Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia celebrată la Neue Messe,
duminică, 10 septembrie 2006

Dragi fraţi şi surori,

În primul rând doresc să vă adresez tuturor un salut călduros. Sunt bucuros să mă aflu din nou în mijlocul vostru şi să celebrez Sfânta Liturghie împreună cu voi. Sunt de asemenea bucuros să revizitez locuri familiare mie, ce au avut o influenţă decisivă asupra vieţii mele, modelându-mi gândurile şi sentimentele: locuri unde am învăţat cum să cred şi cum să trăiesc. Acesta este un timp potrivit pentru a le mulţumi tuturor acelora – vii sau morţi – care m-au călăuzit şi însoţit de-a lungul drumului. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această frumoasă ţară şi pentru toate persoanele care au făcut-o cu adevărat ţara mea natală.

Tocmai am ascultat cele trei lecturi biblice pe care liturgia Bisericii le-a ales pentru această duminică. Toate trei dezvoltă o dublă temă care este în final una, scoţând în evidenţă – după cum dictează circumstanţele – unul sau altul dintre aspecte acesteia. Toate trei lecturile vorbesc despre Dumnezeu ca centrul întregii realităţi şi centrul vieţilor noastre. “Iată Dumnezeul nostru!”, exclamă profetul Isaia (35,4). În modul lor propriu, Scrisoarea lui Iacob şi pasajul evanghelic spun acelaşi lucru. Lecturile doresc să ne conducă la Dumnezeu, să ne arate calea dreaptă. A vorbi însă despre “Dumnezeu” înseamnă şi a vorbi despre societate: despre responsabilitatea noastră comună pentru triumful dreptăţii şi al iubirii în lume. Aceasta este puternic exprimată în a doua lectură, în care ne vorbeşte Iacob, rudă apropiată a lui Isus. El se adresează unei comunităţi care începe să fie marcată de mândrie, având în rândul ei persoane influente şi distinse, în consecinţă riscând să devină indiferentă faţă de drepturile săracilor. Cuvintele lui Iacob ne oferă o idee despre Isus, despre acel Dumnezeu care a devenit om. Deşi era de viţă davidică, deci regală, El a devenit un om simplu în mijlocul oamenilor simpli. El nu a stat pe un tron, ci a murit în sărăcia ultimă a Crucii. Iubirea aproapelui, care în principal e un angajament pentru dreptate, este măsura credinţei şi a iubirii pe care i-o purtăm lui Dumnezeu. Iacob o numeşte “legea împărăţiei” (2,8), repetând cuvintele pe care Isus le-a folosit adesea: împărăţia lui Dumnezeu, domnia lui Dumnezeu. Aceasta nu se referă la o împărăţie oarecare, ce poate veni oricând; înseamnă că Dumnezeu trebuie să devină forţa care modelează vieţile şi acţiunile noastre. Aceasta cerem atunci când ne rugăm: “Vie împărăţia Ta”. Nu cerem ceva îndepărtat, ceva ce noi poate nici măcar nu am dori să experimentăm. În schimb ne rugăm ca voinţa lui Dumnezeu să ne determine aici şi acum propria noastră voinţă, şi ca în acest mod Dumnezeu să poată să domnească în lume. Ne rugăm pentru ca dreptatea şi iubirea să devină forţele decisive care afectează lumea noastră. O rugăciune ca aceasta este adresată fără îndoială în primul rând lui Dumnezeu, dar este de asemenea tulburătoare pentru noi. Oare cu adevărat aceasta ne dorim? Aceasta este direcţia în care dorim să meargă vieţile noastre? Pentru Iacob, “legea împărăţiei”, legea domniei lui Dumnezeu, este şi “legea libertăţii”: dacă îl urmăm pe Dumnezeu în tot ceea ce gândim şi facem, atunci ne apropiem mai puternic unii de alţii, ne câştigăm libertatea şi astfel se naşte adevărata fraternitate. Când Isaia, în prima lectură, vorbeşte despre Dumnezeu, el continuă vorbind despre mântuirea pentru cei care suferă, iar când Iacob vorbeşte despre ordinea socială ca o expresie necesară a credinţei noastre, el continuă în mod logic să vorbească despre Dumnezeu, ai cărui copii suntem.

Să ne îndreptăm însă acum atenţia asupra Evangheliei, în care ne este prezentată vindecarea de către Isus a unui om surd şi mut din naştere. Aici întâlnim de asemenea două aspecte ale acestei teme unice. Isus este preocupat pentru cei care suferă, pentru cei care sunt împinşi la marginea societăţii. El îi vindecă şi, permiţându-le să trăiască şi să muncească împreună, aduce între ei egalitatea şi fraternitatea. Aceasta ne comunică evident ceva şi nouă: Isus ne indică scopul întregii noastre activităţi. Şi totuşi, povestea întreagă are o dimensiune mai profundă, una pe care Părinţii Bisericii o evidenţiau în mod constant, una ce ni se adresează în special nouă celor de astăzi. Părinţii vorbeau cu şi despre oamenii timpurilor lor. Dar mesajul lor are de asemenea o nouă semnificaţie şi pentru noi, oamenii moderni. Nu doar o surzime fiziologică îi scoate pe oameni în afara vieţii sociale; există şi o “împietrire a auzului” privitoare la Dumnezeu, iar de aşa ceva suferim în mod special în aceste timpuri. Spus mai simplu, nu mai suntem în stare să îl auzim pe Dumnezeu – există prea multe şi diferite frecvenţe care ne umplu auzul. Ceea ce se spune despre Dumnezeu ni se pare a fi ceva pre-ştiinţific, ce nu se mai potriveşte cu vremurile noastre. Pe lângă această dificultate de a auzi sau surzenie totală privitoare la Dumnezeu, ne-am pierdut evident şi capacitatea de a vorbi cu El şi despre El. Şi astfel am sfârşit prin a pierde o capacitate esenţială a percepţiei. Riscăm să ne pierdem simţul interior. Această slăbire a capacităţii noastre de percepţie scurtează drastic şi periculos de mult spectrul relaţiei noastre cu realitatea. Orizontul vieţii noastre este îngrijorător de limitat.

Evanghelia de astăzi ne spune că Isus şi-a pus degetele sale în urechile surdo-mutului, a atins limba omului bolnav cu salivă şi a spus “Effata” – “Deschide-te”. Evanghelistul a păstrat cuvântul aramaic original, rostit de Isus, ducându-ne astfel în trecut la acel moment. Ceea ce s-a întâmplat a fost extraordinar, dar nu ţine de un trecut îndepărtat: Isus continuă să facă acelaşi lucru din nou, chiar şi astăzi. În momentul botezului nostru El ne atinge pe fiecare dintre noi şi spune “Effata” – “Deschide-te”, permiţându-ne astfel să auzim vocea lui Dumnezeu şi să putem vorbi cu El. Nu există nimic magic în ceea ce se întâmplă în Sacramentul Botezului. Botezul ne deschide o cale în faţă. Ne face parte a comunităţii celor care pot auzi şi vorbi; ne introduce în prietenia cu Isus însuşi, singurul care l-a văzut pe Dumnezeu şi care astfel poate vorbi despre El (cf. Ioan 1,18): prin credinţă, Isus doreşte să ne împărtăşească vederea lui Dumnezeu, ascultarea Tatălui şi dialogul cu El. Calea pe care suntem aşezaţi la Botez trebuie să fie un proces de dezvoltare continuă, prin care creştem în viaţa de comuniune cu Dumnezeu, şi dobândim un mod diferit de a privi omul şi creaţia.

Evanghelia ne invită să ne dăm seama că avem o “deficienţă” în capacitatea noastră de percepţie – iniţial nu ne dăm seama de această deficienţă, deoarece toate celelalte ne par atât de urgente şi de logice; deoarece totul pare a se desfăşura în mod normal, chiar şi atunci când nu avem ochi şi urechi pentru Dumnezeu şi trăim fără El. Dar este oare adevărat că totul decurge normal când Dumnezeu nu mai este parte a vieţilor noastre, a lumii noastre? Înainte să mai ridicăm vreo altă întrebare, doresc să vă împărtăşesc câte ceva din experienţele întâlnirilor mele cu Episcopi din întreaga lume. Biserica Catolică din Germania se remarcă prin activităţile ei sociale, prin disponibilitatea ei de a ajuta oriunde este nevoie. În timpul vizitelor lor “ad limina”, Episcopii, cel mai recent cei din Africa, amintesc mereu cu recunoştinţă de generozitatea catolicilor din Germania şi îmi cer să le transmit recunoştinţa lor. Recent, Episcopii din ţările baltice mi-au spus cum catolicii germani i-au ajutat foarte mult la reconstrucţia bisericilor lor, grav deteriorate după deceniile de guvernare comunistă. Totuşi unii Episcopi africani spun: “Dacă vin în Germania şi prezint proiecte sociale, deodată toate uşile sunt deschise. Dar dacă vin cu un plan de evanghelizare, sunt primit cu rezerve.” Evident unii oameni consideră că proiectele sociale trebuie rapid puse în practică, în timp ce orice are de-a face cu Dumnezeu ori chiar cu credinţa catolică este de o importanţă limitată sau mai mică. Totuşi experienţa acelor Episcopi este aceea că evanghelizarea trebuie să fie prima, că Dumnezeul lui Isus Cristos trebuie să fie cunoscut, să se creadă în El şi să fie iubit, şi că inimile trebuie convertite dacă se doreşte înregistrarea de progrese în probleme sociale şi începerea reconcilierii, şi dacă – de exemplu – se doreşte combaterea SIDA înfruntând cu realism cauzele ei mai profunde şi dacă se doreşte să se acorde bolnavilor asistenţa plină de iubire de care au nevoie. Problemele sociale şi Evanghelia sunt inseparabile. Când dăm oamenilor doar cunoaştere, abilităţi, competenţe tehnice şi instrumente, le dăm prea puţin. Mecanismele violenţei câştigă teren prea rapid: capacitatea de a distruge şi de a ucide devine calea dominantă de câştigare a puterii – o putere care la un moment dat ar trebui să aducă legea, dar care nu va putea niciodată să facă aceasta. Reconcilierea, şi un angajament comun la dreptate şi pace, se îndepărtează. Criteriile conform căruia tehnologia este pusă în slujba legii şi a iubirii nu mai sunt clare; totuşi tocmai de aceste criterii depind toate: criterii care nu sunt doar teorii, ci care iluminează inimile şi astfel aşează raţiunea şi acţiunea pe calea cea bună.

Oameni din Africa şi Asia admiră curajul nostru ştiinţific şi tehnic, dar în acelaşi timp sunt înspăimântaţi de o formă de raţionalitate care îl exclude total pe Dumnezeu din viziunea omului, ca şi cum aceasta ar fi cea mai înaltă formă de raţiune, şi una care trebuie impusă inclusiv culturilor lor. Ei nu văd adevărata ameninţare pentru identitatea lor din partea credinţei creştine, ci din partea dispreţului pentru Dumnezeu şi a cinismului care consideră batjocorirea celor sfinte ca o exercitare a libertăţii şi care susţine utilitatea ca fiind criteriul moral suprem pentru viitorul cercetării ştiinţifice. Dragi prieteni, acest cinism nu constituie felul de toleranţă şi de deschidere culturală pe care le caută popoarele lumii şi pe care cu toţii le dorim! Toleranţa de care avem nevoie urgentă include teama de Dumnezeu – respectul pentru ceea ce alţii consideră a fi sacru. Acest respect pentru ceea ce este sfânt pentru alţii cere ca noi înşine să învăţăm încă o dată teama de Dumnezeu. Acest simţ al respectului poate renaşte în lumea occidentală doar dacă renaşte credinţa în Dumnezeu, doar dacă Dumnezeu devine încă o dată prezent între noi şi în noi.

Noi nu impunem nimănui această credinţă. Un astfel de prozelitism este contrar creştinismului. Credinţa se poate dezvolta doar în libertate. Dar apelăm la libertatea oamenilor de a fi deschişi faţă de Dumnezeu, de a-l căuta, de a-i auzi vocea. Adunaţi fiind aici, să îi cerem Domnului din toată inima să spună din nou “Effata”, să vindece dificultatea noastră de a auzi prezenţa, activitatea şi cuvântul lui Dumnezeu, şi să ne dea văz şi auz. Să îi cerem ajutorul pentru a redescoperi rugăciunea, la care El ne invită în liturgie şi a cărei formulă esenţială ne-a oferit-o în “Tatăl nostru”.

Lumea are nevoie de Dumnezeu. Noi avem nevoie de Dumnezeu. Dar de ce Dumnezeu? În prima lectură, profetul spune unui popor care suferă opresiunea că “Cu judecată răsplăteşte” (Isaia 35,4). Ne putem imagina cu uşurinţă ce judecată şi-au imaginat oamenii. Dar profetul continuă revelându-le despre ce este vorba: bunătatea vindecătoare a lui Dumnezeu. Explicaţia definitivă a cuvântului profetului se găseşte în Cel care a murit pe Cruce: în Isus, Fiul Dumnezeului întrupat. “Judecata” Lui este crucea: un “nu” violenţei şi o “iubire până la sfârşit”. Acesta este Dumnezeul de care avem nevoie. Nu dăm dovadă de lipsă de respect faţă de alte religii şi culturi, de lipsă de respect profund pentru credinţele lor, când proclamăm tare şi răspicat pe Dumnezeul care contrapune violenţei propria Sa suferinţă; Care în faţa puterii răului exaltă îndurarea Sa, pentru ca răul să fie îngrădit şi învins. Către El ne înălţăm noi acum rugăciunile, pentru ca El să rămână cu noi şi să ne ajute să fim martori credibili ai Lui. Amin!