Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată pe aeroportul
din Freiburg im Breisgau
duminică, 25 septembrie 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

Pentru mine este emoţionant să celebrez aici Euharistia, mulţumirea, cu atâţia oameni veniţi din diferite părţi ale Germaniei şi din ţările vecine. Vrem să îndreptăm mulţumirea noastră mai ales către Dumnezeu, în care trăim, ne mişcăm şi suntem (cf. Fap 17,28). Dar aş vrea să vă mulţumesc şi vouă tuturor pentru rugăciunea voastră în favoarea succesorului lui Petru, pentru ca el să poată continua să-şi desfăşoare slujirea sa cu bucurie şi speranţă încrezătoare şi să-i întărească pe fraţi în credinţă.

“O, Dumnezeule, care îţi arăţi atotputernicia mai ales prin milă şi iertare…”, am spus în rugăciunea zilei. În prima lectură am ascultat cum Dumnezeu în istoria Israelului a manifestat puterea milostivirii sale. Experienţa exilului babilonian a făcut ca poporul să cadă într-o profundă criză de credinţă: de ce a venit această nenorocire? Oare Dumnezeu nu era cu adevărat puternic?

Există teologi care, în faţa tuturor lucrurilor teribile care au loc astăzi în lume, spun că Dumnezeu nu poate deloc să fie atotputernic. În faţa acestor lucruri noi îl mărturisim pe Dumnezeu, Atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului. Şi noi suntem fericiţi şi recunoscători că El este atotputernic. Însă, în acelaşi timp, trebuie să ne dăm seama că El exercită puterea sa în manieră diferită de cum suntem obişnuiţi să facem noi oamenii. El însuşi a pus o limită puterii sale, recunoscând libertatea creaturilor sale. Noi suntem fericiţi şi recunoscători pentru darul libertăţii. Totuşi, atunci când vedem lucruri teribile care au loc din cauza ei, ne înspăimântăm. Să ne încredem în Dumnezeu, a cărui putere se manifestă mai ales prin milă şi prin iertare. Doreşte mântuirea noastră, mântuirea mea, mântuirea fiecăruia. Mereu şi mai ales în timpuri de pericol şi de schimbare radicală. El este aproape de noi şi inima sa se înduioşează pentru noi, se apleacă asupra noastră. Pentru ca puterea milostivirii sale să poată atinge inimile noastre, este nevoie de deschiderea spre El, este nevoie de disponibilitatea liberă de a abandona răul, de a ne ridica din indiferenţă şi de a da spaţiu Cuvântului său. Dumnezeu respectă libertatea noastră. El nu ne constrânge. El aşteaptă “da”-ul nostru şi-l cerşeşte, ca să spunem aşa.

În Evanghelie Isus reia această temă fundamentală din predica profetică. Relatează parabola celor doi fii care sunt invitaţi de tatăl să lucreze în vie. Primul fiu a răspuns: “«Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus” (Mt 21,29). În schimb celălalt i-a spus tatălui: “«Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus” (Mt 21,30). La întrebarea lui Isus, cine dintre cei doi a împlinit voinţa tatălui, ascultătorii au răspuns pe bună dreptate: “Primul” (Mt 21,31). Mesajul parabolei este clar: nu contează cuvintele, ci acţiunea, acţiunile de convertire şi de credinţă. Isus – am auzit – adresează acest mesaj marilor preoţi şi bătrânilor poporului lui Israel, adică experţilor în religie din poporul său. Ei mai întâi spun “da” la voinţa lui Dumnezeu. Însă religiozitatea lor devine rutină şi Dumnezeu nu-i mai nelinişteşte. Pentru aceasta simt mesajul lui Ioan Botezătorul şi mesajul lui Isus ca un deranj. Astfel, Domnul încheie parabola cu nişte cuvinte drastice: “Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut” (Mt 21,31-32). Tradusă în limbajul timpului, afirmaţia ar putea să sune mai mult sau mai puţin aşa: agnostici, care din cauza problemei despre Dumnezeu nu găsesc pace; persoane care suferă din cauza păcatelor lor şi au dorinţa după o inimă curată sunt mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu decât sunt credincioşii de rutina cu care văd de acum în Biserică numai aparatul, fără ca inima lor să fie atinsă de acesta, de credinţă.

Astfel, cuvântul trebuie să ne facă să reflectăm mult, ba chiar trebuie să ne zdruncine pe noi toţi. Însă asta nu înseamnă deloc că toţi cei care trăiesc în Biserică şi lucrează pentru ea trebuie să fie evaluaţi ca îndepărtaţi de Isus şi de Împărăţia lui Dumnezeu. Categoric nu! Nu, mai degrabă acesta este momentul pentru a spune un cuvânt de profundă recunoştinţă atâtor colaboratori angajaţi şi voluntari, fără de care viaţa în parohii şi în întreaga Biserică ar fi inimaginabilă. Biserica din Germania are multe instituţii sociale şi caritative în care iubirea faţă de aproapele este exercitat într-o formă eficace şi din punct de vedere social şi până la marginile pământului. Tuturor celor care se angajează în Caritas sau în alte organizaţii, sau care pun cu generozitate la dispoziţie timpul lor şi forţele lor pentru sarcini de voluntariat în Biserică, aş vrea să le exprim, în acest moment, recunoştinţa mea şi aprecierea mea. Această slujire cere înainte de toate o competenţă obiectivă şi profesională. Însă în spiritul învăţăturii lui Isus este nevoie de mai mult: inima deschisă, care se lasă atinsă de iubirea lui Cristos şi astfel dă aproapelui, care are nevoie de noi, mai mult decât o slujire tehnică: iubirea în care celuilalt se face vizibil Dumnezeul care iubeşte, Cristos. Aşadar să ne întrebăm, pornind şi de la Evanghelia de astăzi: cum este raportul meu personal cu Dumnezeu, în rugăciune, în participarea la Liturghia duminicală, în aprofundarea credinţei prin meditarea Sfintei Scripturi şi prin studierea Catehismului Bisericii Catolice? Dragi prieteni, reînnoirea Bisericii, în ultimă analiză, poate să se realizeze numai prin disponibilitatea la convertire şi printr-o credinţă reînnoită.

În Evanghelia din această duminică – am văzut – se vorbeşte despre doi fii, în spatele cărora se află însă, în mod misterios, un al treilea. Primul fiu spune da, dar nu face ceea ce i-a fost poruncit. Al doilea fiu spune nu, dar după aceea împlineşte voinţa tatălui. Al treilea fiu spune “da” şi face şi ceea ce îi este poruncit. Acest al treilea fiu este Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, care ne-a adunat pe toţi aici. Isus, intrând în lume, a spus: “Iată, vin [...] ca să fac voinţa ta, Dumnezeule” (Evr 10,7). Acest “da” El nu numai că l-a rostit, ci l-a împlinit şi l-a îndurat până în moarte. În imnul cristologic din lectura a doua se spune: “El fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat de sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). În umilinţă şi ascultare, Isus a împlinit voinţa Tatălui, a murit pe cruce pentru fraţii săi şi pentru surorile sale – pentru noi – şi ne-a răscumpărat de mândria şi încăpăţânarea noastră. Să-i mulţumim pentru jertfa sa, să ne plecăm genunchiul în faţa Numelui său şi să proclamăm împreună cu discipolii din prima generaţie: “Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,10).

Viaţa creştină trebuie să se măsoare încontinuu după Cristos: “Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5), scrie sfântul Paul în introducerea la imnul cristologic. Şi câteva versete mai înainte el deja ne îndeamnă: “Deci dacă este o încurajare în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune în duh, dacă este o simţire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget” (Fil 2,1-2). Aşa cum Cristos era unit totalmente cu Tatăl şi ascultător faţă de El, tot aşa discipolii săi trebuie să asculte de Dumnezeu şi să aibă una şi aceeaşi simţire între ei. Dragi prieteni, cu Paul îndrăznesc să vă îndemn: faceţi-mi bucuria deplină fiind uniţi trainic în Cristos! Biserica din Germania va depăşi marile provocări din prezent şi din viitor şi va rămâne plămadă în societate dacă preoţii, persoanele consacrate şi laicii care cred în Cristos, în fidelitate faţă de propria vocaţie specifică, colaborează în unitate, dacă parohiile, comunităţile şi mişcările se susţin şi se îmbogăţesc reciproc; dacă cei botezaţi şi miruiţi, în unire cu episcopul, ţin sus flacăra unei credinţe nealterate şi lasă să lumineze din ea bogatele lor cunoştinţe şi capacităţi. Biserica din Germania va continua să fie o binecuvântare pentru comunitatea catolică mondială dacă rămâne unită în mod fidel unită cu succesorii sfântului Petru şi ai apostolilor, dacă se îngrijeşte în multiple moduri de colaborarea cu ţările de misiune şi se lasă şi “contagiată” în aceasta de bucuria în credinţă a Bisericilor tinere.

Cu îndemnul la unitate Paul leagă chemarea la umilinţă. El spune: “Să nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din laudă deşartă, ci, cu umilinţă fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine, fără ca cineva dintre voi să caute numai ale sale, ci şi ale altora” (Fil 2,3-4). Existenţa creştină este o pro-existenţă: un a fi pentru celălalt, o angajare umilă pentru aproapele şi pentru binele comun. Dragi credincioşi, umilinţa este o virtute care în lumea de astăzi şi, în general, din toate timpurile nu se bucură de mare stimă. Însă discipolii Domnului ştiu că această virtute este, ca să spunem aşa, uleiul care face rodnice procesele de dialog, posibilă colaborarea şi cordială unitatea. Humilitas, cuvântul latinesc pentru “umilinţă”, are de-a face cu humus, adică aderenţa la pământ, la realitate. Persoanele umile stau cu ambele picioare pe pământ. Însă mai ales îl ascultă pe Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care reînnoieşte fără încetare Biserică şi pe fiecare membru al ei.

Să-i cerem lui Dumnezeu curajul şi umilinţa de a merge pe calea credinţei, de a lua din bogăţia milostivirii sale şi de a avea privirea îndreptată spre Cristos, Cuvântul care face noi toate lucrurile, care pentru noi este “calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6), care este viitorul nostru. Amin.