Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia Cinei Domnului din Bazilica San Giovanni in Laterano
joi, 21 aprilie 2011

Iubiţi fraţi şi surori,

“Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea” (Lc 22,15): cu aceste cuvinte Isus a inaugurat celebrarea ultimului său ospăţ şi a instituirii sfintei Euharistii. Isus a mers în întâmpinarea acelui ceas dorindu-l . în interiorul său a aşteptat acel moment în care avea să se dăruiască pe sine însuşi discipolilor săi sub speciile pâinii şi vinului. A aşteptat acel moment în care avea să aibă loc într-un fel adevărata nuntă mesianică: transformarea darurilor de pe acest pământ şi devenirea una cu ai săi, pentru a-i transforma şi a inaugura astfel transformarea lumii. În dorinţa lui Isus putem recunoaşte dorinţa lui Dumnezeu însuşi – iubirea lui faţă de oameni, faţă de creaţia sa, o iubire în aşteptare. Iubirea care aşteaptă momentul unirii, iubirea care vrea să-i atragă pe oameni la sine, pentru a da împlinire cu asta şi dorinţei creaţiei însăşi: de fapt, ea este îndreptată spre manifestarea fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,19). Isus ne doreşte pe noi, ne aşteaptă. Şi noi, îl dorim cu adevărat? Există înlăuntrul nostru stimulentul de a-L întâlni? Dorim cu înfocare apropierea lui, să devenim una cu El, lucru pe care El ni-l dăruieşte în sfânta Euharistie? Sau suntem indiferenţi, distraţi, plini de altceva? Din parabolele lui Isus despre ospeţe ştim că El cunoaşte realitatea locurilor rămase goale, răspunsul negativ, dezinteresul faţă de El şi faţă de apropierea lui. Locurile goale la ospăţul nupţial al Domnului, cu sau fără scuze, nu sunt pentru noi, de acum de mult timp, o parabolă, ci o realitate prezentă, chiar în acele ţări cărora le manifestase apropierea sa deosebită. Isus ştia şi despre oaspeţi care, e adevărat, aveau să vină, dar fără să fie îmbrăcaţi în mod nupţial – fără bucurie pentru apropierea lui, urmând numai o obişnuinţă, şi cu o complet altă orientare a vieţii lor. Sfântul Grigore cel Mare, într-una din omiliile sale, se întreba: Ce fel de persoane sunt acelea care vin fără haină de nuntă? În ce consistă această haină şi cum se obţine? Răspunsul său este: Cei care au fost chemaţi şi vin au într-un fel credinţă. Credinţa le deschide uşa. Însă le lipseşte haina nupţială a iubirii. Cel care trăieşte credinţa nu ca iubire nu este pregătit pentru nuntă şi este trimis afară. Împărtăşania euharistică cere credinţa, dar credinţa cere iubire, altminteri este moartă ca şi credinţa.

Din toate cele patru Evanghelii ştim că ultimul ospăţ al lui Isus înainte de Pătimire a fost şi un loc de vestire. Isus a propus încă o dată cu insistenţă elementele fundamentale ale mesajului său. Cuvânt şi Sacrament, mesaj şi dar sunt împreună în mod indisolubil. Însă în timpul ultimului ospăţ, Isus mai ales s-a rugat. Matei, Marcu şi Luca folosesc două cuvinte pentru a descrie rugăciunea lui Isus în punctul central al Cinei: “eucharistesas” şi “eulogesas” – “a mulţumi” şi “a binecuvânta”. Mişcarea ascendentă a mulţumirii şi cea descendentă a binecuvântării merg împreună. Cuvintele transubstanţierii sunt parte din această rugăciune a lui Isus. Sunt cuvinte de rugăciune. Isus transformă Pătimirea sa în rugăciune, în oferire Tatălui pentru oameni. Această transformare a suferinţei sale în iubire are o forţă transformatoare pentru darurile în care acum El se dăruieşte pe sine însuşi. El ni le dă nouă pentru ca noi şi lumea să fim transformaţi. Scopul propriu şi ultim al transformării euharistice este însăşi transformarea noastră în comuniunea cu Cristos. Euharistia are ca ţintă omul nou, lumea nouă aşa cum ea se poate naşte numai pornind de la Dumnezeu prin opera Slujitorului lui Dumnezeu.

De la Luca şi mai ales de la Ioan ştim că Isus în rugăciunea sa în timpul Ultimei Cine a adresat rugăciuni şi Tatălui – rugăciuni care în acelaşi timp conţin apeluri adresate discipolilor de atunci şi din toate timpurile. Aş vrea în acest moment să aleg numai una din rugăciuni pe care Isus, conform lui Ioan, a repetat-o de patru ori în Rugăciunea sa sacerdotală. Cât de mult l-a chinuit acest lucru în interiorul său! Ea rămâne încontinuu rugăciunea sa către Tatăl pentru noi: este rugăciunea pentru unitate. Isus spune în mod explicit că această rugăciune nu este valabilă numai pentru discipolii prezenţi atunci, ci îi are în vizor pe toţi cei care vor crede în El (cf. In 17,20). Cere ca toţi să devină una “după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine… pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Unitatea creştinilor poate să fie numai dacă toţi creştinii sunt uniţi în mod intim cu El, cu Isus. Credinţa şi iubirea faţă de Isus, credinţa în faptul că El este una cu Tatăl şi deschiderea la unitatea cu El sunt esenţiale. Aşadar, această unitate nu este numai ceva interior, mistic. Trebuie să devină vizibilă, aşa de vizibilă încât să constituie pentru lume dovada trimiterii lui Isus din partea Tatălui. De aceea, această rugăciune are un ascuns sens euharistic pe care Paul l-a evidenţiat clar în Prima Scrisoare către Corinteni: “Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi unică pâine” (1Cor 10,16 şi urm.). Cu Euharistia se naşte Biserica. Noi toţi mâncăm aceeaşi pâine, primim acelaşi trup al Domnului şi asta înseamnă: El ne deschide pe fiecare dintre noi dincolo de noi înşine. El ne face pe toţi una. Euharistia este misterul intimei apropieri şi comuniuni a fiecăruia cu Domnul. Şi este, în acelaşi timp, unirea vizibilă între toţi. Euharistia este Sacrament al unităţii. Ea ajunge până în misterul trinitar, şi astfel creează în acelaşi timp unitatea vizibilă. Să mai spunem o dată: ea este întâlnirea foarte personală cu Domnul şi, totuşi, nu este niciodată un act de devoţiune individuală. O celebrăm în mod necesar împreună. În orice comunitate este Domnul în mod total. Însă El este unul singur în toate comunităţile. Pentru aceasta, din Rugăciunea euharistică a Bisericii fac parte în mod necesar cuvintele: “una cum Papa nostro et cum Episcopo nostro“. Aceasta nu este o adăugire exterioară la ceea ce are loc în interior, ci este expresie necesară a realităţii euharistice însăşi. Şi îl menţionăm pe Papa şi pe Episcop pe nume: unitatea este complet concretă, are nume. Astfel unitatea devine vizibilă, devine semn pentru lume şi stabileşte pentru noi înşine un criteriu concret.

Sfântul Luca ne-a păstrat un element concret din rugăciunea lui Isus pentru unitate: “Simon, Simon, iată, Satana a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc 22,31 şi urm.). Astăzi constatăm cu durere din nou că Satanei i-a fost dat să-i cearnă în mod vizibil pe discipoli în faţa întregii lumi. Şi ştim că Isus se roagă pentru credinţa lui Petru şi a succesorilor săi. Ştim că Petru, care printre apele agitate ale istoriei merge în întâmpinarea Domnului şi este în pericol să se scufunde, este din nou susţinut de mâna Domnului şi condus pe ape. Însă după aceea urmează un anunţ şi un mandat. “Tu, când te vei fi întors…”: Toate fiinţele umane, cu excepţia Mariei, au nevoie încontinuu de convertire. Isus îi prezice lui Petru căderea sa şi convertirea sa. De la ce anume a trebuit să se convertească Petru? La începutul chemării sale, înspăimântat de puterea divină a Domnului şi de propria mizerie, Petru a spus: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!” (Lc 5,8). În lumina Domnului el recunoaşte insuficienţa sa. Chiar aşa, în umilinţa celui care ştie că este păcătos, el este chemat. El trebuie să regăsească mereu din nou această umilinţă. La Cezareea lui Filip, Petru nu a voit să accepte că Isus va trebui să sufere şi să fie răstignit. Acest lucru nu era conciliabil cu imaginea sa despre Dumnezeu şi despre Mesia. În cenacol el n-a voit să accepte ca Isus să-i spele picioarele: acest lucru nu se adapta la imaginea sa despre demnitatea Învăţătorului. În Grădina Măslinilor al lovit cu sabia. Voia să demonstreze curajul său. Însă, în faţa slujnicei a afirmat că nu-l cunoaşte pe Isus. În acel moment acest lucru i se părea o mică minciună, pentru a putea să rămână în apropierea lui Isus. Eroismul său s-a dărâmat într-un joc meschin pentru un loc în centrul evenimentelor. Noi toţi trebuie să învăţăm mereu din nou să-l acceptăm pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos aşa cum este El, şi nu cum am vrea noi să fie. Şi noi acceptăm cu greu ca el să fie legat de limitele Bisericii sale şi ale slujitorilor săi. Nici noi nu vrem să acceptăm ca El să fie fără putere în această lume. Şi noi ne ascundem în spatele pretextelor, atunci când apartenenţa la El devine prea scumpă şi prea periculoasă pentru noi. Noi toţi avem nevoie de convertire care îl primeşte pe Isus în ceea ce este El, Dumnezeu şi Om. Avem nevoie de umilinţa discipolului care urmează voinţa Învăţătorului. În acest moment vrem să-L rugăm să privească şi spre noi aşa cum l-a privit pe Petru, în momentul oportun, cu ochii săi binevoitori, şi să ne convertească.

Petru, convertitul, este chemat să-i întărească pe fraţii săi. Nu este un fapt exterior că această misiune îi este încredinţată în cenacol. Slujirea unităţii îşi are locul său vizibil în celebrarea sfintei Euharistii. Dragi prieteni, pentru Papa este o mare mângâiere să ştim că la fiecare Celebrare euharistică toţi se roagă pentru el; că rugăciunea noastră se uneşte cu rugăciunea Domnului pentru Petru. Numai graţie rugăciunii Domnului şi a Bisericii, Papa poate să corespundă misiunii sale de a-i întări pe fraţi – de a paşte turma lui Isus şi de a deveni garant pentru acea unitate care devine mărturie vizibilă a misiunii lui Isus din partea Tatălui.

“Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi”. Doamne, ţie îţi este dor de noi, de mine. Îţi este dor să ne faci părtaşi de Tine însuţi în sfânta Euharistie, să te uneşti cu noi. Doamne, trezeşte şi în noi dorinţa de tine. Întăreşte-ne în unitatea cu tine şi între noi. Dăruieşte Bisericii tale unitatea, pentru ca lumea să creadă. Amin.