Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia cu patru canonizări din Piaţa San Pietro,
duminică, 15 octombrie 2006

Dragi fraţi şi surori!

Patru noi Sfinţi sunt propuşi astăzi spre veneraţie Bisericii Universale: Rafael Guizar y Valencia, Filip Smaldone, Roza Venerini şi Teodora Guérin. Numele lor vor fi amintite pentru totdeauna. Prin contrast, gândul ne fuge imediat la “tânărul bogat” despre care vorbeşte Evanghelia abia proclamată. Acest tânăr a rămas anonim: dacă ar fi răspuns pozitiv invitaţiei lui Isus, ar fi devenit ucenic al Său şi probabil evangheliştii i-ar fi notat numele. Din acest fapt se întrevede imediat tema liturgiei Cuvântului din această duminică: dacă îşi găseşte siguranţa în bogăţiile acestei lumi, omul nu ajunge la sensul deplin al vieţii şi la bucuria adevărată; dacă, în schimb, încrezându-se în cuvântul lui Dumnezeu, renunţă la sine însuşi şi la bunurile sale pentru Împărăţia cerurilor, aparent pierde mult, dar în realitate câştigă totul. Sfântul este tocmai acel bărbat, acea femeie care, răspunzând cu bucurie şi generozitate chemării lui Cristos, lasă orice lucru pentru a-l urma pe El. Asemenea lui Petru şi celorlalţi Apostoli, precum Tereza a lui Isus pe care o comemorăm astăzi, şi precum nenumăraţi alţi prieteni ai lui Dumnezeu, şi noii Sfinţi au parcurs acest exigent dar împlinitor itinerar evanghelic şi au primit “însutit” încă din viaţa pământească, împreună cu încercări şi persecuţii, şi apoi viaţa veşnică.

Isus poate deci garanta cu adevărat o existenţă fericită şi viaţa veşnică, dar pe o cale diferită de cea pe care şi-o imagina tânărul bogat: adică nu printr-o faptă bună, printr-o prestaţie legală, ci alegând Împărăţia lui Dumnezeu ca pe o “perlă preţioasă” pentru care merită să vinzi tot ceea ce ai (cf Matei 13,45-46). Tânărul bogat nu reuşeşte să facă acest pas. Cu toate că a fost scrutat de privirea plină de iubire a lui Isus (cf Marcu 10,21), inima lui nu a reuşit să se despartă de multele bunuri pe care le avea. Iată, deci, învăţătura pentru ucenici: “Cât de greu va fi pentru cei care au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” (Marcu 10,23). Bogăţiile pământeşti ocupă şi preocupă mintea şi inima. Isus nu spune că sunt rele, ci că îndepărtează de Dumnezeu dacă nu sunt, să spunem aşa, “investite” pentru Împărăţia cerurilor, adică cheltuite pentru a veni în ajutorul celui care este în sărăcie.

Înţelegerea acestui lucru este rod al acelei înţelepciuni despre care vorbeşte prima Lectură. Ea – ni s-a spus – este mai preţioasă decât argintul şi decât aurul, mai mult, decât frumuseţea, sănătatea şi decât lumina însăşi, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată” (Înţelepciune 7,10). Evident, această înţelepciune nu poate fi redusă doar la dimensiunea intelectuală. Este mult mai mult: este “Înţelepciunea inimii”, cum o numeşte Psalmul 89. Este un dar care vine de sus (cf Iacob 3,17), de la Dumnezeu, şi se obţine prin rugăciune (cf Înţelepciune 7,7). De fapt, ea nu a rămas departe de om, a venit aproape de inima lui (cf Deuteronom 30,14) luând forma legii Primului Legământ încheiat între Dumnezeu şi Israel prin Moise. Decalogul conţine Înţelepciunea lui Dumnezeu. De aceea Isus afirmă în Evanghelie că pentru “a intra în viaţă” este necesară păzirea poruncilor (cf Marcu 10,19). Este necesar, dar nu de ajuns! În fapt, după cum spune Sfântul Paul, mântuirea nu vine din lege, ci din Har. Iar Sfântul Ioan aminteşte că legea a dat-o Moise, în timp ce Harul şi Adevărul au venit prin Isus Cristos (cf Ioan 1,17). Pentru a ajunge la mântuire este nevoie deci de deschiderea în credinţă faţă de harul lui Cristos, care însă, celui căruia i se adresează, îi pune o condiţie exigentă: “Vino şi urmează-mă” (Marcu 10,21). Sfinţii au avut umilinţa şi curajul de a-i răspunde “da”, şi au renunţat la tot pentru a fi prieteni ai Săi. Aşa au făcut cei patru noi Sfinţi, pe care astăzi îi venerăm în mod deosebit. În ei găsim actualizată experienţa lui Petru: “Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat” (Marcu 10,28). Singura lor comoară este în cer: Dumnezeu.

Evanghelia pe care am ascultat-o ne ajută să înţelegem figura Sfântului Rafael Guizar y Valencia, Episcop de Veracruz, din iubita naţiune mexicană, ca exemplu al acelora care au lăsat tot pentru “a-l urma pe Isus”. Acest Sfânt a fost fidel cuvântului divin “viu şi plin de putere” care pătrunde în străfundul spiritului. Imitându-l pe Isus Cristos sărac, s-a liberat de bunurile sale şi nu a acceptat niciodată daruri de la cei puternici, sau le dădea, la rândul său, mai departe. De aceea a primit “de o sută de ori mai mult” şi a putut astfel să ajute săracii, chiar şi în mijlocul “persecuţiilor” fără întrerupere. Caritatea sa trăită în grad eroic a făcut să i se spună “Episcopul săracilor”. În slujirea sa preoţească şi episcopală, a fost un neobosit predicator de misiuni populare, modul cel mai potrivit atunci pentru a predica evanghelia la popor, folosind “Catehismul doctrinei creştine” compus de el. Formarea preoţilor fiind una dintre priorităţile sale, a reconstruit seminarul pe care îl considera “pupila ochilor săi”, şi pentru aceasta obişnuia să exclame: “Unui Episcop îi poate lipsi mitra, toiagul pastoral şi chiar Catedrala, dar nu îi poate lipsi niciodată seminarul, deoarece de seminar depinde viitorul Diecezei sale”. Cu acest simţ profund de paternitate sacerdotală a înfruntat noi persecuţii şi a suferit chiar exilul, garantând însă mereu pregătirea seminariştilor. Fie ca exemplul Sfântului Rafael Guizar y Valencia să fie o rechemare a confraţilor Episcopi şi preoţi pentru ca în programele pastorale să considere ca fundamental, pe lângă spiritul de sărăcie şi de evanghelizare, şi promovarea vocaţiilor sacerdotale şi călugăreşti, şi formarea lor după inima lui Cristos.

Sfântul Filip Smaldone, fiu al Italiei Meridionale, a ştiut să cultive în viaţa sa cele mai bune virtuţi ale ţinutului său. Preot cu o inimă mare, nutrită prin rugăciune constantă şi adoraţie euharistică, a fost mai presus de toate martor şi servitor al carităţii, pe care o manifesta în mod eminent în slujirea săracilor, în mod special a surdomuţilor, cărora li s-a dedicat total. Opera pe care a început-o continuă graţie Congregaţiei Surorilor Saleziene ale Sfintelor Inimi întemeiată de el, şi care s-a răspândit în diferite părţi ale Italiei şi ale lumii. În surdomuţi, Sfântul Filip Smaldone vedea reflectată imaginea lui Isus, şi obişnuia să repete că, aşa cum se prosternează înaintea Preasfântului Sacrament, la fel trebuie să îngenunchem în faţa unui surdomut. Desprindem din exemplul său invitaţia la a considera mereu indisolubile iubirea pentru Euharistia şi iubirea pentru aproapele. Mai mult, adevărata capacitate de a iubi fraţii ne poate veni numai din întâlnirea cu Domnul în Sacramentul Euharistiei.

Sfânta Roza Venerini este un alt exemplu de ucenică fidelă a lui Cristos, gata să abandoneze totul pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu. Îi plăcea să repete: “Eu mă găsesc atât de pironită în voinţa divină, încă nu mă interesează nici moarte, nici viaţă (Biografia Andreucci, pg. 515). De aici, din abandonarea în Dumnezeu, decurgea activitatea clarvăzătoare pe care o desfăşura cu curaj în favoarea elevării spirituale şi emancipării adevărate a tinerelor femei din timpul său. Sfânta Roza nu se mulţumea să ofere fetelor o instrucţiune adecvată, dar se preocupa şi să le asigure o formare completă, prin referinţe temeinice la învăţătura doctrinară a Bisericii. Acelaşi stil al ei apostolic continuă să caracterizeze şi astăzi viaţa Congregaţiei Maestrelor Pie Venerini, întemeiată de ea. Şi cât de actual şi important este şi pentru societatea de azi serviciul pe care ele îl desfăşoară în domeniul şcolii şi mai ales al formării femeii!

“Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci… apoi vino şi urmează-mă”. Aceste cuvinte au inspirat nenumăraţi creştini în decursul istoriei să-l urmeze pe Cristos într-o viaţă de sărăcie radicală, încrezându-se în Providenţa Divină. Între aceşti generoşi ucenici ai lui Cristos a fost o tânără femeie franceză, care a răspuns fără rezerve la chemarea divinului Învăţător. Maica Teodora Guérin a intrat în Congregaţia Surorilor Providenţei în 1823 şi s-a dedicat serviciului învăţământului în şcoli. Apoi, în 1839, a fost chemată de superioarele sale să se transfere în Statele Unite pentru a deveni superioară a unei noi comunităţi în Indiana. După lunga călătorie pe uscat şi pe mare, grupul de şase surori a ajuns la Saint Mary of the Woods (Sfânta Maria a Pădurilor). Acolo, ele au întemeiat o simplă capelă, simplă cabană de lemn în inima pădurii. Au îngenuncheat înaintea Preasfântului Sacrament şi au mulţumit, cerând ca Dumnezeu să călăuzească noua fundaţie. Cu mare încredere în Divina Providenţă, Maica Teodora a depăşit multe dificultăţi şi a perseverat în munca pe care Domnul le-a cerut să o desfăşoare. În momentul morţii sale, în 1856, surorile conduceau diferite şcoli şi orfelinate în statul Indiana. Aşa cum ea însăşi spunea: “Cât bine a fost făcut de Surorile Sfintei Maria a Pădurilor! Mai mult bine vor fi capabile să facă, dacă vor rămâne fidele vocaţiei lor sfinte!” Maica Teodora Guérin este o frumoasă figură spirituală şi un model de viaţă creştină. Ea a fost disponibilă pentru misiunile pe care Biserica i le-a cerut, şi găsea forţa şi îndrăzneala pentru a le realiza în Euharistie, în rugăciune şi într-o încredere nemărginită în Providenţa divină. Forţa ei lăuntrică o îndemna la o atenţie deosebită faţă de săraci şi în special faţă de copii.

Dragi fraţi şi surori, să mulţumim Domnului pentru darul sfinţeniei, care astăzi străluceşte în Biserică cu o splendoare unică. Isus ne invită şi pe noi, la fel ca pe aceşti Sfinţi, să îl urmăm pentru a moşteni viaţa veşnică. Mărturia lor exemplară să lumineze şi să încurajeze în special tinerii, să suscite în poporul creştin bărbaţi şi femei precum Sfântul Rafael Guizar y Valencia, Sfântul Filip Smaldone, Sfânta Roza Venerini şi Sfânta Teodora Guérin, gata să abandoneze tot pentru Împărăţia lui Dumnezeu; dispuşi să-şi însuşească logica darului şi a slujirii, singura care salvează lumea. Amin.