Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia crismei din Joia Mare
Vatican, joi, 9 aprilie 2009

Iubiţi fraţi şi surori

În Cenaclu, în seara de dinaintea Patimilor Sale, Domnul s-a rugat pentru ucenicii Lui reuniţi în jurul Său, privind în acelaşi timp înainte, spre comunitatea ucenicilor din toate secolele, la “cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor” (Ioan 17,20). În rugăciunea pentru ucenicii din toate timpurile El ne-a văzut şi pe noi şi s-a rugat şi pentru noi. Să ascultăm ce anume cere pentru cei Doisprezece şi pentru noi toţi adunaţi aici: “Sfinţeşte-i în adevăr; cuvântul Tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (17,17ss). Domnul cere sfinţirea noastră, sfinţirea în adevăr. Şi ne trimite pentru a continua misiunea Sa. Dar în această rugăciune este un cuvânt care ne atrage atenţia, unul care apare mai dificil de înţeles. Isus spune: “Pentru ei mă sfinţesc pe Mine însumi”. Ce înseamnă? Isus nu este El oare “Sfântul lui Dumnezeu”, aşa cum Petru a mărturisit în ora decisivă la Cafarnaum (Ioan 6,69)? Cum poate acum să se consacre, să se sfinţească pe Sine?

Pentru a înţelege aceasta trebuie să clarificăm mai ales ce vor să spună în Biblie cuvintele “sfânt” şi “consacrare/sfinţire”. “Sfânt” – cu acest cuvânt se descrie înainte de toate natura însăşi a lui Dumnezeu, modul Său de a fi cu totul particular, dumnezeiesc, care este propriu numai Lui. El singur este adevăratul şi autenticul Sfânt în sensul originar al cuvântului. Orice altă sfinţenie derivă de la El, este participare la felul Său de a fi. El este Lumina cea mai pură, Adevărul şi Binele fără pată. A consacra ceva sau pe cineva înseamnă deci să dăm lucrul sau persoana în proprietate lui Dumnezeu, să o luăm din ambientul care este al nostru şi să o scufundăm în atmosfera Sa, astfel ca să nu mai aparţină lucrurilor noastre, ci să fie în totalitate a lui Dumnezeu. Consacrarea este deci a lua din lume şi a da Dumnezeului celui viu. Lucrul sau persoana nu ne mai aparţine nouă, şi nici măcar ei însăşi, ci este cu totul scufundată în Dumnezeu. O astfel de privare de un lucru pentru a-l încredinţa lui Dumnezeu îl mai numim şi sacrificiu: acesta nu va mai fi proprietatea mea, ci proprietatea Lui. În Vechiul Testament, încredinţarea unei persoane lui Dumnezeu, adică “sfinţirea” sa se identifică cu hirotonirea sacerdotală, şi în acest fel se defineşte şi în ce anume constă preoţia: este o schimbare de proprietate, un “a fi” luat din lume şi dăruit lui Dumnezeu. Astfel se evidenţiază acum cele două direcţii care fac parte din procesul de sfinţire/consacrare. Este o ieşire din contextul vieţii mondene – un “a fi pus deoparte” pentru Dumnezeu. Dar tocmai pentru aceasta nu este o segregaţie. A fi încredinţaţi lui Dumnezeu înseamnă mai degrabă a fi puşi să reprezinte pe alţii. Preotul este scos din legăturile lumeşti şi dăruit lui Dumnezeu, şi tocmai de aceea, plecând de la Dumnezeu, el este disponibil pentru alţii, pentru toţi. Când Isus spune: “Eu mă sfinţesc”, El se face în acelaşi timp preot şi victimă. De aceea Bultmann pe bună dreptate traduce afirmaţia “Eu mă consacru” cu “Eu mă sacrific”. Înţelegem noi acum ce se întâmplă când Isus spune: “Eu mă sfinţesc pentru ei”? Acesta este actul sacerdotal în care Isus – Omul Isus, care este una cu Fiul lui Dumnezeu – se încredinţează Tatălui pentru noi. Este expresia faptului că El este în acelaşi timp preot şi victimă. Mă consacru – mă sacrific: acest cuvânt abisal, care ne lasă să aruncăm o privire intimă în inima lui Isus Hristos, ar trebui să fie mereu şi mereu obiectul reflecţiei noastre. În el este cuprins întreg misterul răscumpărării noastre. În el este conţinut şi originea preoţiei în Biserică.

Numai acum putem să înţelegem până la capăt rugăciunea pe care Domnul a ridicat-o către Tatăl pentru ucenici – pentru noi. ” Consacră-i în adevăr”: aceasta este introducerea apostolilor în preoţia lui Isus Hristos, instituirea noii sale preoţii pentru comunitatea credincioşilor din toate timpurile. ” Consacră-i în adevăr”: este aceasta adevărata rugăciune de consacrare a apostolilor. Domnul se roagă ca Dumnezeu însuşi să îi atragă la Sine, în interiorul sfinţeniei Sale. Se roagă ca Dumnezeu să îi sustragă loruşi şi să îi ia în proprietate Sa, pentru ca, plecând de la El, ei să poată împlini slujirea preoţească pentru lume. Această rugăciune a lui Isus apare de două ori într-o formă puţin modificată. Trebuie în ambele dăţi să ascultăm cu multă atenţie, pentru a începe să înţelegem cel puţin în mod vag lucrul sublim care se verifică aici. “Consacră-i în adevăr”. Isus adaugă: “Cuvântul Tău este adevăr”. Ucenicii sunt deci atraşi în intimitatea lui Dumnezeu prin faptul de a fi scufundaţi în cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este, ca să spunem aşa, baia care îi purifică, puterea creatoare care îi transformă în a fi ai lui Dumnezeu. Şi atunci, cum stau lucrurile în viaţa noastră? Suntem cu adevărat convinşi de cuvântul lui Dumnezeu? Este adevărat că el este hrana din care trăim, mai mult decât pâinea şi lucrurile acestei lumi? Îl cunoaştem cu adevărat? Îl iubim? Ne preocupăm în interiorul nostru de acest cuvânt până acolo încât el să pună în mod real o amprentă pe viaţa noastră şi să modeleze gândirea noastră? Sau de fapt gândirea noastră se modelează după ceea ce spun şi fac alţii? Nu sunt oare de atâtea ori opiniile predominante criteriile după care ne măsurăm? Nu rămânem oare, la sfârşit, în superficialitatea a tot ceea ce, de obicei, se impune omului de astăzi? Ne lăsăm cu adevărat purificaţi în intimitatea noastră de cuvântul lui Dumnezeu? Friedrich Nietzsche a luat în râs smerenia şi ascultarea ca şi virtuţi servile, prin intermediul cărora oamenii ar fi fost controlaţi. A pus în locul lor mândria şi libertatea absolută a omului. Ei bine, există caricaturi ale unei smerenii greşite şi ale unei ascultări greşite, pe care nu vrem să le imităm. Dar există şi mândria distructivă şi aroganţa, care frâng orice comunitate şi conduc la violenţă. Ştim noi să învăţăm de la Hristos adevărata smerenie, care corespunde adevărului fiinţei noastre, şi acea ascultare, care se supune adevărului, voinţei lui Dumnezeu? “Consacră-i în adevăr; cuvântul Tău este adevăr”: acest cuvânt al introducerii în preoţie iluminează viaţa noastră şi ne cheamă să devenim mereu şi mereu ucenici ai acelui adevăr, care se descoperă în cuvântul lui Dumnezeu.

Cred că în interpretarea acestei fraze putem să mai facem încă un pas. Oare nu a spus Hristos despre El însuşi: “Eu sunt adevărul” (cf. Ioan 14,6)? Şi oare nu este El însuşi Cuvântul viu al lui Dumnezeu, la care se referă fiecare alt cuvânt? Consacră-i în adevăr – aceasta înseamnă deci, în sens profund: fă-i una cu Mine, Hristos. Leagă-i de Mine. Atrage-i în Mine. Într-adevăr, există în ultimă instanţă un unic sacerdot al Noii Alianţe, însuşi Isus Hristos. În consecinţă preoţia ucenicilor poate să fie numai o participare la preoţia lui Isus. Modul nostru de a fi preoţi nu este altceva decât un nou mod de a ne uni cu Hristos. În substanţă, ea ne este dăruită pentru totdeauna în Sacrament. Dar acest nou sigiliu pus pe fiinţa noastră poate să devină o condamnare pentru noi dacă viaţa noastră nu se dezvoltă întrând în adevărul Sacramentului. Promisiunile pe care astăzi le reînnoim spun referitor la aceasta că voinţa noastră trebuie să fie astfel orientată: “Domino Iesu arctius coniungi et conformari, vobismetipsis abrenuntiantes”. Unirea cu Hristos presupune renunţare. Nu înseamnă să impunem calea noastră şi voinţa noastră, nici să dorim să devenim altcineva, ci că ne abandonăm Lui, oriunde şi în orice mod vrea El să se folosească de noi. “Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, a spus Sfântul Pavel referitor la aceasta (cf. Galateni 2,20). În “da”-ul din hirotonirea preoţească am făcut această renunţare fundamentală la a vrea să fim autonomi, la “autorealizare”. Trebuie însă zi după zi să împlinim acest mare “da” prin multe mici “da”-uri şi prin mici renunţări. Acest “da” al micilor paşi, care împreună constituie marele “da”, va putea să se realizeze fără amărăciune şi fără autocompasiune numai dacă Hristos este cu adevărat centrul vieţii noastre. Dacă intrăm într-o adevărată familiaritate cu El. Atunci, într-adevăr, experimentăm în mijlocul renunţărilor – care la început pot să provoace durere – bucuria crescândă a prieteniei cu El, toate micile şi câteodată chiar marile semne ale iubirii Sale, pe care ne-o dăruieşte în mod continuu. “Cine se leapădă pe sine, se va regăsi.” Dacă îndrăznim să ne pierdem pe noi înşine pentru Domnul, experimentăm cât sunt de adevărate aceste cuvinte.

A fi scufundaţi în Adevăr, în Hristos – din acest proces face parte rugăciunea, în care ne exercităm prietenia cu El şi învăţăm să îl cunoaştem, să cunoaştem modul Său de a fi, de a gândi, de a acţiona. A te ruga înseamnă a merge în comuniune personală cu Hristos, a aşeza în faţa Lui viaţa noastră de zi cu zi, reuşitele noastre şi falimentele noastre, oboselile noastre şi bucuriile noastre – într-un cuvânt a sta în faţa Lui. Dar pentru ca aceasta să nu devină o autocontemplare este important să învăţăm continuu să ne rugăm rugându-ne cu Biserica. Celebrarea Euharistiei înseamnă a te ruga. Celebrăm Euharistia în mod corect dacă cu gândul nostru şi cu fiinţa noastră intrăm în cuvintele pe care Biserica ni le propune. În ele este prezentă rugăciunea tuturor generaţiilor, care ne iau cu ele pe calea către Domnul. Ca preoţi, noi suntem cei care, în Celebrarea euharistică, prin rugăciunea lor, deschid calea rugăciunii pentru credincioşii de astăzi. Dacă noi suntem în interior uniţi cuvintelor rugăciunii, dacă ne lăsăm ghidaţi şi transformaţi de ele, atunci şi credincioşii găsesc calea către aceste cuvinte. Atunci toţi devenim cu adevărat “un singur trup şi un singur suflet” cu Hristos.

A fi scufundaţi în adevărul şi astfel în sfinţenia lui Dumnezeu – aceasta înseamnă pentru noi şi a accepta caracterul exigent al adevărului; a ne opune, în lucrurile marile ca şi în cele mici, minciunii, care este prezentă în lume în moduri atât de diferite; a accepta oboseala apărării adevărului, pentru că bucuria Sa cea mai profundă este în noi. Când vorbim despre a fi consacraţi în adevăr, nu trebuie nici să uităm că în Isus Hristos adevărul şi iubirea sunt un singur lucru. A fi scufundaţi în El înseamnă a fi scufundaţi în bunătatea Lui, în iubirea adevărată. Iubirea adevărată nu este uşoară, şi poate să fie chiar foarte costisitoare. Ea opune rezistenţă răului, pentru a aduce omului adevăratul bine. Dacă devenim una cu Hristos, învăţăm să îl recunoaştem tocmai în cei suferinzi, în săraci, în cei mici din această lume; atunci devenim persoane care servesc, care recunosc fraţii şi surorile Lui şi în ei îl întâlnesc pe El însuşi.

“Consacră-i în adevăr” – aceasta este prima parte a cuvântului lui Isus. Dar apoi El adaugă: “Eu mă consacră pe Mine însumi, pentru ca şi ei să fie consacraţi în adevăr” – adică cu adevărat (Ioan 17,19). Eu cred că această a doua parte are o însemnătate specifică. Există în religiile lumii multiple ritualuri de “sfinţire”, de consacrare a unei persoane umane. Dar toate aceste rituri pot să rămână pur şi simplu un lucru formal. Hristos cere pentru ucenici adevărata sfinţire, care transformă fiinţa lor, îi transformă pe ei înşişi; pentru ca să nu rămână o formulă rituală ci să fie un adevărat “transfer” în proprietatea Dumnezeului sfinţeniei. Am putea chiar spune că Hristos s-a rugat pentru noi pentru Sacramentul care să ne atingă în profunzimea fiinţei noastre. Dar s-a rugat şi pentru ca această transformare interioară să se traducă în viaţa noastră de zi cu zi; pentru ca în rutina cotidiană şi în viaţa noastră concretă să fim cu adevărat pătrunşi de lumina lui Dumnezeu.

La vigilia hirotonirii mele preoţeşti, cu 58 de ani în urmă, am deschis Sfânta Scriptură, pentru că voiam să primesc din nou cuvântul Domnului pentru acea zi şi pentru viitorul meu ca preot. Privirea mea a căzut asupra acestui fragment: “Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr”. Am ştiut atunci: Domnul vorbeşte de mine, şi îmi vorbeşte mie. Mai precis acelaşi lucru se va întâmpla mâine în mine. În ultima instanţă nu suntem consacraţi prin intermediul riturilor, chiar dacă este nevoie de rituri. Baia, în care Domnul ne introduce, este El însuşi – Adevărul în persoană. Hirotonirea preoţească înseamnă a fi scufundaţi în El, în Adevăr. Aparţin într-un fel nou Lui şi astfel şi celorlalţi, “pentru ca să vină Împărăţia Ta”. Dragi prieteni, în acest ceas al reînnoirii promisiunilor vrem să îl rugăm pe Domnul să ne facă să devenim oameni ai adevărului, oameni ai iubirii, oameni ai lui Dumnezeu. Să îl rugăm să ne atragă tot mai mult la Sine, pentru ca să devenim cu adevărat preoţi ai Noii Alianţe. Amin.