Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Catedrala Sf. Maria şi Sf. Corbinian din Freising
joi, 14 septembrie 2006

Venerabili fraţi întru episcopat şi întru preoţie!
Dragi diaconi permanenţi!

Aceasta este ultima mea întâlnire înainte să părăsesc draga mea Bavarie şi sunt bucuros că ea are loc cu voi, preoţii şi diaconii permanenţi, pietrele vii şi alese ale Bisericii. Exprim salutările mele fraterne Cardinalului Friedrich Wetter şi recunoştinţa mea pentru cuvintele calde exprimate în numele celor prezenţi. Privind la această măreaţă Catedrale din Freising îmi revin în memorie atâtea amintiri din anii dinaintea primirii preoţiei şi respectiv din anii exercitării slujirii mele aici. Când mă gândesc la generaţiile de credincioşi care, din vremea primilor misionari, au dat acestei ţări caracterul ei creştin distinct, şi care ne-au transmis comoara credinţei, din inima mea se înalţă o fierbinte rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu. De-a lungul istoriei, “Domnul secerişului” nu a permis niciodată ca acestei ţări să îi lipsească lucrătorii, acei slujitori ai Cuvântului şi ai altarului prin care a dorit să îi hrănească şi să îi călăuzească pe strămoşii noştri pe cărările timpului spre patria lor cerească. Astăzi, dragi fraţi, este rândul nostru să îndeplinim această sarcină şi sunt bucuros să fiu cu voi ca Episcop al Romei, îndemnându-vă cu afecţiune să nu deveniţi apatici, ci să vă îndepliniţi cu încredere slujirea ce v-a fost încredinţată.

Tocmai am ascultat lectura biblică aleasă din capitolul nouă al Evangheliei lui Matei (Matei 9,35-38). Ne este prezentată aici o atitudine interioară a lui Isus, foarte importantă pentru noi. Această atitudine marchează de fapt întreaga Sa viaţă publică. Este exprimată folosind o imagine din agricultură. Cu ochii inimii, Isus vede oamenii adunaţi în jurul Său ca “seceriş” al Dumnezeului Tată, gata pentru a fi cules. “Secerişul este mare”, spune El (v. 37; cf. Luca 10,2). În Evanghelia după Ioan găsim aceeaşi imagine în capitolul patru, unde, după conversaţia pe care a purtat-o cu femeia samariteană, Isus le spune discipolilor: “Ridicaţi-vă ochii şi priviţi lanurile că sunt albe pentru seceriş” (v. 35). Cristos vede lumea ca pe “ogorul lui Dumnezeu” (cf. Matei 13,38-43), în care creşte un seceriş bogat şi este nevoie de lucrători. Ceva similar găsim de asemenea în Evanghelia lui Marcu (4,26-29). Stilul fundamental de abordare pe care îl denotă Isus din aceste diferite pasaje este unul optimist, bazat pe încrederea pe care o are în puterea Tatălui, “Domnul secerişului” (Matei 9,38). Încrederea lui Isus devine pentru noi izvor de speranţă, El fiind capabil să privească dincolo de vălul aparenţelor la lucrările misterioase şi fascinante ale Tatălui. Sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu aduce mereu rod. Şi astfel secerişul lui Dumnezeu tot creşte, chiar dacă pentru ochii trupeşti nu pare a se întâmpla aşa.

Viaţa unui preot şi natura reală a vocaţiei şi slujirii lui sunt conţinute în concepţia despre lume revelată nouă de Isus. Această concepţie despre lume l-a purtat pe Domnul dintr-un loc într-altul, învăţând în sinagogi, predicând vestea cea bună a Împărăţiei şi vindecând bolnavi (cf. Matei 9,35). Asemenea semănătorului din parabolă, El a semănat seminţe în aparenţă cu o generozitate necumpătată, o parte căzând pe drum, altele pe loc pietros sau între spini (cf. Matei 13,3-8). În spatele acestei generozităţi se află încrederea în puterea Tatălui de a schimba locul pietros sau cu spini în pământ fertil. Fiecare preot trebuie să se lase umplut de aceeaşi încredere în puterea harului, din moment ce el însuşi a fost o bucată de pământ ce a trebuit plivită de semănătorul divin pentru ca sămânţa să poată să prindă rădăcini şi să crească într-un răspuns matur, răspunsul “Sunt aici” pe care l-am rostit la hirotonirea noastră şi îl reînnoim în fiecare zi prin comuniunea cu Cristos în Celebrarea Euharistică. Asimilând treptat sentimentele Învăţătorului, preotul va ajunge să aibă şi el aceeaşi atitudine încrezătoare. Pătrunzând tot mai în adânc modul propriu lui Isus de a vedea lucrurile, el învaţă să vadă toate din jurul său ca fiind “secerişul lui Dumnezeu”, gata să fie strâns în grânarele cereşti (cf. Matei 13,30). Harul va fi activ prin el şi în consecinţă el va ajuta la trezirea unor sincere şi generoase răspunsuri la chemarea lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, trebuie să ţinem mereu minte cuvintele textului nostru biblic: “Domnul secerişului” este cel care “trimite” lucrători în secerişul Său. Isus nu le-a dat discipolilor Săi sarcina ce a chema alţi voluntari sau de a organiza campanii promoţionale cu scopul de a câştiga noi membri; El le-a spus “rugaţi-vă” lui Dumnezeu. Ce înseamnă aceasta? Ar trebui activitatea noastră vocaţională să se limiteze la rugăciune? Desigur nu. “Rugaţi-vă Domnului secerişului” înseamnă ceva mult mai profund: doar rămânând în comuniune intimă cu Domnul secerişului, trăind, să spune aşa, în “inima” Lui plină de iubire şi de compasiune pentru omenire, vom putea aduce alţi lucrători cu care să lucrăm împreună pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Grija noastră nu trebuie să fie numărul şi eficienţa lucrătorilor, ci disponibilitatea şi dăruirea de sine. Bobul de grâu aduce roade tocmai atunci când cade în pământ şi moare.

Lucrătorii în secerişul lui Dumnezeu sunt cei care merg pe urmele lui Cristos. Aceasta cere detaşare de sine şi “acordarea” deplină după voia Sa. Nu este o sarcină uşoară, fiind împotriva “forţei gravitaţionale” din interiorul nostru, care ne conduce spre a fi egoişti. Putem învinge această forţă doar dacă ne asumăm itinerarul pascal al morţii şi învierii. Pe acest drum Isus Cristos nu doar ne-a precedat, dar ne şi însoţeşte, vine cu adevărat spre noi aşa după cum cândva s-a îndreptat către Petru când acesta începea să se scufunde după ce a încercat să meargă la Isus pe apă (cf. Matei 14,28-31). Atâta timp cât şi-a păstrat privirea asupra lui Isus, el a putut să umble pe apele agitate ale Mării Galileii, rămânând, să spunem aşa, în câmpul gravitaţional al harului Său. Dar în momentul în care şi-a luat ochii de le El, Petru a devenit conştient de violenţa vântului, s-a speriat şi a început să se scufunde. Isus l-a făcut să simtă puterea mâinii Lui salvatoare, ca o anticipare a “salvării” finale şi definitive a Apostolului: “învierea” sa de după “scufundarea” trădării. Prin itinerarul pascal, discipolul devine un adevărat mărturisitor al Domnului.

Şi care este sarcina unui mărturisitor? În ce constă slujirea lui? Sfântul Augustin a încercat să explice esenţa slujirii persoanei hirotonite folosind două definiţii care au devenit clasice. El descria slujitorul înainte de toate ca “servus Christi” (cf. Sermo Guelf. 9:4; Ep. 130; Ep. 228:2, etc.). Termenul de “slujitor” implică o relaţie: pentru a fi slujitor trebuie să fi într-o relaţie cu un stăpân. Descrierea preotului ca “servus Christi” subliniază faptul că viaţa sa are o “conotaţie relaţională” esenţială: cu fiecare fibră a fiinţei lui, el este în relaţie cu Cristos. Aceasta nu îi răpeşte nimic din relaţia lui cu comunitatea, ci oferă de fapt temelia pentru ea: tocmai ca “slujitor al lui Cristos” este el “în numele Său, slujitor al slujitorilor săi” (titlu la Ep. 217 către Vitale; cf. De pecc. mer. et rem. III; Ep. 130; Sermo Guelf. 32:3, etc.). În virtutea caracterului sacramental primit la hirotonire, el aparţine lui Cristos şi participă la dăruirea Lui către “trupul” Bisericii. Acest aspect ontologic al slujirii preoţeşti, creează în el premisele unei forme radicale de slujire, inimaginabilă pentru sfera seculară. Cealaltă definiţie a slujitorului hirotonit la care face frecvent referire Augustin este “vox Christi”. El îşi dezvoltă reflecţia pe această temă meditând la figura lui Ioan Botezătorul (cf. Serm. 288; 293:3; Serm. Dolbeau 3, etc.). Înaintemergătorul lui Isus se descria pe sine ca un simplu “glas” trimis să îl proclame pe Cristos care este “Cuvântul”; similar, slujitorul hirotonit, după Augustin, are rolul de a fi “vox Verbi” (cf. Serm. 46:30-32), “praedicator Verbi” (cf. Serm. 71:13/22), “Verbi prolator” (cf. En. in Ps. 134:1; Serm 23:1, etc.). Este o idee care se regăseşte frecvent la Augustin; ea evidenţiază încă o dată “conotaţia relaţională” a slujitorului: ca “glas”, el se află în relaţie cu “Cuvântul”, care este Cristos. Măreţia şi umilinţa slujirii hirotonite sunt revelate aici. Asemenea lui Ioan Botezătorul, preotul şi diaconul sunt doar înaintemergători, slujitori ai Cuvântului. Nu sunt ei cei care sunt în centru, ci Cristos, al cărui “glas” ei trebuie să fie cu întreaga lor existenţă.

Din această reflecţie apare răspunsul la o întrebare pe care nici un păstor de suflete responsabil nu poate să nu şi-o pună, în special în contextul actual al scăderii numărului de preoţi: cum să păstrezi unitatea interioară în mijlocul activităţii de slujire, adesea frenetice? Calea spre o soluţie la această problemă constă în comuniunea intimă cu Cristos, a cărui mâncare a fost să facă voia Tatălui (cf. Ioan 4,34). Este important ca relaţia ontologică cu Cristos, primită la hirotonire, să prindă viaţă în conştiinţa, şi în consecinţă şi în acţiunile sale: tot ceea ce fac, fac în comuniune cu el. Făcându-le sunt unit cu El. Oricât de diverse şi, văzute din exterior, opuse ar putea părea activităţile mele, ele sunt unificate la nivelul motivaţiei din spatele lor: este vorba de a fi cu Cristos, acţionând ca un instrument în comuniune cu El. De aici izvorăşte o nouă viziune despre ascetismului preoţesc. Acesta nu trebuie să fie aşezat alături de activitatea pastorală ca o povară în plus, ca o altă sarcină ce îmi îngreunează şi mai mult ziua. În acţiune învăţ stăpânirea de sine, învăţ să îmi dăruiesc viaţa cu seninătate; în dezamăgire şi în eşec învăţ renunţarea, învăţ să accept durerea, învăţ detaşarea de mine însumi. În bucuria succesului învăţ recunoştinţa. În administrarea sacramentelor le primesc şi eu în interior… Acest ascetism al slujirii, slujirea în sine ca adevăratul ascetism al vieţii mele, este fără îndoială un motiv foarte important care necesită însă o constantă reinterpretare interioară a acţiunii.

Chiar dacă preotul caută să îşi trăiască slujirea ca ascetism şi activitatea sacramentală ca întâlnirea personală cu Cristos, el tot va avea nevoie de momente în care să îşi tragă răsuflarea, pentru ca această spontaneitate interioară să poată devei reală şi eficientă. Isus însuşi, când discipolii s-au întors din prima lor călătorie misionară, le-a spus: “Veniţi voi singuri, într-un loc retras şi odihniţi-vă puţin” (Marcu 6,31). Generoasa dăruirea de sine pentru ceilalţi este imposibilă fără disciplină şi fără constanta recuperare a adevăratei interiorităţi plină de credinţă. Eficienţa activităţii pastorale depinde în cele din urmă de rugăciune; dacă nu, slujirea devine un activism gol. De aceea timpul petrecut în întâlnirea directă cu Dumnezeu prin rugăciune poate fi pe bună dreptate descris ca prioritatea pastorală prin excelenţă: este respiraţia sufletului, fără de care preotul rămâne fără “suflare”, lipsit de “oxigenul” optimismului şi bucuriei, de care are nevoie pentru ca să fie trimis, zi de zi, să lucreze în secerişul Domnului. Amin!