Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din biserica Sf. Paul
Luanda, sâmbătă, 21 martie 2009

Iubiţi fraţi şi surori

Iubiţi lucrători în via Domnului!

Aşa cum am auzit, fiii lui Israel îşi spuneau unul altuia: “Să ne grăbim să-l cunoaştem pe Domnul“. Ei se îmbărbătau cu aceste cuvinte, în timp ce se vedeau cufundaţi în atâtea suferinţe. Acestea au căzut asupra lor – explică profetul – pentru că trăiau ignorându-l pe Dumnezeu; inima lor era săracă în iubire. Şi singurul medic în măsură să o vindece era Domnul. Mai mult, tocmai El, ca un bun medic, a deschis rana, pentru ca plaga să se vindece. Şi atunci poporul se decide: “Veniţi, să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte” (Osea 6,1). În acest fel au putut să se întâlnească sărăcia omenească şi Milostivirea dumnezeiască, care nu doreşte altceva nimic decât să îi primească pe cei săraci.

Vedem acest lucru şi în pasajul Evanghelic citit: “Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage“; şi de acolo, unul “s-a coborât mai degrabă îndreptat la casa sa, decât acela” (Luca 18,10.14). Acesta din urmă îşi pusese în faţa lui Dumnezeu toate meritele sale, aproape făcând din El un datornic al său. În fond, el nu simţea nevoia de Dumnezeu, chiar dacă îi mulţumea pentru că i-a permis să fie atât de perfect şi “nu ca şi vameşul acesta“. Şi totuşi tocmai vameşul se v-a coborî la casa sa îndreptat. Conştient de păcatele sale, care îl fac să rămână cu capul plecat – în realitate însă el este în întregime îndreptat către Cer -, el aşteaptă orice lucru de la Domnul: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13). El bate la poarta Milostivirii, care se deschide şi îl îndreaptă, “deoarece – conclude Isus – cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18,14).

Despre acest Dumnezeu, bogat în Milostivire, ne vorbeşte din experienţa personală sfântul Pavel, patronul oraşului Luanda şi al acestei splendide biserici, edificate cu aproape cincizeci de ani în urmă. Am dorit să subliniez împlinirea a 2000 de an i de la naşterea sfântului Pavel cu Jubileul paulin în desfăşurare, cu scopul de a învăţa de la el să-l cunoaştem mai bine pe Isus Hristos. Iată mărturia pe care el ne-a lăsat-o: “Vrednic de credinţă şi de toată primirea este cuvântul că Isus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Isus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El spre viaţa veşnică” (1Timotei 1,15-16). Cu trecerea secolelor, numărul celor atinşi de har nu a încetat să crească. Tu şi eu suntem printre ei. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a chemat să intrăm în această procesiune a timpurilor pentru a ne face să înaintăm către viitor. Urmând pe cei care l-au urmat pe Isus, cu ei îl urmăm pe acelaşi Hristos şi astfel intrăm în Lumină.

Iubiţi fraţi şi surori, sunt foarte bucuros să fiu astăzi în mijlocul vostru, tovarăşi ai mei de lucru în via Domnului; de aceasta vă ocupaţi cu grijă zilnic pregătind vinul Milostivirii divine şi vărsându-l apoi pe rănile poporului vostru atât de încercat. Mons. Gabriel Mbilingi s-a făcut interpret al speranţelor şi al greutăţilor voastre în cuvintele amabile de întâmpinare pe care mi le-a adresat. Cu sufletul recunoscător şi plin de speranţă, vă salut pe toţi – femei şi bărbaţi dedicaţi cauzei lui Isus Hristos – care vă găsiţi aici şi pe cei pe care îi reprezentaţi: Episcopi, preoţi, persoane consacrate, seminarişti, cateheţi, lideri ai diferitelor Mişcări şi Asociaţii ai acestei iubite Biserici a lui Dumnezeu. Mai doresc să le amintesc pe călugăriţele contemplative, prezenţă invizibilă dar foarte fecundă pentru paşii noştri ai tuturor. Să-mi fie permis în sfârşit un cuvânt particular de salut adresat salezienilor şi credincioşilor acestei parohii a sfântului Pavel care ne primesc în biserica lor, fără să ezite pentru aceasta să ne cedeze locul care în mod obişnuit le revine lor în această adunare liturgică. Am înţeles că se găsesc adunaţi pe câmpia alăturată şi sper, la sfârşitul acestei Sfinte Euharistii, să pot să-i văd şi să-i binecuvântez, dar până atunci le spun lor: “Mii de mulţumiri! Dumnezeu să ridice din mijlocul vostru şi prin intermediul vostru mulţi apostoli pe urmele Patronului vostru”.

Fundamentală în viaţa lui Pavel a fost întâlnirea cu Isus, când mergea pe drumul Damascului: Hristos îi apare ca o lumină orbitoare, îi vorbeşte, îl cucereşte. Apostolul l-a văzut pe Isus înviat, adică pe omul în starea lui perfectă. Deci are loc în el o inversare a perspectivei, şi ajunge să vadă orice lucru plecând de la această stare finală a omului în Isus: ceea ce mai înainte i se părea esenţial şi fundamental, acum pentru el nu mai valorează mai mult decât “gunoi”; nu mai este “câştig” ci pagubă, pentru că acum contează numai viaţa în Hristos (cf. Filipeni 3,7-8). Nu este vorba de o simplă maturizare a eu-lui lui Pavel, ci de a muri faţă de el însuşi şi a învia în Hristos: o formă de existenţă a murit în el; o formă nouă s-a născut în el cu Isus înviat.

Fraţi şi prieteni ai mei, “să ne grăbim să-l cunoaştem pe Domnul” înviat! Aşa cum ştiţi, Isus, om perfect, este şi Dumnezeul nostru adevărat. În El, Dumnezeu a devenit vizibil ochilor noştri, pentru a ne face participanţi la viaţa Sa divină. În acest fel, este inaugurată cu El o nouă dimensiune a fiinţei, a vieţii, în care este integrată şi materia şi prin intermediul căreia izvorăşte o lume nouă. Dar acest salt de calitate în istoria universală pe care Isus l-a înfăptuit în locul nostru şi pentru noi, cum ajunge în mod concret la fiinţa omenească, pătrunzând în viaţa sa şi trăgând-o în Sus? Ajunge la fiecare dintre noi prin intermediul credinţei şi al Botezului. Într-adevăr, acest sacrament este moarte şi înviere, transformare la o viaţă nouă, până într-acolo încât persoana botezată poate să afirme cu Pavel: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Eu trăiesc, dar deja nu mai sunt eu. Într-un anumit fel, îmi este luat eu-l meu, şi este integrat într-un EU mai mare; am încă eu-l meu, dar transformat şi deschis către alţii prin intermediul introducerii mele în Altul: în Hristos, câştig noul meu spaţiu de viaţă. Ce anume s-a întâmplat deci cu noi? Răspunde Pavel: Voi aţi devenit una în Hristos Isus (cf. Galateni 3,28).

Prin intermediul faptului că suntem cristificaţi prin lucrarea şi harul Spiritului lui Dumnezeu, încet-încet se completează gravidanţa Trupului lui Hristos de-a lungul istoriei. În acest moment, doresc să merg cu gândul în urmă cu cinci sute de ani, adică în anii 1506 şi următorii, când pe aceste pământuri, atunci vizitate de portughezi, a fost construit primul regat sub-saharian creştin, datorită credinţei şi hotărârii regelui Dom Afonso I Mbemba-a-Nzinga, care a domnit din anul 1506 până în 1543, an în care a murit; regatul a rămas în mod oficial catolic din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, cu un ambasador propriu la Roma. Vedeţi cum două etnii atât de diferite – cea bantă şi cea lusitană – au putut să găsească în religia creştină o platformă de înţelegere, şi s-au angajat apoi pentru ca această înţelegere să dureze cât mai mult, iar divergenţele – care au existat, şi încă grave – să nu separe cele două împărăţii! De fapt, Botezul face astfel ca toţi credincioşii să fie una în Hristos.

Astăzi vă revine vouă, fraţi si surori, pe urmele acelor eroici şi sfinţi mesageri ai lui Dumnezeu, să-l oferiţi pe Hristos înviat concitadinilor voştri. Mulţi dintre ei trăiesc cu frica de spirite, de puterile nefaste de care se cred ameninţaţi; dezorientaţi, ajung la punctul de a condamna copiii străzii şi pe cei mai în vârstă, pentru că – spun ei – sunt vrăjitori. Cine poate merge la ei pentru a vesti că Hristos a învins moartea şi toate acele puteri obscure (Efeseni 1,19-23; 6,10-12)? Se poate obiecta: “De ce nu îi lăsăm în pace? Ei au adevărul lor; şi noi, al nostru. Să încercăm să convieţuim în mod paşnic, lăsând pe fiecare aşa cum este, pentru ca să realizeze în cel mai bun mod propria autenticitate”. Dacă noi suntem însă convinşi şi am trăit experienţa că fără Hristos viaţa este incompletă, îi lipseşte o realitate – chiar realitatea fundamentală -, trebuie să fim convinşi şi de faptul că nu facem nici o nedreptate nimănui dacă i-l prezentăm pe Hristos şi îi dăm posibilitatea de a găsi, în acest fel, şi adevărata sa autenticitate, bucuria de a fi aflat viaţa. Dimpotrivă, trebuie să o facem, este obligaţia noastră de a oferi tuturor această posibilitate de a ajunge la viaţa veşnică.

Veneraţi şi iubiţi fraţi şi surori, să le spunem lor precum poporul israelit: “Veniţi, să ne întoarcem la Domnul: El ne-a rănit şi El ne va tămădui“. Să ajutăm sărăcia omenească să se întâlnească cu Milostivirea divină. Domnul face din noi prietenii Săi, se încredinţează nouă, ne încredinţează Trupul Său în Euharistie, ne încredinţează Biserica Sa. Şi atunci trebuie să fim cu adevărat prietenii Săi, să avem aceeaşi simţire cu El, să voim ceea ce vrea El şi să nu voim ceea ce El nu doreşte. Isus însuşi a spus: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15,14). Să fie acesta angajamentul nostru comun: să facem, toţi împreună, voinţa Sa sfântă: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15). Să îmbrăţişăm voinţa Lui, aşa cum a făcut sfântul Pavel: “Căci dacă vestesc Evanghelia (…) stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” (1Corinteni 9,16).