuns în Polonia. Ele au provocat şi continuă să îi provoace pe toţi cei care spun că îi aparţin lui Cristos, care consideră cauza Sa ca fiind cea mai mare. În ziua în care s-a înălţat la ceruri, El le-a spus Apostolilor: “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura. [...] Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care îi însoţeau” (Marcu 16,15.20). Dragi fraţi şi surori! Când Karol Wojtyła a fost ales pe Scaunul lui Petru pentru a sluji Biserica Universală, ţara voastră a devenit un loc special al mărturiei credinţei în Isus Cristos. Sunteţi chemaţi să daţi această mărturie înaintea întregii lumi. Această vocaţie a voastră este mereu necesară şi este poate mai urgentă ca niciodată, acum când Servitorul lui Dumnezeu a trecut din această lume. Nu lipsiţi lumea de această mărturie!

Înainte să mă întorc la Roma să îmi continui slujirea, adresez un apel către voi toţi cu cuvintele rostite aici de Papa Ioan Paul al II-lea în 1979: “Trebuie să fiţi tari, dragi fraţi şi surori. Trebuie să fiţi tari cu tăria care vine din credinţă. Trebuie să fiţi tari cu tăria credinţei. Trebuie să fiţi fideli. Astăzi, mai mult decât în orice epocă, aveţi nevoie de această tărie. Trebuie să fiţi tari cu tăria speranţei, speranţa care aduce bucuria perfectă în viaţă şi care ne împiedică să îl întristăm pe Duhul Sfânt! Trebuie să fiţi tari cu iubirea, iubirea care este mai tare decât moartea. [...] Trebuie să fiţi tari cu tăria credinţei, a speranţei şi a iubirii, o iubire ce este conştientă, matură şi responsabilă, şi care ne poate ajuta în acest moment al istoriei să purtăm marele dialog cu omul şi cu lumea, un dialog care îşi are temelia în dialogul cu Dumnezeu însuşi, cu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, dialogul mântuirii” (10 iunie 1979, nr. 4).

Şi eu, Papa Benedict al XVI-lea, Succesorul Papei Ioan Paul al II-lea, vă cer să priviţi în sus, de la pământ spre cer, să vă ridicaţi privirea spre Cel pe care l-au urmat, de două mii de ani, generaţiile una după alta, şi în care au descoperit sensul ultim al vieţii. Întăriţi de credinţa în Dumnezeu, dedicaţi-vă cu fervoare consolidării Împărăţiei Sale pe pământ, o Împărăţie a bunătăţii, dreptăţii, solidarităţii şi îndurării. Vă cer să daţi mărturie curajoasă despre Evanghelie în faţa lumii de astăzi, aducând speranţă săracilor, celor care suferă, celor pierduţi şi abandonaţi, celor disperaţi şi celor care tânjesc după libertate, adevăr şi pace. Făcând binele aproapelui vostru şi arătând grijă pentru binele comun, daţi mărturie despre faptul că Dumnezeu este iubire.

Vă cer, la final, să împărtăşiţi cu alte popoare din Europa şi din lume comoara credinţei voastre, nu în ultimul rând ca un mod de a onora memoria conaţionalului vostru care, ca Succesor al Sfântului Petru, a făcut aceasta cu o putere şi eficienţă extraordinară. Şi amintiţi-mă în rugăciunile şi jertfele voastre, aşa cum l-aţi amintit pe marele meu predecesor, pentru ca să pot continua misiunea pe care Cristos mi-a dat-o. Vă cer să rămâneţi tari în credinţa voastră! Rămâneţi tari în speranţa voastră! Rămâneţi tari în iubirea voastră! Amin!