Predica Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
la Liturghia de sfinţire a Crismei
Bazilica San Pietro, Joia Mare
13 aprilie 2006

Preaiubiţi fraţi întru episcopat şi preoţie,
Preaiubiţi fraţi şi surori,

Joia Mare este ziua în care Domnul a dat celor doisprezece apostoli sarcina de a celebra, cu pâine şi cu vin, sacramentul Trupului şi Sângelui Său până la a doua Lui venire. Mielul pascal şi toate jertfele Vechiului Legământ au fost înlocuite cu darul Trupului şi Sângelui Său, cu dăruirea Lui de sine. Astfel, noul cult îşi care ca temelie faptul că, înainte de toate, Dumnezeu ne dă un dar, iar noi, plini de acest dar, devenim ai Lui: Creaţia se întoarce spre Creatorul ei. Astfel preoţia devine de asemenea ceva nou: nu mai este ceva ce ţine de descendenţă, ci o întâlnire personală cu misterul lui Isus Cristos. El este mereu Cel care se dă şi Cel care ne atrage la El. Doar El poate spune: “Acesta este Trupul Meu – acesta este Sângele Meu.” Misterul preoţiei din Biserică stă în faptul că noi, fiinţe jalnice, în virtutea sacramentului putem să vorbim cu al său Eu: “in persona Christi”. El doreşte să îşi exercite preoţia prin noi. Ne amintim de acest impresionant mister, care ne atinge din nou în fiecare celebrare a Sacramentului, într-un mod special în Joia Mare. Deoarece cotidianul nu strică ceea ce este mare şi misterios, avem nevoie de o amintire specifică similară, avem nevoie de o întoarcere la acea oră în care El şi-a pus mâinile deasupra noastră şi ne-a făcut participanţi la acest mister.

De aceea, să reflectăm încă o dată la semnele prin care ne-a fost dat Sacramentul. În centru este vechiul gest al impunerii mâinilor, prin care El m-a luat în posesia Sa spunând: “Tu îmi aparţii Mie.” Dar de asemenea mi-a spus: “Tu eşti sub protecţia mâinilor Mele. Eşti sub protecţia inimii Mele. Eşti păzit în palma mea şi tocmai de aceea te afli în vastitatea iubirii Mele. Rămâi în spaţiul mâinilor Mele şi dă-mi-le pe ale tale.”

Să ne amintim apoi că mâinile noastre au fost unse cu uleiul care este semnul Duhului Sfânt şi al puterii Lui. De ce tocmai mâinile? Mâinile omului sunt instrumentele lui de acţiune, sunt simbolul capacităţii de a face faţă lumii, până la a o “lua în mână”. Domnul şi-a pus mâinile Sale asupra noastră iar acum vrea mâinile noastre, pentru ca ele să devină în lume mâinile Lui. Doreşte ca ele să nu mai fie instrumente cu care să luăm lucrurile, oamenii, lumea pentru noi, pentru a le reduce la posesiuni ale noastre, ci, în schimb, să transmită atingerea sa divină, punându-se în serviciul iubirii Sale. Doreşte ca ele să fie instrumente ale slujirii şi de aceea expresie a misiunii întregii persoane care se face pe sine garant al Lui şi îl duce pe El oamenilor. Dacă mâinile omului reprezintă în mod simbolic facultăţile lui şi, în general, puterea de a dispune de lume, acum mâinile unse trebuie să fie un semn al capacităţii sale de dăruire, al creativităţii în modelarea lumii cu iubire – şi pentru aceasta avem nevoie, fără îndoială, de Duhul Sfânt. În Vechiul Testament, ungerea este semnul asumării unei slujiri: regele, profetul, preotul face şi dă mai mult decât ceea ce vine de la el însuşi. Într-un anume sens el este expropriat de el însuşi în funcţiunea slujirii, prin care se pune pe sine la dispoziţia cuiva mai mare decât el. Dacă Isus se prezintă astăzi în Evanghelie ca Unsul lui Dumnezeu, Cristosul, aceasta înseamnă tocmai faptul că el acţionează în virtutea misiunii încredinţate lui de Tatăl, în unitate cu Duhul Sfânt şi că, astfel, El dă lumii o nouă regalitate, o nouă preoţie, un nou mod de a fi profet, care nu se caută pe sine însuşi, ci trăieşte pentru El, pentru care a fost creată lumea. Să ne punem astăzi încă o dată mâinile la dispoziţia Sa şi să îi cerem să ne ia din nou de mână şi să ne călăuzească.

În gestul sacramental al impunerii mâinilor de către Episcop, Domnul însuşi şi-a impus mâinile asupra noastră. Acest semn sacramental rezumă un întreg parcurs existenţial. La un moment dat, asemenea primilor discipoli, l-am întâlnit pe Domnul şi i-am auzit cuvintele: “Urmează-mă!” Probabil iniţial l-am urmat într-o mod puţin nesigur, retrăgându-ne şi întrebându-ne dacă acesta este cu adevărat drumul nostru. Şi la un moment dat pe drum poate că am trăit experienţa lui Petru după pescuirea miraculoasă, ne-am speriat de măreţia Sa, de măreţia sarcinii şi de insuficienţa sărmanei noastre persoane, până acolo încât am dorit să dăm înapoi: “Du-te de la mine Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5,8). Dar apoi El, cu mare bunătate, ne-a luat de mână, ne-a tras spre El şi ne-a spus: “Nu te teme! Căci sunt cu tine. Eu nu te voi părăsi, tu nu mă părăsi pe Mine!” Şi, mai mult decât o dată, fiecăruia dintre noi ni s-a întâmplat poate ca şi lui Petru atunci când, mergând pe apă ca să-l întâlnească pe Domnul, şi-a dat seama brusc că apa nu îl susţine şi că era gata să se înece. Şi, asemenea lui Petru, am strigat: “Doamne, scapă-mă!” (Matei 14,30). Văzând toată tulburarea dimprejurul nostru, cum am putea noi să păşim pe apele agitate de secolul şi de mileniu care au trecut? Dar atunci am privit spre El… iar El ne-a prins de mână şi ne-a dat o nouă “greutate specifică”: am devenit uşori datorită credinţei, fiind atraşi spre înălţimi. Apoi ne-a dat mâna care ne sprijină şi ne duce. El ne susţine. Să ne aţintim mereu privirea asupra Sa şi să ne întindem mâinile spre El. Să îl lăsăm întotdeauna să ne prindă de mână, şi atunci nu ne vom scufunda, ci vom sluji viaţa care este mai tare decât moartea şi iubirea care este mai puternică decât ura. Credinţa în Isus, Fiul Dumnezeului Viu, este mijlocul prin care apucăm din nou mâna lui Isus şi prin care El ne ia de mână şi ne călăuzeşte. Una dintre rugăciunile mele favorite este cererea pe care Liturghia ne-o pune pe buze la Împărtăşanie: “… nu lăsa să mă despart de Tine”. Să ne rugăm să nu cădem niciodată din comuniunea cu Trupul Său, cu Cristos însuşi, să nu cădem niciodată departe de misterul euharistic. Să ne rugăm ca El să nu ne lase niciodată de mână…

Domnul şi-a pus mâinile peste noi. El a explicat semnificaţia acestui gest prin cuvintele: “De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15,15). Nu vă mai spun slugi, ci prieteni: în aceste cuvinte am putea chiar să vedem instituirea preoţiei. Domnul ne face prietenii Săi: ne încredinţează totul nouă; ni se încredinţează pe El însuşi, pentru ca noi să putem vorbi cu al său Eu, “in persona Christi capitis”. Câtă încredere! El s-a încredinţat cu adevărat în mâinile noastre. Semnele esenţiale ale hirotonirii întru preoţie sunt în fond toate manifestări ale acestui cuvânt: impunerea mâinilor; înmânarea cărţii – a Cuvântului Său pe care ni-l încredinţează nouă; înmânarea potirului prin care ne transmite misterul Său profund şi personal. Din toate acestea face parte şi puterea de a ierta păcatele: ne face să participăm şi la conştientizarea de către El a nenorocirii păcatului şi a întregului întuneric al lumii şi ne dă în mână cheia pentru a redeschide uşa către Casa Tatălui. Nu vă mai spun slugi, ci prieteni. Acesta este sensul profund la a fi preot: a deveni prieten al lui Isus Cristos. Trebuie să ne angajăm zi de zi în direcţia acestei prietenii. Prietenia înseamnă comuniune în gândire şi în voinţă. În această comuniune de gândire cu Isus trebuie să trăim, ne spune Sf. Paul în Scrisoarea către Filipeni (cf. 2,2-5). Şi această comuniune de gândire nu este doar ceva intelectual, ci şi o comuniune a sentimentelor şi a voinţei şi de aceea şi a acţiunii. Aceasta înseamnă că trebuie să îl cunoaştem pe Isus într-un mod şi mai personal, ascultându-l, trăind alături El, petrecând timp cu El. Să îl ascultăm – în “lectio divina”, adică citind Sfânta Scriptură într-un mod nu academic, ci spiritual; astfel învăţăm să îl întâlnim pe Isus care este prezent şi ne vorbeşte. Trebuie să ne gândim şi să reflectăm la cuvintele Sale şi la acţiunile Sale în faţa Lui şi cu El. Lectura Sfintei Scripturi este rugăciune, trebuie să fie rugăciune – trebuie să vină din rugăciune şi să conducă la rugăciune. Evangheliştii ne spun că Domnul, în mod repetat, nopţi întregi, se retrăgea “pe munte” pentru a se ruga singur. Şi noi avem nevoie de acest “munte”: trebuie să urcăm înălţimile interioare, muntele rugăciunii. Doar astfel se poate dezvolta prietenia noastră cu El. Doar astfel putem să ne îndeplinim slujirea preoţească, doar astfel putem să îl ducem pe Cristos şi Evanghelia Sa oamenilor. Simplul activism poate să fie chiar şi eroic. Însă acţiunea externă, în cele din urmă, rămâne fără roade şi îşi pierde eficienţa dacă nu se naşte dintr-o profundă şi intimă comuniune cu Cristos. Timpul pe care i-l dedicăm este cu adevărat un timp de activitate pastorală, al unei autentice activităţi pastorale. Un preot trebuie să fie înainte de toate un om al rugăciunii. În activismul ei frenetic, lumea îşi pierde adesea direcţia. Acţiunile şi capacităţile ei devin distructive dacă forţa rugăciunii eşuează, căci din această forţă izvorăsc apele vieţii ce pot să facă din pământul arid unul rodnic.

Nu vă mai spun slugi, ci prieteni. Esenţa preoţiei stă în prietenia cu Isus Cristos. Doar astfel putem noi să vorbim cu adevărat “in persona Christi”, deşi îndepărtarea noastră de Cristos nu poate să compromită validitatea Sacramentului. A fi prieten al lui Isus, a fi preot înseamnă a fi un om al rugăciunii. Astfel o recunoaştem şi ieşim din ignoranţa de simpli slujitori. Astfel învăţăm să trăim, să suferim şi să acţionăm cu El şi pentru El. Prietenia cu Isus este întotdeauna prin excelenţă prietenie cu ai Lui. Putem fi prieteni ai lui Cristos doar în comuniune cu Cristos întreg, cu capul şi cu trupul, în viaţa plină a Bisericii animată de Domnul ei. Doar în ea, mulţumită Domnului, Sfânta Scriptură este Cuvânt viu şi actual. Fără subiectul viu al Bisericii care îmbrăţişează epocile, Biblia se fărâmiţează în scrieri adesea eterogene şi astfel devine o carte a trecutului. Ea este elocventă în prezent doar acolo unde este “Prezenţa” – acolo unde Cristos rămâne permanent contemporan cu noi: în trupul Bisericii Sale.

A fi preot înseamnă a deveni prieten al lui Isus Cristos, şi aceasta tot mai mult cu întreaga noastră existenţă. Lumea are nevoie de Dumnezeu – nu de orice dumnezeu, ci de Dumnezeul lui Isus Cristos, de Dumnezeu care s-a întrupat, care ne-a iubit până acolo încât a murit pentru noi, care a înviat şi a creat în El însuşi un spaţiu pentru om. Acest Dumnezeu trebuie să trăiască în noi şi noi în El. Aceasta este chemarea noastră preoţească: doar astfel poate acţiunea noastră ca preoţi să aducă roade. Doresc să închei această predică cu câteva cuvinte ale lui Andrea Santoro, preotul Diecezei de Roma care a fost ucis în Trebisonda pe când se ruga; Cardinalul Cé ni le-a spus în timpul exerciţiilor spirituale. Iată cuvintele: “Sunt aici pentru a locui între aceşti oameni şi pentru a-i permite lui Isus să o facă împrumutându-i trupul meu. [...] Putem primi mântuirea doar oferindu-ne propriul trup. Răul lumii trebuie să fie suportat şi durerea împărtăşită, absorbind-o până la capăt în propriul trup, aşa cum a făcut-o Isus.” Isus şi-a asumat trup omenesc. Să i-l dăm pe al nostru, pentru ca astfel El să vină în lume şi să o transforme. Amin!