Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia concelebrată cu noii Cardinali
Bazilica San Pietro, 21 noiembrie 2010

Iubiţi Cardinali,
Veneraţi fraţi în episcopat şi preoţie,
Dragi fraţi şi surori,

În solemnitatea lui Cristos Regele universului, avem bucuria să ne adunăm în jurul altarului Domnului împreună cu cei 24 noi Cardinali, pe care ieri i-am adăugat Colegiului Cardinalilor. Lor, înainte de toate, le adresez salutul meu cordial, pe care îl extind celorlalţi purpuraţi şi tuturor prelaţilor prezenţi; la fel şi distinselor autorităţi, ambasadorilor, preoţilor, persoanelor consacrate şi tuturor credincioşilor, veniţi din diferite părţi ale lumii pentru această ocazie fericită, care îmbracă un caracter puternic de universalitate.

Mulţi dintre voi au observat că şi precedentul consistoriu public pentru crearea de Cardinali, care a avut loc în noiembrie 2007, a fost celebrat în vigilia solemnităţii lui Cristos Rege. Au trecut trei ani şi, aşadar, în conformitate cu ciclul liturgic duminical, Cuvântul lui Dumnezeu ne vine în întâmpinare prin aceleaşi lecturi biblice, proprii acestei festivităţi importante. Ea se găseşte în ultima duminică a anului liturgic şi ne prezintă, la sfârşitul itinerariului de credinţă, chipul regal al lui Cristos, ca şi Pantocratorul din absida unei biserici vechi. Această coincidenţă ne invită să medităm în mod profund asupra ministerului Episcopului Romei şi asupra celui, legat de el, al Cardinalilor, în lumina Regalităţii unice a lui Isus, Domnul nostru.

Prima slujire a Succesorului lui Petru este aceea a credinţei. În Noul Testament, Petru devine “piatra” Bisericii ca şi purtător al Crezului: acel “noi” al Bisericii începe cu numele celui care a mărturisit pentru prima dată credinţa în Cristos, începe cu credinţa sa; o credinţă la început imatură şi încă “prea umană”, dar apoi, după Paşti, matură şi capabilă să îl urmeze pe Cristos până la dăruirea de sine; matură în a crede că Isus este cu adevărat Regele; căci este [Rege] tocmai pentru că a rămas pe cruce, şi în acel fel şi-a dat viaţa pentru păcătoşi. În Evanghelie se vede că toţi îi cer lui Isus să coboare de pe cruce. Îşi bat joc de El, dar este şi un fel de a se scuza, ca şi cum ar spune: nu este vina noastră dacă Tu eşti acolo pe cruce; este numai vina Ta, pentru că dacă ai fi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Regele Iudeilor, nu ai rămâne acolo, ci te-ai salva coborând de pe acel eşafod ruşinos. Deci, dacă rămâi acolo, aceasta înseamnă că Tu eşti vinovat şi noi avem dreptate.

Drama care se desfăşoară sub crucea lui Isus este o dramă universală; îi priveşte pe toţi oamenii în faţa lui Dumnezeu care se revelează aşa cum este, adică Iubire. În Isus răstignit divinitatea este desfigurată, dezbrăcată de orice mărire vizibilă, dar este prezentă şi reală. Numai credinţa ştie să o recunoască: credinţa Mariei, care uneşte în inima sa şi această ultimă bucată a mozaicului vieţii Fiului ei; ea nu vede încă totul, dar continuă să aibă încredere în Dumnezeu, repetând încă o dată cu aceeaşi abandonare “Iată roaba Domnului” (Luca 1,38). Apoi este credinţa tâlharului cel bun: o credinţă de abia schiţată, dar suficientă să îi asigure mântuirea: “Astăzi vei fi cu Mine în paradis”. Decisiv este acel “cu Mine”. Da, acesta îl salvează. Desigur, tâlharul cel bun este pe cruce ca şi Isus, dar mai ales este pe cruce cu Isus. Şi spre deosebire de celălalt răufăcător, şi de toţi ceilalţi care îşi bat joc, nu îi cere lui Isus să coboare de pe cruce şi nici să îl facă pe el să coboare. Îi spune în schimb: “Adu-ţi aminte de mine când vei veni întru împărăţia Ta”. Îl vede pe cruce, desfigurat, de nerecunoscut, şi totuşi i se încredinţează Lui ca unui rege, mai mult, ca Regelui. Tâlharul cel bun crede ceea ce este scris pe acea tăbliţă deasupra capului lui Isus – “Regele Iudeilor”: crede, şi se încredinţează Lui. Prin aceasta este deja, imediat, în acel “astăzi” al lui Dumnezeu, în paradis, pentru că paradisul este acesta: a fi cu Isus, a fi cu Dumnezeu.

Iată aşadar, iubiţi fraţi, că reiese clar primul şi fundamentalul mesaj pe care Cuvântul lui Dumnezeu ni-l spune astăzi nouă: mie, Succesorul lui Petru, şi vouă, Cardinalilor. Ne cheamă să stăm cu Isus, precum Maria, şi să nu îi cerem să coboare de pe cruce, ci să rămânem cu El. Şi aceasta, datorită ministerului nostru, trebuie să o facem nu numai pentru noi înşine, ci pentru întreaga Biserică, pentru întreg poporul lui Dumnezeu. Ştim din Evanghelii că crucea a fost punctul critic al credinţei lui Simon Petru şi a celorlalţi Apostoli. Este clar şi nu putea să fie altfel: erau oameni şi gândeau “ca oamenii”; nu puteau să tolereze ideea unui Mesia răstignit. “Convertirea” lui Petru se realizează pe deplin când renunţă la a dori “să îl salveze” pe Isus şi acceptă să fie salvat de El. Renunţă la a vrea să îl salveze pe Isus de pe cruce şi acceptă să fie salvat de crucea Sa.

“M-am rugat pentru tine, să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22,32), spune Domnul. Ministerul lui Petru constă în întregime în credinţa sa, o credinţă pe care Isus o recunoaşte imediat, încă de la început, ca genuină, ca dar al Tatălui ceresc; dar o credinţă care trebuie să treacă prin scandalul crucii, pentru a deveni autentică, cu adevărat “creştină”, pentru a deveni “piatra” pe care Isus să poată construi Biserica Sa. Participarea la domnia lui Cristos se verifică în mod concret numai în participarea la umilirea Sa, la Cruce. Şi ministerul meu, iubiţi fraţi, şi în consecinţă şi al vostru, constă în întregime în credinţă. Isus poate să construiască pe noi Biserica Sa în măsura în care găseşte în noi acea credinţă adevărată, pascală, acea credinţă care nu doreşte să îl facă pe Isus să coboare de pe Cruce, ci se încredinţează Lui pe Cruce. În acest sens, locul autentic al Vicarului lui Cristos este Crucea, a persista în ascultarea Crucii.

Este dificil acest minister, pentru că nu se aliniază la felul de a gândi al oamenilor – la acea logică naturală care pe de altă parte rămâne întotdeauna activă chiar şi în noi înşine. Dar aceasta este şi rămâne întotdeauna prima noastră slujire, slujirea credinţei, care transformă întreaga viaţă: a crede că Isus este Dumnezeu, că este Regele tocmai pentru că a ajuns până la acel punct, pentru că ne-a iubit până la sfârşit. Şi această regalitate paradoxală trebuie să o mărturisim şi să o vestim aşa cum a făcut El, Regele, adică urmând aceeaşi cale a Sa şi făcând efortul să adoptăm aceeaşi logică a Lui, logica smereniei şi a slujirii, a bobului de grâu care moare pentru a aduce rod. Papa şi Cardinalii sunt chemaţi să fie în mod profund uniţi înainte de toate în aceasta: toţi împreună, sub conducerea Succesorului lui Petru, trebuie să rămână în domnia lui Cristos, gândind şi acţionând după logica Crucii – şi acest lucru nu este niciodată uşor. În aceasta trebuie să fim uniţi, şi suntem, pentru că ştim că nu ne uneşte o idee, o strategie, ci iubirea lui Cristos şi Spiritul Său Sfânt. Eficacitatea slujirii noastre pentru Biserică, Mireasa lui Cristos, depinde în mod esenţial de aceasta, de fidelitatea noastră faţă de regalitatea divină a Iubirii răstignite. Pentru aceasta, pe inelul pe care vi-l dau, sigiliu al legământului vostru nupţial cu Biserica, este reprezentată imaginea Răstignirii. Pentru acelaşi motiv culoarea hainelor voastre face trimitere la sânge, simbol al vieţii şi al iubirii. Sângele lui Cristos pe care, conform unor vechi icoane, Maria îl strânge din coasta străpunsă a Fiului mort pe cruce; şi pe care apostolul Ioan îl contemplă în timp ce izvorăşte împreună cu apa, după Scripturile profetice.

Iubiţi fraţi, de aici derivă înţelepciunea noastră: sapientia Crucis. Asupra acestui lucru a reflectat profund Sf. Pavel, primul care trasează o gândire creştin organic, centrat tocmai pe paradoxul Crucii (cf. 1Corinteni 1,18-25; 2,1-8). În Scrisoarea către Coloseni – din care Liturghia de astăzi ne propune imnul cristologic – reflecţia paulină, fecundată de către harul Spiritului, atinge deja un nivel impresionant de sinteză în a exprima o autentică concepţie creştină despre Dumnezeu şi lume, despre mântuirea personală şi universală; şi totul este centrat pe Cristos, Domnul inimilor, al istoriei şi al cosmosului: “Căci în El a binevoit Dumnezeu să sălăşluiască toată plinirea şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii sale” (Coloseni 1,19-20). Pe acesta, iubiţi fraţi, suntem chemaţi să îl vestim lumii întotdeauna: Cristos “chipul Dumnezeului nevăzut”, Cristos “primul născut din toată creaţia” şi “primul născut dintre cei morţi”, pentru ca, aşa cum scrie Apostolul, “să fie el cel dintâi în toate” (Coloseni 1,15.18). Primatul lui Petru şi al Succesorilor săi este în totalitate în slujirea acestui primat al lui Isus Cristos, unicul Domn; în slujirea Împărăţiei Sale, adică a Domniei Sale de iubire, pentru ca ea să vină şi să se răspândească, să reînnoiască oamenii şi lucrurile, să transforme pământul şi să facă să încolţească în ea pacea şi dreptatea.

În interiorul acestui plan, care transcende istoria şi, în acelaşi timp, se revelează şi se realizează în ea, îşi găseşte loc Biserica, “trupul” al cărui “cap” este Cristos (cf. Coloseni 1,18). În Scrisoarea către Efeseni, Sf. Pavel vorbeşte în mod explicit despre domnia lui Cristos şi o pune în raport cu Biserica. El formulează o rugăciune de laudă a “măririi puterii lui Dumnezeu”, care l-a înviat pe Cristos şi l-a aşezat Domn al universului, şi încheie: “Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1,22-23). Acelaşi cuvânt “plinire”, care îi revine lui Cristos, Pavel îl atribuie aici Bisericii, prin participare: trupul, într-adevăr, participă la plinătatea Capului. Iată, veneraţi fraţi Cardinali – şi mă adresez şi vouă tuturor celor care împărtăşiţi cu noi harul de a fi creştini – iată care este bucuria noastră: aceea de a participa, în Biserică, la plinătatea lui Cristos prin intermediul ascultării faţă de Cruce, de a “participa la soarta sfinţilor în lumină”, de a fi “transferaţi” în împărăţia Fiului lui Dumnezeu (cf. Coloseni 1,12-13). Pentru aceasta noi trăim în continuă aducere de mulţumire, şi nici chiar în încercări nu ne lipsesc bucuria şi pacea pe care Cristos ni le-a lăsat, ca arvună a Împărăţiei Sale, care este deja în mijlocul nostru, pe care o aşteptăm cu credinţă şi speranţă, şi o pregustăm în iubire. Amin.