Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Catedrala Sf. Maria din Sydney
sâmbătă, 19 iulie 2008

Dragi fraţi şi surori,

În această deosebită Catedrală mă bucur să am ocazia să îi salut pe fraţii mei Episcopi şi preoţi, şi pe diaconi, persoanele consacrate şi laicii Arhidiecezei de Sydney. Într-un mod special salutul meu se îndreaptă către seminariştii şi tinerii consacraţi, care sunt prezenţi între noi. Asemenea tinerilor israelieni din prima lectură de astăzi, ei sunt un semn de speranţă şi de înnoire pentru poporul lui Dumnezeu; şi, asemenea tinerilor israelieni, ei vor avea sarcina de a construi casa Domnului în generaţia care vine. În timp ce admirăm acest magnific edificiu, cum am putea să nu ne gândim la toţi preoţii, persoanele consacrate şi laicii care, fiecare în mod propriu, au contribuit la construirea Bisericii din Australia? Un gând special se îndreaptă către acele familii de colonişti cărora pr. Jeremiah O’Flynn le-a încredinţat Preasfântul Sacrament la plecarea sa, o “mică turmă” ce a preţuit şi conservat acea valoroasă comoară, transmiţând-o generaţiilor următoare care au ridicat acest mare tabernacol spre mărirea lui Dumnezeu. Să ne bucurăm de fidelitatea şi perseverenţa lor şi să ne dedicăm continuării muncii lor pentru răspândirea Evangheliei, convertirea inimilor şi creşterea Bisericii în sfinţenie, unitate şi caritate!

Ne pregătim să celebrăm sfinţirea noului altar al acestei venerabile Catedrale. Aşa cum ne aminteşte în mod deosebit sculptura frontală, fiecare altar este un simbol al lui Isus Cristos, prezent în mijlocul Bisericii Sale ca preot, altar şi victimă (cf. Prefeţei la Paşti V). Răstignit, îngropat şi înviat din morţi, primind viaţă în Duh şi şezând de-a dreapta Tatălui, Cristos a devenit Marele Preot, mijlocind pe veşnicie pentru noi. În liturgia Bisericii, şi mai presus de toate în jertfa Liturghiei consumată pe altarele lumii, El ne invită pe noi, membrii Trupului Său mistic, să ne facem părtaşi la actul Său de dăruire de Sine. El ne cheamă, ca neam preoţesc al noului şi veşnicului legământ, să oferim, în uniune cu El, jertfele noastre zilnice pentru mântuirea lumii.

În liturgia de astăzi Biserica ne aminteşte că, asemenea acestui altar, şi noi am fost consacraţi, am fost puşi “deoparte” pentru slujirea lui Dumnezeu şi zidirea împărăţiei lui Dumnezeu. Prea adesea însă ne găsim scufundaţi într-o lume care îl pune pe Dumnezeu “deoparte”. În numele libertăţii şi autonomiei umane, numele lui Dumnezeu nu se mai face auzit, religia este redusă la devoţiunea privată iar credinţa alungată din spaţiul public. Uneori, această mentalitate, atât de radical opusă esenţei Evangheliei, poate să umbrească până şi înţelegerea noastră asupra Bisericii şi misiunii ei. Şi noi putem să fim tentaţi să facem din viaţa de credinţă o problemă de sentimente, tocindu-i astfel puterea de a inspira o viziune consecventă despre lume şi un dialog riguros cu multe alte viziuni ce concurează pentru a câştiga minţile şi inimile contemporanilor noştri.

Şi totuşi istoria, inclusiv istoria vremurilor noastre, arată că problema lui Dumnezeu nu poate fi trecută sub tăcere, şi că indiferenţa faţă de dimensiunea religioasă a existenţei umane în cele din urmă micşorează omul şi îl trădează chiar pe el. Nu este acesta mesajul proclamat de arhitectura magnifică a acestei Catedrale? Nu este acesta misterul credinţei ce va fi proclamat de la acest altar la fiecare celebrare euharistică? Credinţa ne învaţă că în Isus Cristos, Cuvântul întrupat, vom ajunge la înţelegerea măreţiei propriei noastre umanităţi, a misterului vieţii noastre pe pământ şi a destinului sublim care ne aşteaptă în ceruri (cf. Gaudium et Spes, nr. 24). Credinţa ne învaţă că suntem creaturile lui Dumnezeu, făcute după chipul şi asemănarea Sa, înzestrate cu o demnitate inviolabilă şi chemate la viaţa veşnică. Oriunde este micşorat omul, lumea din jurul nostru este şi ea micşorată; îşi pierde semnificaţia ultimă şi se abate de la scopul ei. Ceea ce rezultă este o cultură, nu a vieţii, ci a morţii. Cum ar putea fi aşa ceva considerat ca “progres”? Este un pas înapoi, o formă de regresiune care în cele din urmă secătuieşte orice sursă de viaţă a persoanelor şi a întregii societăţi.

Ştim că în cele din urmă – aşa după cum Sf. Ignaţiu de Loyola a văzut atât de clar – singurul “standard” real cu care poate fi măsurată întreaga realitate umană este Crucea şi mesajul ei de iubire nemeritată ce triumfă asupra răului, păcatului şi morţii, creând viaţă nouă şi bucurie nepieritoare. Crucea revelează faptul că ne găsim pe noi înşine doar renunţând la vieţile noastre, primind iubirea lui Dumnezeu ca un dar pe care nu îl merităm şi lucrând pentru atragerea tuturor oamenilor în frumuseţea acelei iubiri şi lumini a adevărului care singur poate aduce mântuire lumii. În acest adevăr – acest mister al credinţei – am fost noi “consacraţi” (cf. Ioan 17,17-19), şi în acest adevăr suntem chemaţi să creştem, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, în fidelitate zilnică faţă de cuvântul Său, în comuniunea de viaţă dătătoare a Bisericii. Şi totuşi cât de dificil este acest drum al consacrării! El cere “convertire” continuă, o moarte jertfelnică a sinelui care este condiţia aparţinerii în totalitate lui Dumnezeu, o schimbare a minţii şi a inimii care aduce adevărata libertate şi o nouă amploare viziunii. Liturgia de astăzi oferă un simbol elocvent al acestei transformări spirituale progresive la care suntem chemaţi cu toţii. De la stropirea cu apă, proclamarea cuvântului lui Dumnezeu şi invocarea tuturor sfinţilor, la rugăciunea de consacrare, ungerea şi spălarea altarului, învelirea lui în alb şi îmbrăcarea lui în lumină – toate aceste ritualuri ne invită să retrăim propria noastră consacrare de la Botez. Ne invită să respingem păcatul şi falsa lui ispitire şi să bem şi mai mult din izvoarele dătătoare de viaţă ale harului lui Dumnezeu.

Dragi prieteni, fie ca această celebrare, în prezenţa Succesorului lui Petru, să fie un moment de rededicare şi reînnoire pentru întreaga Biserică din Australia! Aici aş dori să mă opresc pentru a recunoaşte ruşinea pe care cu toţii am simţit-o ca urmare a abuzurilor sexuale asupra minorilor comise de unii clerici şi persoane consacrate din această ţară. Aceste fapte nelegiuite, care constituie o atât de gravă trădare a încrederii, merită o condamnare univocă. Ele au provocat o durere mare şi au dăunat mărturiei Bisericii. Vă cer vouă tuturor să îi sprijiniţi şi asistaţi pe Episcopii voştri şi să lucraţi împreună cu ei pentru combaterea acestui rău. Victimele trebuie să primească asistenţă şi compasiune, iar cei responsabili de aceste fapte trebuie aduşi în faţa justiţiei. Este o prioritate imediată promovarea unui mediu mai sigur şi mai sănătos, în special pentru tineri. În aceste zile, marcate de celebrarea Zilei Mondiale a Tineretului, ni se aminteşte cât de preţioasă este această comoară a tinerilor încredinţată nouă şi ce mare parte a misiunii Bisericii din această ţară a fost dedicată educării şi îngrijirii lor. Biserica din Australia continuă, în spirit evanghelic, să trateze această serioasă provocare pastorală, iar eu mă alătur vouă în rugăciune ca acest timp de purificare să conducă la vindecare, reconciliere şi la o şi mai mare fidelitate faţă de cerinţele Evangheliei.

Doresc acum să mă îndrept spre seminariştii şi persoanele consacrate tinere din mijlocul nostru, cu un cuvânt special de afecţiune şi încurajare. Dragi prieteni: cu mare generozitate voi v-aţi aşezat pe un drum particular de consacrare, cu temelia în Botezul vostru şi asumat ca răspuns la chemarea personală a Domnului. Voi v-aţi angajat, în moduri diferite, să acceptaţi invitaţia lui Cristos de a-i urma, de a lăsa totul în urmă şi de a vă dedica vieţile voastre căutării sfinţeniei şi slujirii poporului Său.

În Evanghelia de astăzi, Domnul ne cheamă să “credem în lumină” (Ioan 12,36). Aceste cuvinte au o semnificaţie specială pentru voi, dragi seminarişti şi tineri consacraţi. Ele cheamă la a crede în adevărul cuvântului lui Dumnezeu şi la a spera cu fermitate în promisiunile Sale. Ele ne invită să vedem, cu ochii credinţei, lucrarea inefabilă a harului Său în jurul nostru, chiar şi în acele momente întunecate în care toate eforturile noastre par a fi în van. Fie ca acest altar, cu puternica imagine a lui Cristos, Slujitorul în Suferinţă, să fie o inspiraţie constantă pentru voi. Cu siguranţă sunt perioade în care fiecare discipol fidel va simţi arşiţa şi greutatea zilei (cf. Matei 20,12) şi dificultatea de a da mărturie profetică în faţa unei lumi care pare a fi surdă la cerinţele cuvântului lui Dumnezeu. Nu vă temeţi! Credeţi în lumină! Luaţi în inima voastră adevărul pe care l-am ascultat în a doua lectură de astăzi: “Isus Cristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8). Lumina Paştelui continuă să alunge întunericul!

Domnul ne cheamă şi să umblăm în lumină (cf. Ioan 12,35). Fiecare în parte v-aţi îmbarcat în cea mai mare şi mai glorioasă dintre toate bătăliile, să fiţi consacraţi în adevăr, să creşteţi în virtute şi să ajungeţi la armonie între gândurile şi idealurile voastre şi cuvintele şi acţiunile voastre. Intraţi sincer şi profund în disciplina şi spiritul programelor voastre de formare. Umblaţi în lumina lui Cristos zi de zi prin fidelitate faţă de rugăciunea personală şi liturgică, hrănindu-vă cu meditarea cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Părinţilor Bisericii le plăcea să vadă Scriptura ca un Eden spiritual, o grădină unde putem să umblăm liberi cu Dumnezeu, admirând frumuseţea şi armonia planului Său de mântuire care dă rod în vieţile noastre, în viaţa Bisericii şi în toată istoria. Să fie atunci rugăciunea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu lampa care iluminează, purifică şi ne călăuzeşte paşii de-a lungul drumului pe care Domnul l-a marcat pentru noi. Faceţi din celebrarea zilnică a Euharistiei centrul vieţii voastre. La fiecare Liturghie, când Trupul şi Sângele Domnului sunt înălţate la finalul Rugăciunii Euharistice, înălţaţi-vă propriile inimi şi vieţi, prin Cristos, cu El şi în El, în unitatea Duhului Sfânt, ca jertfă iubitoare către Dumnezeu Tatăl.

În acest fel, dragi seminarişti şi tineri consacraţi, voi înşivă veţi deveni altare vii, unde iubirea sacrificială a lui Cristos este făcută prezentă ca inspiraţie şi izvor de hrană spirituală pentru toţi cei pe care îi întâlniţi. Îmbrăţişând chemarea Domnului de a-l urma în castitate, sărăcie şi ascultare, voi aţi început un drum al uceniciei radicale, care vă va face “semn de contradicţie” (cf. Luca 2,34) pentru mulţi dintre contemporanii voştri. Modelaţi-vă viaţa zilnică după dăruirea de sine iubitoare a Domnului însuşi, în ascultare faţă de voinţa Tatălui. Veţi descoperi atunci libertatea şi bucuria care îi poate atrage pe alţii la Domnul, ce se află mai presus de toate celelalte iubiri, ca izvor al lor şi ca împlinire ultimă. Nu uitaţi niciodată faptul că celibatul de dragul Împărăţiei înseamnă îmbrăţişarea unei vieţi dedicate complet iubirii, unei iubiri care vă permite să vă dedicaţi pe deplin slujirii lui Dumnezeu şi să fiţi total disponibili faţă de fraţii şi surorile voastre, în special faţă de cei în nevoi. Cea mai mare comoară pe care voi o împărtăşiţi celorlalţi tineri – idealismul vostru, generozitatea voastră, timpul şi energia voastră – acestea sunt chiar sacrificiile pe care voi le puneţi pe altarul Domnului. Fie ca voi să preţuiţi întotdeauna această frumoasă carismă pe care Dumnezeu v-a dat-o pentru gloria şi zidirea Bisericii!

Dragi prieteni, permiteţi-mi să închei aceste reflecţii atrăgându-vă atenţia asupra marii ferestre centrale cu vitralii din această Catedrală. Acolo Fecioara Maria, Regina Cerului, este reprezentată pe un tron, în maiestatea ei, alături de Fiul ei divin. Artistul a reprezentat-o pe Maria ca noua Evă, oferindu-i un măr lui Cristos, noul Adam. Acest gest simbolizează inversarea neascultării protopărinţilor noştri, rodul bogat pe care harul lui Dumnezeu l-a adus în viaţa ei şi primele roade ale acelei omeniri răscumpărate şi glorificate pe care ea a precedat-o în gloria cerească. Să îi cerem Mariei, Ajutorul Creştinilor, să sprijine Biserica din Australia în fidelitatea faţă de acel har prin care Domnul Răstignit chiar şi acum “atrage la El însuşi” întreaga creaţie şi fiecare inimă umană (cf. Ioan 12,32). Fie ca puterea Duhului Său Sfânt să consacre credincioşii din această ţară în adevăr şi să aducă bogăţie de roade de sfinţenie şi dreptate pentru mântuirea lumii. Fie ca ea să călăuzească întreaga omenire spre plinătatea vieţii în jurul Altarului, unde, în gloria liturgiei cereşti, suntem chemaţi să cântăm spre lauda lui Dumnezeu în veci. Amin.