Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia din Noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, 7 aprilie 2007

Dragi fraţi şi surori,

“Pentru Maria s-au împlinit zilele ca să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (cf Luca 2,6s). Aceste fraze ne ating inima mereu din nou. A sosit momentul pe care îngerul îl vestise la Nazaret: “Vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt” (cf Luca 1,31). A sosit momentul pe care Israel îl aştepta de atâtea secole, în timpul atâtor ceasuri de întuneric – momentul aşteptat într-un anume fel de toată omenirea în simboluri încă neclare: ca Dumnezeu să aibă grijă de noi, să iasă din ascunzişul său, ca lumea să fie salvată şi ca El să reînnoiască toate. Ne putem imagina cu câtă pregătire interioară, cu câtă iubire a întâmpinat Maria acel ceas. Scurta referinţă “l-a înfăşat” ne lasă să întrezărim ceva din bucuria sfântă şi din zelul tăcut al acelei pregătiri. Erau pregătite scutecele pentru ca pruncul să fie primit bine. Dar nu era loc de găzduire pentru ei. Într-un anume fel, omenirea îl aşteaptă pe Dumnezeu, apropierea lui. Dar când vine momentul, nu are loc pentru El. Este atât de ocupată cu sine, are nevoie de tot spaţiul şi de tot timpul în mod atât de exigent pentru ale sale, încât nu rămâne nimic pentru celălalt – pentru aproapele, pentru sărac, pentru Dumnezeu. Şi cu cât oamenii devin mai bogaţi, cu atât mai mult umplu toate cu ei înşişi. Cu atât mai puţin poate intra celălalt.

Ioan, în Evanghelia sa, mergând la esenţial, a aprofundat relatarea scurtă a Sfântului Luca despre situaţia de la Betleem: “A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (1,11). Aceasta se referă mai întâi de toate la Betleem: Fiul lui David vine în cetatea sa, dar trebuie să se nască într-un grajd, pentru că nu mai era loc de găzduire pentru el. Se referă apoi la Israel: trimisul vine la ai săi, dar nu este dorit. Se referă, în realitate, la întreaga omenire: Cel prin care a fost creată lumea, Cuvântul creator primordial intră în lume, dar nu este ascultat, nu este primit. Aceste cuvinte ne privesc, în definitiv, pe noi, fiecare individ şi societatea în ansamblul ei. Avem timp pentru aproapele care are nevoie de cuvântul nostru, de cuvântul meu, de afecţiunea mea? Pentru suferindul care are nevoie de ajutor? Pentru fugarul sau refugiatul care caută azil? Avem timp şi spaţiu pentru Dumnezeu? Poate intra El în viaţa noastră? Găseşte un spaţiu în noi sau am ocupat toate spaţiile gândirii noastre, ale faptelor noastre, ale vieţii noastre pentru noi înşine?

Slavă Domnului că relatarea negativă nu este unica şi nici ultima pe care o găsim în Evanghelie. După cum în Luca întâlnim iubirea mamei Maria şi fidelitatea Sfântului Iosif, vegherea păstorilor şi marea lor bucurie, după cum în Matei întâlnim vizita Crailor înţelepţi, veniţi de departe, la fel Ioan ne spune: “Însă celor care l-au primit, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (1,12). Există cei care îl primesc şi astfel, începând de la grajd, din exterior, creşte tăcut noua casă, noua cetate, noua lume. Mesajul de Crăciun ne face să recunoaştem întunericul unei lumi închise şi prin aceasta ilustrează o realitate pe care o vedem în fiecare zi. Dar el ne spune, de asemenea, că Dumnezeu nu se lasă închis afară. El găseşte un spaţiu, intrând chiar şi prin grajd, există oameni care văd lumina lui şi o transmit. Prin cuvântul Evangheliei, Îngerul ne vorbeşte şi nouă şi în liturgia sacră lumina Răscumpărătorului intră în viaţa noastră. Dacă suntem păstori sau înţelepţi – lumina şi mesajul lui ne cheamă să ne pornim la drum, să ieşim din închiderea dorinţelor şi intereselor noastre pentru a merge în întâmpinarea Domnului şi a ne închina Lui. Ne închinăm Lui deschizând lumea faţă de adevăr, de bine, de Cristos, faţă de slujirea celor care sunt marginalizaţi şi în care El ne aşteaptă.

În unele reprezentări de Crăciun din Evul Mediu târziu şi de la începutul epocii moderne, grajdul apare ca un palat afectat de ruină. Se poate recunoaşte încă măreţia lui din trecut, dar acum este în ruină, zidurile se prăbuşesc – a devenit, întocmai, un grajd. Deşi nu are nicio bază istorică, această interpretare, în modul ei metaforic, exprimă totuşi ceva din adevărul care se ascunde în taina Crăciunului. Tronul lui David, căruia i s-a făgăduit o durată veşnică, este gol. Alţii stăpânesc asupra Ţării Sfinte. Iosif, descendentul lui David, este un simplu meşteşugar; palatul, de fapt, a devenit un cort. David însuşi la început era păstor. Când Samuel îl căuta pentru ungere, părea imposibil şi contradictoriu ca un asemenea păstor-băiat să poată deveni purtătorul făgăduinţei lui Israel. În grajdul de la Betleem, chiar acolo unde a fost punctul de plecare, reîncepe regalitatea davidică într-un mod nou – în acel copil înfăşat şi culcat într-o iesle. Noul tron de pe care acest David va atrage lumea la sine este Crucea. Noul tron – Crucea – corespunde noului început în grajd. Dar tocmai în acest fel este construit adevăratul palat davidic, adevărata regalitate. Noul palat este foarte diferit de cum îşi imaginează oamenii un palat şi puterea regală. Aceasta este comunitatea celor care se lasă atraşi de iubirea lui Cristos şi împreună cu El devin un singur trup, o omenire nouă. Puterea care provine din Cruce, puterea bunătăţii care se dăruieşte – aceasta este adevărata regalitate. Grajdul devine palat – tocmai pornind de la acest început, Isus edifică marea, noua comunitate, al cărei cuvânt-cheie îl cântă îngerii la naşterea sa: “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor pe care îi iubeşte!” – oameni care pun voinţa lor în a lui, devenind astfel oameni ai lui Dumnezeu, oameni noi, o lume nouă.

Grigore de Nisa, în predicile sale de Crăciun, a dezvoltat această viziune plecând de la mesajul de Crăciun din Evanghelia după Ioan: “Şi-a stabilit cortul în mijlocul nostru” (Ioan 1,14). Grigore aplică termenul de cort la cortul trupului nostru, devenit slab şi fără vlagă, expus pretutindeni la durere şi suferinţă. Şi îl aplică apoi la întregul cosmos, sfâşiat şi desfigurat de păcat. Ce ar fi spus oare dacă ar fi văzut condiţiile în care se găseşte astăzi pământul din cauza abuzului energiilor şi a exploatării lor egoiste fără niciun criteriu? Anselm de Canterbury, de o manieră aproape profetică, a descris cândva anticipat ceea ce vedem astăzi într-o lume poluată şi ameninţată pentru viitorul ei: “Totul era ca şi mort, îşi pierduse demnitatea, fiind făcut ca să fie de folos celor care îl laudă pe Dumnezeu. Elementele lumii erau epuizate, şi-au pierdut splendoarea din cauza abuzului celor care le făceau robi ai idolilor lor, pentru care nu au fost create” (PL 158, 955ss). Astfel, în viziunea sfântului Grigore, grajdul în mesajul Crăciunului reprezintă pământul maltratat. Cristos nu reconstruieşte un palat oarecare. El a venit ca să redea creaţiei, cosmosului frumuseţea şi demnitatea sa: acest lucru îşi are începutul la Crăciun şi îi face pe îngeri să jubileze. Pământul este reaşezat tocmai prin faptul că se deschide spre Dumnezeu, că dobândeşte din nou lumina sa adevărată şi, în sintonia dintre voinţa umană şi voinţa divină, în unificarea celor de sus cu cele de jos, îşi recuperează frumuseţea şi demnitatea. Astfel, Crăciunul este sărbătoarea creaţiei reconstituite. Pornind de la acest context, Sfinţii Părinţi interpretează cântarea îngerilor din noaptea sfântă: aceasta este expresia bucuriei pentru faptul că cele de sus şi cele de jos, cerul şi pământul se găsesc din nou unite; că omul este unit din nou cu Dumnezeu. Pentru Părinţi, face parte din cântarea de Crăciun a îngerilor faptul că îngeri şi oameni pot cânta acum împreună şi că în acest fel frumuseţea universului se exprimă în frumuseţea cântării de laudă. Cântarea liturgică – din nou, după Sfinţii Părinţi – posedă o demnitate proprie specifică pentru faptul că este o cântare împreună cu corurile cereşti. Întâlnirea cu Isus Cristos este cea care ne face capabili să auzim cântarea îngerilor, creând astfel adevărata muzică ce decade când pierdem posibilitatea de a cânta şi auzi împreună.

În grajdul de la Betleem, cerul şi pământul se ating. Cerul a venit pe pământ. De aceea, de acolo emană o lumină pentru toate timpurile; de aceea, acolo se aprinde bucuria; de aceea, acolo se naşte cântarea. La sfârşitul meditaţiei noastre de Crăciun aş dori să citez un pasaj extraordinar din Sfântul Augustin. Interpretând invocaţia rugăciunii domneşti “Tatăl nostru care eşti în ceruri”, el se întreabă: ce este acesta, cerul? Şi unde este cerul? Urmează un răspuns surprinzător: “‘… care eşti în ceruri’ – înseamnă: ‘în sfinţi şi în cei drepţi’. Cerurile sunt, da, corpurile cele mai înalte ale universului, dar cu toate acestea corpuri, care nu pot să fie decât într-un loc. Dacă, însă, credem că locul lui Dumnezeu este în ceruri ca în cele mai înalte părţi ale lumii, atunci păsările ar trebui să fie mai norocoase decât noi, pentru că ar trăi mai aproape de Dumnezeu. Dar nu este scris: ‘Domnul este aproape de cei care locuiesc pe înălţimi sau pe munţi’ ci ‘Domnul este aproape de cei cu inima căită’ (Psalm 34[33],19), expresie care se referă la smerenie. După cum cel păcătos este chemat ‘pământ’, dimpotrivă, cel drept poate fi chemat ‘cer’” (Serm. in monte II, 5,17). Cerul nu aparţine geografiei spaţiului, ci geografiei inimii. Şi inima lui Dumnezeu, în Noaptea sfântă, s-a coborât până în grajd: smerenia lui Dumnezeu este cerul. Şi dacă mergem în întâmpinarea acestei umilinţe, atunci atingem cerul. Atunci, şi pământul devine nou. Cu smerenia păstorilor să pornim la drum, în această Noapte sfântă, spre Pruncul din grajd! Să atingem umilinţa lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu! Atunci, bucuria sa ne va atinge pe noi şi va face lumea mai luminoasă. Amin.