Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 23 aprilie 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

În centrul liturgiei din această dimineaţă se află binecuvântarea uleiurilor sacre – uleiul pentru ungerea catecumenilor, pentru ungerea bolnavilor şi crisma pentru marile Sacramente care îl conferă pe Duhul Sfânt: Mirul, Hirotonirea sacerdotală şi Hirotonirea episcopală. În Sacramente Domnul ne atinge prin intermediul elementelor creaţiei. Unitatea dintre creaţie şi răscumpărare devine vizibilă. Sacramentele sunt expresie a corporeităţii credinţei noastre care cuprinde trupul şi sufletul, omul întreg. Pâinea şi vinul sunt roade ale pământului şi al muncii omului. Domnul le-a ales ca purtătoare ale prezenţei sale. Uleiul este simbolul Duhului Sfânt şi, în acelaşi timp, ne trimite la Cristos: cuvântul “Cristos” (Mesia) înseamnă “Cel Uns”. Omenitatea lui Isus, prin unitatea Fiului cu Tatăl, este inserată în comuniunea cu Duhul Sfânt şi astfel este “unsă” în manieră unică, este pătrunsă de Duhul Sfânt. Ceea ce în regii şi în preoţii din Vechea Alianţă a avut loc în mod simbolic prin ungerea cu ulei, cu care erau instituiţi în slujirea lor, are loc în Isus cu toată realitatea sa: omenitatea lui este pătrunsă de forţa Duhului Sfânt. El deschide omenitatea noastră pentru darul Duhului Sfânt. Cu cât suntem mai uniţi cu Cristos, cu atât suntem mai umpluţi de Duhul său, de Duhul Sfânt. Noi ne numim “creştini”: “unşi” – persoane care îi aparţin lui Cristos şi pentru aceasta participă la ungerea lui, sunt atinse de Duhul lui. Nu vreau numai să mă numesc creştin, ci vreau să şi fiu, a spus sfântul Ignaţiu din Antiohia. Să lăsăm ca tocmai acestei uleiuri sacre, care sunt consacrate în acest moment, să ne amintească această îndatorire intrinsecă a cuvântului “creştin” şi să-l rugăm pe Domnul, pentru ca tot mai mult nu numai să ne numim creştini, ci să şi fim.

În liturgia din această zi se binecuvântează, aşa cum s-a spus deja, trei uleiuri. În această triadă se exprimă trei dimensiuni esenţiale ale existenţei creştine, asupra cărora vrem să reflectăm deja. Există înainte de toate uleiul catecumenilor. Acest ulei arată cum un prim mod de a fi atinşi de Cristos şi de Duhul său – o atingere interioară cu care Domnul atrage persoanele aproape de El. Prin această primă ungere, care are loc încă înainte de Botez, privirea noastră se îndreaptă deci spre persoanele care pornesc la drum spre Cristos – spre persoanele care sunt în căutarea credinţei, în căutarea lui Dumnezeu. Uleiul catecumenilor ne spune: nu numai oamenii îl caută pe Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu a pornit în căutarea noastră. Faptul că El însuşi s-a făcut om şi a coborât în abisurile existenţei umane, până în noaptea morţii, ne arată cât de mult îl iubeşte Dumnezeu pe om, creatura sa. Împins de iubire, Dumnezeu a pornit spre noi. “Căutându-mă Te-ai aşezat obosit… fie ca atât efort să nu fie zadarnic!”, ne rugăm în Dies irae. Dumnezeu este în căutarea mea. Vreau să-l recunosc? Vreau să fiu cunoscut de El, găsit de El? Dumnezeu îi iubeşte pe oameni. El vine în întâmpinarea neliniştii inimii noastre, a neliniştii întrebărilor şi căutărilor noastre, cu neliniştea însăşi inimii sale, care îl induce să îndeplinească actul extrem pentru noi. Neliniştea faţă de Dumnezeu, faptul de a fi în drum spre El, pentru a-L cunoaşte mai bine, pentru a-L iubi mai bine, nu trebuie să se stingă în noi. În acest sens ar trebuie să rămânem mereu catecumeni. “Căutaţi mereu faţa lui”, spune un Psalm (105,4). Augustin, în această privinţă, a comentat: Dumnezeu este atât de mare încât depăşeşte mereu infinit toate cunoaşterea noastră şi toată fiinţa noastră. cunoaşterea lui Dumnezeu nu se epuizează niciodată. Toată veşnicia putem, cu o bucurie crescândă, să continuăm mereu să-L căutăm, pentru a-L cunoaşte mereu mai mult şi a-L iubi mereu mai mult. “Neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”, a spus Augustin la începutul Confesiunilor sale. Da, omul este neliniştit, pentru că tot ceea ce este temporal este prea puţin. Dar suntem cu adevărat neliniştiţi faţă de El? Oare nu ne-am resemnat cu absenţa lui şi încercăm să ne fim suficienţi nouă înşine? Să nu permitem asemenea reduceri ale fiinţei noastre umane! Să rămânem încontinuu în drum spre El, în nostalgia de El, în primirea mereu nouă de cunoaştere şi de iubire!

Este apoi uleiul pentru Ungerea Bolnavilor. Avem în faţa noastră ceata persoanelor suferinde: cei înfometaţi şi cei însetaţi, victimele violenţei de pe toate continentele, bolnavii cu toate durerile lor, speranţele şi disperările lor, cei persecutaţi şi cei călcaţi în picioare, persoanele cu inima frântă. Cu privire la prima trimitere a discipolilor din partea lui Isus, sfântul Luca ne relatează: “Îi trimit ca să vestească împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi” (9,2). Vindecarea este o misiune primordială încredinţată Bisericii de Isus, după exemplul dat de El însuşi care a străbătut drumurile ţării vindecând. Desigur, misiunea principală a Bisericii este vestirea împărăţiei lui Dumnezeu. Dar tocmai această vestire trebuie să fie un proces de vindecare: “… a pansa rănile inimilor rănite”, se spune astăzi în prima lectură din profetul Isaia (61,1). Vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, a bunătăţii nelimitate a lui Dumnezeu, trebuie să trezească înainte de toate asta: a vindeca inima rănită a oamenilor. Omul prin însăşi esenţa sa este o fiinţă în relaţie. Însă, dacă este perturbată relaţia fundamentală, relaţia cu Dumnezeu, atunci şi tot restul este perturbat. Dacă raportul nostru cu Dumnezeu este perturbat, dacă orientarea fundamentală a fiinţei noastre este greşită, nu putem nici să vindecăm într-adevăr în trup şi în suflet. Pentru aceasta, prima şi fundamentala vindecare are loc în întâlnirea cu Cristos care ne reconciliază cu Dumnezeu şi vindecă inima noastră rănită. Dar în afară de această îndatorire centrală, face parte din misiunea esenţială a Bisericii şi vindecarea concretă a bolii şi a suferinţei. Uleiul pentru Ungerea Bolnavilor este expresie sacramentală vizibilă a acestei misiuni. Încă de la începuturi s-a format în Biserică această chemare de a vindeca, s-a format iubirea grijulie faţă de persoane chinuite în trup şi în suflet. Aceasta este ocazia şi pentru a mulţumi încă o dată surorilor şi fraţilor care în toată lumea duc o iubire vindecătoare oamenilor, fără a se îngriji de poziţia lor sau de confesiunea lor religioasă. De la Elisabeta de Turingia, Vincenzo de’Paoli, Louise de Marillac, Camil de Lellis până la Maica Tereza – ca să amintim numai câteva nume – străbate lumea o urmă luminoasă de persoane, care are origine în iubirea lui Isus faţă de cei suferinzi şi cei bolnavi. Pentru aceasta îi mulţumim Domnului în acest moment. Pentru aceasta le mulţumim tuturor celor care, în virtutea credinţei şi a iubirii, stau lângă cei suferinzi, dând cu asta, în definitiv, mărturia bunătăţii proprii a lui Dumnezeu. Uleiul pentru Ungerea Bolnavilor este semn al acestui ulei al bunătăţii inimii, pe care aceste persoane – împreună cu competenţa lor profesională – o duc celor suferinzi. Fără a vorbi despre Cristos, ei îl manifestă.

În sfârşit, pe al treilea loc este cel mai nobil dintre uleiurile ecleziale, crisma, un amestec de ulei de măsline şi parfumuri vegetale. Este uleiul ungerii sacerdotale şi al celei regale, ungeri care se leagă cu marile tradiţii de ungere din Vechea Alianţă. În Biserică, acest ulei foloseşte mai ales pentru ungerea la Mir şi la Hirotonirile sacre. Liturgia de astăzi leagă cu acest ulei cuvintele de promisiune ale profetului Isaia: “Voi veţi fi numiţi ‘preoţi ai Domnului’, ‘slujitori ai Dumnezeului nostru’ veţi fi numiţi” (61,6). Cu asta profetul preia marele cuvânt de mandat şi de promisiune, pe care Dumnezeu l-a adresat lui Israel la Sinai: “Voi veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt” (Ex 19,6). În lumea vastă şi pentru lumea vastă, care în mare parte nu-l cunoştea pe Dumnezeu, Israel trebuia să fie ca un sanctuar al lui Dumnezeu pentru totalitate, trebuia să exercite o funcţie sacerdotală pentru lume. Trebuia să ducă lumea spre Dumnezeu, să o deschidă Lui. Sfântul Petru, în marea sa cateheză botezială, a aplicat acest privilegiu şi acest mandat al lui Israel întregii comunităţi a celor botezaţi, proclamând: “Voi (în schimb) sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină. Voi, care odinioară nu eraţi popor, acum sunteţi poporul lui Dumnezeu” (1Pt 2,9 şi urm.). Botezul şi Mirul constituie intrarea în acest popor al lui Dumnezeu, care cuprinde toată lumea; ungerea la Botez şi la Mir este o acţiune care introduce în această slujire sacerdotală pentru omenire. Creştinii sunt popor sacerdotal pentru lume. Creştinii ar trebuie să facă vizibilă lumii pe Dumnezeu cel viu, să-L mărturisim şi să conducem la El. Atunci când vorbim despre acest mandat comun, întrucât suntem botezaţi, aceasta nu este o motivaţie pentru a ne face o laudă. Este o întrebare care, în acelaşi timp, ne dă bucurie şi ne nelinişteşte: suntem într-adevăr sanctuarul lui Dumnezeu în lume şi pentru lume? Le deschidem oamenilor accesul la Dumnezeu sau mai degrabă îl ascundem? Oare nu am devenit noi – poporul lui Dumnezeu – în mare parte un popor al necredinţei şi al îndepărtării de Dumnezeu? Oare nu este adevărat că Occidentul, ţările centrale ale creştinismului sunt obosite de credinţa lor şi, plictisiţi de propria istorie şi cultură, nu mai vor să cunoască credinţa în Isus Cristos? Avem motiv să-i strigăm în acest moment lui Dumnezeu: “Nu permite ca să devenim un non-popor! Fă ca să te recunoaştem din nou! De fapt, ne-ai unit cu iubirea ta, ai pus Duhul tău Sfânt asupra noastră. Fă ca forţa Duhului tău să devină din nou eficace în noi, pentru ca să mărturisim cu bucurie mesajul tău!

Însă, în pofida întregii ruşini pentru greşelile noastre, nu trebuie să uităm că şi astăzi există exemple luminoase de credinţă; că şi astăzi sunt persoane care, prin credinţa lor şi iubirea lor, dau speranţă lumii. Atunci când la 1 mai va fi beatificat Papa Ioan Paul al II-lea, ne vom gândi plini de recunoştinţă la el ca mare martor al lui Dumnezeu şi al lui Isus Cristos în timpul nostru, ca om umplut de Duh Sfânt. Împreună cu el ne gândim la marele număr al celor pe care el i-a beatificat şi canonizat şi care ne dau certitudinea că promisiunea lui Dumnezeu şi mandatul său nici astăzi nu cad în gol.

În sfârşit, mă adresez vouă, dragi confraţi în slujirea sacerdotală. Joia Sfântă este în mod deosebit ziua noastră. În ceasul Ultimei Cine, Domnul a instituit preoţia neotestamentară. “Consacră-i în adevăr” (In 17,17), l-a rugat pe Tatăl – pentru Apostolii şi pentru preoţii din toate timpurile. Cu mare recunoştinţă pentru vocaţie şi cu umilinţă pentru toate insuficienţele noastre reînnoim în acest moment “da”-ul nostru spus chemării Domnului: Da, vreau să mă unesc intim cu Domnul Isus – renunţând la mine însumi… impulsionat de iubirea lui Cristos. Amin.