Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia cu Comisia Biblică Pontificală
Capela Paulină, 15 aprilie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

Nu am găsit timpul pentru a pregăti o predică adevărată. Aş dori numai să vă invit pe fiecare la meditaţie personală propunând şi subliniind câteva fraze din Liturghia de astăzi, care se oferă dialogului rugător dintre noi şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul, fraza pe care aş dori să o propun meditaţiei comune este această mare afirmaţie a sfântului Petru: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5,29). Sfântul Petru stă în faţa instituţiei supreme religioase, de care mod normal ar trebui să se asculte, dar Dumnezeu stă deasupra acestei instituţii şi Dumnezeu i-a dat o altă “poruncă”: trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu este libertatea, ascultarea de Dumnezeu îi dă libertatea de a se opune instituţiei.

Şi aici exegeţii atrag atenţia noastră asupra faptului că răspunsul sfântului Petru dat Sinedriului este aproape până la ad verbum identic cu răspunsul lui Socrate la judecata tribunalului din Atena. Tribunalul îi oferă libertatea, cu condiţia însă ca să nu mai continue a-l căuta pe Dumnezeu. Dar a-l căuta pe Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu este pentru el un mandat superior, vine de la Dumnezeu însuşi. Şi o libertate cumpărată cu renunţarea la drumul către Dumnezeu nu ar mai fi libertate. Deci trebuie să ascultăm nu de aceşti judecători – nu trebuie să ne cumpărăm propria viaţă pierzându-ne pe noi înşine – ci trebuie să ascultăm de Dumnezeu. Ascultarea de Dumnezeu are întâietate.

Aici este important să subliniem că este vorba de ascultare şi că tocmai ascultarea dă libertatea. Vremurile moderne au vorbit de eliberarea omului, de autonomia sa deplină, deci şi de eliberarea de ascultarea de Dumnezeu. Nu ar mai trebui să existe ascultare, omul este liber, autonom: nimic altceva. Dar această autonomie este o minciună: o minciună ontologică, pentru că omul nu există de la sine însuşi şi pentru sine însuşi, şi este şi o minciună politică şi practică, pentru că colaborarea, împărtăşirea libertăţii este necesară. Şi dacă Dumnezeu nu există, dacă Dumnezeu nu este o instanţă accesibilă omului, rămâne ca şi supremă instanţă numai consensul majorităţii. În consecinţă, consensul majorităţii devine ultimul cuvânt de care trebuie să ascultăm. Şi acest consens – o ştim din istoria secolului trecut – poate să fie şi un “consens în rău”.

Astfel vedem că aşa-numita autonomie nu eliberează cu adevărat omul. Ascultarea faţă de Dumnezeu este libertatea, pentru că este adevărul, este instanţa care se pune înaintea tuturor instanţelor umane. În istoria omenirii, aceste cuvinte ale lui Petru şi ale lui Socrate sunt adevăratul far al eliberării omului, care ştie să îl vadă pe Dumnezeu şi, în numele lui Dumnezeu, poate şi trebuie să asculte nu atât de oameni, cât de El şi să se elibereze, astfel, de pozitivismul ascultării umane. Dictaturile au fost întotdeauna împotriva acestei ascultări faţă de Dumnezeu. Dictatura nazistă, ca şi cea marxistă, nu poate să accepte un Dumnezeu care să fie deasupra puterii ideologice; şi libertatea martirilor, care îl recunosc pe Dumnezeu, tocmai în ascultarea faţă de puterea divină, este întotdeauna actul de eliberare prin care ajunge la noi libertatea lui Hristos.

Astăzi, mulţumim lui Dumnezeu, noi nu trăim sub dictaturi, dar există forme subtile de dictatură: un conformism care devine obligatoriu, a gândi aşa cum gândesc toţi, a acţiona aşa cum acţionează toţi, şi subtilele agresiuni împotriva Bisericii, sau chiar şi acelea mai puţin subtile, demonstrează cum acest conformism poate să fie o adevărată dictatură. Pentru noi este valabil acest lucru: trebuie să ascultăm mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni. Dar aceasta presupune că îl cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu şi dorim cu adevărat să ascultăm de El. Dumnezeu nu este un pretext pentru propria voinţă, ci este în mod real El cel care ne cheamă şi ne invită, dacă este necesar, chiar şi la martiriu. De aceea, confruntaţi cu acest cuvânt care începe o nouă istorie de libertate în lume, să ne rugăm mai ales ca să îl cunoaştem pe Dumnezeu, să îl cunoaştem cu smerenie şi cu adevărat pe Dumnezeu şi, cunoscându-l, să învăţăm adevărata ascultare care este fundamentul libertăţii omeneşti.

Să alegem un al doilea cuvânt din prima lectură: sfântul Petru spune că Dumnezeu l-a înălţat pe Hristos la dreapta Sa ca şi cap şi mântuitor (cf. v. 31). Cap este traducerea termenului grec archegos, care implică o viziune mult mai dinamică: archegos este cel care arată calea, care precede, este o mişcare, o mişcare în sus. Dumnezeu l-a înălţat la dreapta Sa – deci a vorbi despre Hristos ca şi archegos vrea să spună că Hristos merge înaintea noastră, ne precede, ne arată calea. Şi a fi în comuniune cu Hristos înseamnă a fi pe drum, a urca cu Hristos, a-l urma pe Hristos, înseamnă această urcare în sus, a-l urma pe archegos, cel care a trecut deja, care ne precede şi ne arată calea.

Aici, în mod evident, este important să ni se spună unde ajunge Hristos şi unde trebuie să ajungem şi noi: hypsosen – în sus – a sui la dreapta Tatălui. Urmarea lui Hristos nu este numai imitarea virtuţilor Sale, nu este numai a trăi în această lume, atât cât ne este posibil, asemenea lui Hristos, după cuvântul Său, ci este un drum care are o ţintă. Şi ţinta este dreapta Tatălui. Este acest drum al lui Isus, această urmare a lui Isus care se termină la dreapta Tatălui. Orizontului unei astfel de urmări îi aparţine întreg drumul lui Isus, chiar ajungerea la dreapta Tatălui.

În acest sens ţinta acestui drum este viaţa veşnică la dreapta Tatălui în comuniune cu Hristos. Nouă astăzi ne este deseori puţin teamă de a vorbi despre viaţa veşnică. Vorbim de lucrurile care sunt utile pentru lume, arătăm că creştinismul ajută şi la îmbunătăţirea lumii, dar nu îndrăznim să spunem că ţinta sa este viaţa veşnică şi că de la o astfel de ţintă vin apoi criteriile vieţii. Trebuie să înţelegem din nou că creştinismul rămâne un “fragment” dacă nu ne gândim la această ţintă, la faptul că dorim să îl urmăm pe archegos la înălţimea lui Dumnezeu, la gloria Fiului care ne face fii în Fiul şi trebuie din nou să recunoaştem că numai în marea perspectivă a vieţii veşnice creştinismul îşi revelează întreg sensul său. Trebuie să avem curajul, bucuria, marea speranţă că viaţa veşnică există, este adevărata viaţă şi din această viaţă adevărată vine lumina care luminează şi această lume.

Dacă se poate spune că, chiar lăsând la o parte viaţa veşnică, Cerul promis, este mai bine a trăi după criteriile creştine, pentru că a trăi după adevăr şi iubire, chiar dacă sub atâtea persecuţii, este în sine un bine şi este mai bine decât tot restul. Tocmai această voinţă de a trăi după adevăr şi după iubire trebuie să deschidă către întreaga amploare a proiectului lui Dumnezeu cu noi, la curajul de a avea deja bucuria în aşteptarea vieţii veşnice, la a urca urmându-l pe archegos-ul nostru. Şi Soter este Salvatorul, care ne salvează de la ignoranţă, referitor la lucrurile ultime. Salvatorul ne salvează de solitudine, de un gol care rămâne în viaţă fără veşnicie, ne salvează dându-ne dragostea în deplinătatea ei. El este ghidul. Hristos, archegos-ul, ne salvează dându-ne lumina, dându-ne adevărul, dându-ne dragostea lui Dumnezeu.

Să ne oprim apoi asupra încă unui verset: Hristos, Salvatorul, i-a dat lui Israel convertirea şi iertarea păcatelor (v. 31) – în textul grec termenul este metanoia – a dat penitenţa şi iertarea păcatelor. Aceasta este pentru mine o observaţie foarte importantă: penitenţa este un har. Există o tendinţă în exegeză care spune: Isus în Galilea ar fi anunţat un har fără nici o condiţie, în mod absolut necondiţionat, deci şi fără penitenţă, har ca atare, fără precondiţii omeneşti. Dar aceasta este o falsă interpretare a harului. Penitenţa este un har; este un har că noi recunoaştem păcatul nostru, este un har că cunoaştem că avem nevoie de o reînnoire, de o schimbare, de o transformare a fiinţei noastre. Penitenţa, a putea face penitenţă, este darul harului. Şi trebuie să spun că noi creştinii, chiar în ultimul timp, am evitat deseori cuvântul penitenţă, ne părea prea dur. Acum, sub atacurile lumii care ne vorbeşte de păcatele noastre, vedem că a putea face penitenţă este un har. Şi vedem că este necesar să facem penitenţă, adică să recunoaştem ceea ce este greşit în viaţa noastră, să ne deschidem iertării, să ne pregătim de iertare, să ne lăsăm transformaţi. Durerea penitenţei, adică a purificării, a transformării, această durere este un har, pentru că este o reînnoire, este opera milostivirii divine. Şi astfel aceste două lucruri pe care le spune sfântul Petru – penitenţă şi iertare – corespund începutului predicării lui Isus: metanoeite, adică convertiţi-vă (cf. Marcu 1,15). Acesta este deci punctul fundamental: metanoia nu este un lucru privat, care ar putea fi înlocuit de har, ci metanoia este sosirea harului care ne transformă.

Şi în sfârşit un cuvânt despre Evanghelie, unde ni se spune că cel ce crede va avea viaţa veşnică (cf. Ioan 3,36). În credinţă, în acest “a se transforma” pe care penitenţa îl dăruieşte, în această convertire, pe această nouă cale a trăirii, ajungem la viaţă, la viaţa adevărată. Şi aici îmi vin în minte alte două texte. În “Rugăciunea preoţească”, Domnul spune: “Aceasta este viaţa, să te cunoască pe Tine şi pe cel trimis de Tine” (cf. Ioan 17,3). A cunoaşte esenţialul, a cunoaşte Persoana decisivă, a cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Trimisul său este viaţa, viaţă şi cunoaştere, cunoaşterea realităţilor care sunt viaţa. Iar celălalt text este răspunsul dat de Domnul Saduceilor referitor la Înviere, unde, din cărţile lui Moise, Domnul demonstrează faptul Învierii spunând: Dumnezeu este Dumnezeul lui Avram, al lui Isaac, al lui Iacob (cf. Matei 22,31-32; Marcu: 12,26-27; Luca 20,37-38). Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morţilor. Dacă Dumnezeu este Dumnezeul acestora, sunt vii. Cine este scris în numele lui Dumnezeu participă la viaţa lui Dumnezeu, trăieşte. Şi astfel a crede este a fi înscrişi în numele lui Dumnezeu. Şi astfel suntem vii. Cine aparţine numelui lui Dumnezeu nu este un mort, aparţine Dumnezeului celui viu. În acest sens ar trebui să înţelegem dinamismul credinţei, care este o înscriere a numelui nostru în numele lui Dumnezeu şi astfel o intrare în viaţă.

Să îl rugăm pe Domnul pentru ca aceasta să se întâmple şi cu adevărat, cu viaţa noastră, să-l cunoaştem pe Dumnezeu, pentru ca numele nostru să intre în numele lui Dumnezeu şi existenţa noastră să devină adevărata viaţă: viaţa veşnică, dragoste şi adevăr.