Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la deschiderea Sinodului Episcopilor dedicat Sfintei Scripturi
Bazilica San Paolo fuori le mura, duminică, 5 octombrie 2008

Veneraţi fraţi întru episcopat şi în preoţie, iubiţi fraţi şi surori!

Prima lectură, luată din cartea profetului Isaia, ca şi pagina din Evanghelia după Matei, au propus adunării noastre liturgice o imagine alegorică sugestivă din Sfânta Scriptură: imaginea viei, despre care am auzit deja vorbindu-se în duminicile precedente. Pasajele de la începutul relatării evanghelice fac referinţă la “cântarea viei” pe care-o găsim în Isaia. E vorba despre o cântare care se plasează în contextul de toamnă al culesului viei: o capodoperă mică din poezia ebraică, care trebuia să fie destul de familiară pentru ascultătorii lui Isus şi din care, ca şi din alte referinţe ale profeţilor (cf. Os 10,1; Ier 2,21; Ez 17,3-10; 19,10-14; Ps 79,9-17), se înţelegea bine că via indica Israelul. Viei sale, poporului pe care şi l-a ales, Dumnezeu îi rezervă aceleaşi îngrijiri pe care un mire credincios le acordă miresei sale (cf. Ez 16,1-14; Ef 5,25-33).

Imaginea viei, împreună cu aceea a nunţii, descrie deci planul divin al mântuirii şi este ca o alegorie emoţionantă a alianţei lui Dumnezeu cu poporul său. În Evanghelie, Isus reia cântarea lui Isaia, însă o adaptează la ascultătorii săi şi la noua oră a istoriei mântuirii. Accentul nu este atât pe vie cât mai ales pe viticultori, cărora “slujitorii” stăpânului le cer, în numele lui, recolta. Însă slujitorii sunt maltrataţi şi chiar ucişi. Cum să nu se ducă gândul la evenimentele poporului ales şi la soarta rezervată profeţilor trimişi de Dumnezeu? La sfârşit, proprietarul viei face şi ultima tentativă: îl trimite pe fiul său, convins că măcar de el vor asculta. În schimb, se întâmplă contrariul: viticultorii îl ucid tocmai pentru că este fiul, adică moştenitorul, convinşi că astfel pot să intre cu uşurinţă în stăpânirea viei. De aceea asistăm la un salt de calitate faţă de acuza de încălcare a dreptăţii sociale, care reiese din cântarea lui Isaia.

Aici vedem clar că dispreţul faţă de ordinul dat de stăpân se transformă în dispreţ faţă de el: nu este simpla neascultare faţă de un precept divin, este adevărata şi propria respingere a lui Dumnezeu: apare misterul crucii.

Ceea ce denunţă pagina evanghelică interpelează modul nostru de a gândi şi de a acţiona. Nu vorbeşte numai despre “ora” lui Cristos, despre misterul crucii în acel moment, ci despre prezenţa crucii în toate timpurile. Interpelează, în mod special, popoarele care au primit vestea evangheliei. Dacă privim istoria, suntem constrânşi să constatăm destul de des răceala şi răzvrătirea creştinilor incoerenţi. Ca urmare a acestui lucru, Dumnezeu, deşi nu renunţă niciodată la promisiunea sa de mântuire, a trebuit adesea să recurgă la pedeapsă. În acest context, este spontan să ne gândim la prima vestire a evangheliei, din care au apărut comunităţi creştine iniţial înfloritoare, care după aceea au dispărut şi astăzi sunt amintite numai în cărţile de istorie. Nu ar putea să se întâmple acelaşi lucru în această perioadă a noastră? Naţiuni care odinioară erau bogate în credinţă şi în vocaţii, acum îşi pierd propria identitate, sub influenţa vătămătoare şi destructivă a unei anumite culturi moderne. Există unii care, hotărând că “Dumnezeu este mort”, se declară “dumnezeu” pe ei înşişi, considerându-se singurii artizani ai propriului destin, proprietari absoluţi ai lumii. Debarasându-se de Dumnezeu şi nemaiaşteptând de la el mântuirea, omul crede că poate să facă ceea ce-i place şi că poate să se pună pe el ca singură măsură a lui însuşi şi a propriei acţiuni. Însă atunci când omul îl elimină pe Dumnezeu din propriul orizont, îl declară pe Dumnezeu “mort”, este într-adevăr mai fericit? Devine într-adevăr mai liber? Atunci când oamenii se proclamă proprietari absoluţi ai lor şi singurii stăpâni ai creaţiei, pot într-adevăr să construiască o societate în care să domnească libertatea, dreptatea şi pacea? Mai degrabă nu se întâmplă – aşa cum demonstrează pe larg ştirile zilnice – că se extind arbitriul puterii, interesele egoiste, nedreptate şi exploatarea, violenţa în toate exprimările sale? La sfârşit, punctul de sosire este că omul se simte tot mai singur şi societatea tot mai dezbinată şi confuză.

Însă, în cuvintele lui Isus, este o promisiune: via nu va fi distrusă. În timp ce îi lasă în voia lor pe viticultorii infideli, stăpânul nu se desparte de via sa şi o încredinţează altor slujitori ai săi fideli. Acest lucru arată că, dacă în unele regiuni credinţa se ofileşte până la stingerea ei, vor exista mereu alte popoare gata s-o primească. Tocmai pentru aceasta Isus, în timp ce citează Psalmul 117 [118]: “Piatra pe care au aruncat-o zidarii a ajuns în capul unghiului” (v. 22), asigură că moartea lui nu va fi înfrângerea lui Dumnezeu. Ucis, el nu va rămâne în mormânt, dimpotrivă, chiar ceea ce va părea să fie o înfrângere totală, va însemna începutul unei victorii definitive. După dureroasa sa pătimire şi moarte va urma gloria învierii. Via va continua atunci să producă struguri şi va fi dată în arendă de către stăpân “altor viticultori, care-i vor da roadele la timpul cuvenit” (Mt 21,41).

Imaginea viei, cu implicaţiile sale morale, doctrinare şi spirituale, va reveni în cuvântarea de la Ultima Cină, atunci când, luându-şi rămas bun de la apostoli, Domnul va spune: “Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl meu este viticultorul. Orice mlădiţă care este în mine şi nu aduce rod, el o înlătură şi oricare aduce rod o curăţă ca să aducă şi mai mult rod” (In 15,1-2). Aşadar, începând de la evenimentul pascal istoria mântuirii va avea o cotitură decisivă şi vor fi protagonişti acei “alţi viticultori” care, altoiţi ca vlăstare alese în Cristos, viţa cea adevărată, vor aduce roade îmbelşugate de viaţă veşnică (cf. Rugăciunea de la început). Între aceşti “viticultori” suntem şi noi, altoiţi în Cristos, care a voit să devină el însuşi “viţa cea adevărată”. Să ne rugăm ca Domnul să ne dea sângele său, pe el însuşi, în Euharistie, să ne ajute să “aducem rod” pentru viaţa cea veşnică şi pentru acest timp al nostru.

Mesajul mângâietor pe care-l primim din aceste texte biblice este certitudinea că răul şi moartea nu au ultimul cuvânt, ci până la urmă Cristos este cel care învinge. Mereu! Biserica nu încetează să proclame această veste bună, aşa cum se întâmplă şi astăzi, în această bazilică dedicată apostolului neamurilor, care cel dintâi a răspândit evanghelia în vaste regiuni din Asia Mică şi din Europa. Vom reînnoi în mod semnificativ această vestire în timpul celei de-a XII-a Adunări generale obişnuite a Sinodului Episcopilor, care are ca temă: “Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii“. Aş vrea să vă salut aici cu afecţiune cordială pe voi toţi, veneraţi părinţi sinodali şi pe toţi cei care luaţi parte la această întâlnire ca experţi, auditori şi invitaţi speciali. De asemenea, sunt bucuros să-i primesc pe delegaţii fraterni din celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale. Către secretarul general al Sinodului Episcopilor şi către colaboratorii săi se îndreaptă exprimarea recunoştinţei noastre, a tuturor, pentru munca angajantă desfăşurată în aceste luni, împreună cu urarea pentru trudele care-i aşteaptă în următoarele săptămâni.

Atunci când Dumnezeu vorbeşte, solicită mereu un răspuns; acţiunea lui de mântuire cere cooperarea umană; iubirea lui aşteaptă corespundere. Fie să nu se întâmple niciodată, iubiţi fraţi şi surori, ceea ce relatează textul biblic cu privire la vie: “A aşteptat să producă struguri, în schimb a produs aguridă” (cf. Is 5,2). Numai cuvântul lui Dumnezeu poate să schimbe în profunzime inima omului, deci este important să intre în intimitate tot mai crescândă cu el fiecare credincios şi comunităţile. Adunarea sinodală îşi va îndrepta atenţia spre acest adevăr fundamental pentru viaţa şi misiunea Bisericii. Hrănirea din cuvântul lui Dumnezeu este pentru ea prima şi fundamentala misiune. De fapt, dacă vestirea evangheliei constituie motivaţia ei de a fi şi misiunea ei, este indispensabil ca Biserica să cunoască şi să trăiască ceea ce vesteşte, pentru ca predica ei să fie credibilă, în pofida slăbiciunilor şi sărăciilor oamenilor care o compun. De asemenea, ştim că vestirea cuvântului, la şcoala lui Cristos, are drept conţinut al său împărăţia lui Dumnezeu (cf. Mc 1,14-15), însă împărăţia lui Dumnezeu este însăşi persoana lui Isus, care, cu cuvintele sale şi faptele sale, oferă oamenilor din orice perioadă mântuirea. Este interesantă în această privinţă consideraţia sfântului Ieronim: “Cel care nu cunoaşte Scripturile, nu cunoaşte puterea lui Dumnezeu şi nici înţelepciunea lui. Necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos” (Prolog la comentariul la cartea lui Isaia: PL 24,17).

În acest An Paulin vom auzi cum răsună cu urgenţă deosebită strigătul apostolului neamurilor: “Vai mie dacă nu vestesc evanghelia” (1Cor 9,16); strigăt care pentru orice creştin devine invitaţie insistentă de a se pune în slujirea lui Cristos. “Secerişul este mult” (Mt 9,37), repetă şi astăzi Învăţătorul divin: mulţi încă nu l-au întâlnit şi sunt în aşteptarea primei vestiri a evangheliei sale; alţii, deşi au primit o formare creştină, s-au ofilit în entuziasm şi păstrează numai un contact superficial cu cuvântul lui Dumnezeu; alţii s-au îndepărtat de la practicarea credinţei şi au nevoie de o nouă evanghelizare. Apoi, nu lipsesc persoane de bun simţ care-şi pun întrebări esenţiale cu privire la sensul vieţii şi al morţii, întrebări la care numai Cristos poate să dea răspunsuri mulţumitoare. Deci este indispensabil pentru creştinii din toate continentele să fie gata să răspundă oricui le-ar cere cont despre speranţa care este în ei (cf. 1Pt 3,15), vestind cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu şi trăind evanghelia fără compromisuri.

Veneraţi şi iubiţi fraţi, să ne ajute Domnul să ne întrebăm împreună, în timpul următoarelor săptămâni de lucrări sinodale, despre modul în care să facem tot mai eficace vestirea evangheliei în acest timp al nostru. Simţim cu toţii cât de necesar este să punem în centrul vieţii noastre cuvântul lui Dumnezeu, să-l primim pe Cristos ca unic Răscumpărător al nostru, ca împărăţie a lui Dumnezeu în persoană, pentru a face în aşa fel încât lumina lui să lumineze orice loc al omenirii: de la familie la şcoală, la cultură, la locul de muncă, la timpul liber şi la celelalte sectoare ale societăţii şi ale vieţii noastre. Participând la celebrarea euharistică, simţim mereu legătura strânsă care există între vestirea cuvântului lui Dumnezeu şi jertfa euharistică: este acelaşi mister care este oferit pentru contemplaţia noastră. Iată de ce “Biserica – aşa cum scoate în evidenţă Conciliul al II-lea din Vatican – a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor”. Pe bună dreptate, Conciliul conclude: “După cum prin frecventarea asiduă a misterului euharistic sporeşte viaţa Bisericii, tot astfel se poate spera un nou impuls de viaţă spirituală dintr-o creştere a veneraţiei faţă de cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veac” (Dei Verbum, 21.26).

Să ne dea Domnul să ne apropiem cu credinţă de dubla masă a cuvântului şi a trupului şi sângelui lui Cristos. Să ne dobândească acest dar preasfânta Maria, care “păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc2,19). Ea să ne înveţe să ascultăm Scripturile şi să le medităm într-un proces interior de maturizare, care să nu despartă niciodată inteligenţa de inimă. Să vină în ajutorul nostru şi sfinţii, îndeosebi apostolul Paul, pe care în timpul acestui an îl descoperim tot mai mult ca martor şi vestitor neobosit al cuvântului lui Dumnezeu. Amin!