Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia Cinei Domnului din Bazilica San Giovanni in Laterano
joi, 1 aprilie 2009

Într-un fel mult mai amplu decât ceilalţi trei evanghelişti, Sfântul Ioan, într-o manieră proprie lui, ne relatează în Evanghelia sa despre discursurile de adio ale lui Isus, care apar aproape ca şi un testament al Său şi ca o sinteză a nucleului esenţial al mesajului Său. La începutul acestor discursuri este spălarea picioarelor, în care slujirea mântuitoare a lui Isus pentru omenirea care avea nevoie de purificare este rezumată într-un gest de smerenie. La sfârşit, cuvintele lui Isus se transformă în rugăciune, în Rugăciunea Sa preoţească, a cărei bază exegeţii au identificat-o în ritualul sărbătorii iudaice a ispăşirii. Ceea ce era sensul acelei sărbători şi a ritualurilor ei – purificarea lumii, reconcilierea sa cu Dumnezeu – are loc în actul de a se ruga al lui Isus, un act de rugăciune care, în acelaşi timp, anticipează Patimile, le transformă în rugăciune. Astfel, în Rugăciunea sacerdotală se face vizibilă într-o manieră cu totul particulară şi misterul permanent al Joii Sfinte: noua preoţie a lui Isus Hristos şi continuarea sa în consacrarea Apostolilor, în implicarea ucenicilor în preoţia Domnului.

Din acest text nesecat, în acest moment aş dori să aleg din cuvintele lui Isus unele care pot să ne introducă mai profund în misterul Joii Sfinte. Este mai întâi de toate fraza: “Aceasta este viaţa veşnică: ca să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe cel Care l-ai trimis” (Ioan 17,3). Fiecare fiinţă umană vrea să trăiască. Doreşte o viaţă veşnică, plină, o viaţă care să merite, care să fie o bucurie. De dorinţa pentru viaţă este, în acelaşi timp, legată rezistenţa împotriva morţii, care totuşi este inevitabilă. Când Isus vorbeşte despre viaţa veşnică, El înţelege viaţa autentică, adevărată, care merită să fie trăită. Nu înţelege pur şi simplu viaţa care vine după moarte. El înţelege modul autentic al vieţii – o viaţă care este pe deplin viaţă şi pentru aceasta este sustrasă morţii, dar care poate de fapt să înceapă deja în această lume, mai mult, trebuie să înceapă în ea: numai dacă învăţăm deja de acum să trăim în mod autentic, dacă învăţăm acea viaţă pe care moartea nu o poate lua, promisiunea veşniciei are sens. Dar cum se realizează aceasta? Ce este oare această viaţă cu adevărat creştină, căreia moartea nu poate să îi facă rău? Am auzit răspunsul lui Isus: Aceasta este viaţa adevărată, ca să te cunoască pe Tine – Dumnezeule – şi pe Trimisul tău, Isus Hristos.

Spre surprinderea noastră, ni se spune că viaţa este cunoaştere. Aceasta înseamnă înainte de toate: viaţa este relaţie. Nimeni nu are viaţă de la sine însuşi şi numai pentru sine însuşi. Noi o avem de la un altul, în relaţie cu un altul. Dacă este o relaţie în adevăr şi în iubire, un a da şi a primi, ea dă deplinătatea vieţii, o face frumoasă. Dar tocmai pentru aceasta, distrugerea relaţiei prin opera morţii poate să fie deosebit de dureroasă, poate să pună în discuţie viaţa însăşi. Numai relaţia cu Cel care este El însuşi Viaţa, poate să susţină şi viaţa mea dincolo de apele morţii, poate să mă conducă viu prin ele. Deja în filozofia antică exista ideea că omul poate să găsească o viaţă veşnică dacă se ataşează la ceea ce este indestructibil – la adevărul care este veşnic. Ar trebui, ca să spunem aşa, să se umple de adevăr pentru a purta în sine substanţa veşniciei. Dar numai dacă adevărul este Persoană, poate să mă ducă prin noaptea morţii. Noi ne agăţăm de Dumnezeu – de Isus Hristos, Cel Înviat. Şi suntem astfel purtaţi de Cel care este Viaţa însăşi. În această relaţie noi trăim chiar traversând moartea, pentru că nu ne abandonează Cel care este Viaţa însăşi.

Dar să ne întoarcem la cuvântul lui Hristos: Aceasta este Viaţa veşnică / ca să te cunoască pe Tine şi pe Trimisul tău. Cunoaşterea lui Dumnezeu devine viaţă veşnică. Evident aici prin “cunoaştere” se înţelege ceva mai mult decât o ştiinţă exterioară, aşa cum ştim, de exemplu, când a murit un personaj faimos şi când a fost făcută o invenţie. A cunoaşte sensul Sfintei Scripturi înseamnă a deveni în mod interior una cu celălalt. A-l cunoaşte pe Dumnezeu, a-l cunoaşte pe Hristos înseamnă întotdeauna a-l iubi, a deveni într-un fel oarecare una cu El în virtutea cunoaşterii şi a iubirii. Viaţa noastră devine deci o viaţă autentică, adevărată şi astfel şi veşnică, dacă îl cunoaştem pe Cel care este izvorul oricărei fiinţe şi al oricărei vieţi. Astfel cuvântul lui Isus devine o invitaţie pentru noi: să devenim prieteni ai lui Isus, să căutăm să îl cunoaştem tot mai mult! Să trăim într-un dialog cu El! Să învăţăm de la El viaţa cea dreaptă, să devenim martorii Lui! Atunci devenim persoane care iubesc şi atunci acţionăm drept. Atunci trăim cu adevărat.

De două ori în Rugăciunea sacerdotală Isus vorbeşte despre revelarea numelui lui Dumnezeu. “Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume” (v. 6). “Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (v. 26). Domnul face aluzie la scena de lângă rugul aprins, din care Dumnezeu, la întrebarea lui Moise, a revelat numele Lui. Isus vrea deci să spună că El duce la sfârşit ceea ce începuse lângă rugul care ardea, că în El Dumnezeu, care s-a făcut cunoscut lui Moise, acum se revelează pe deplin. Şi cu aceasta El împlineşte reconcilierea; că iubirea cu care Dumnezeu îl iubeşte pe Fiul Său în misterul Preasfintei Treimi implică acum oamenii în această circulaţie divină a iubirii. Dar ce înseamnă mai precis faptul că revelaţia din rugul aprins este dusă la sfârşit, ajunge pe deplin la scopul ei? Esenţa evenimentului de pe muntele Horeb nu a fost cuvântul misterios, “numele” pe care Dumnezeu i l-a transmis lui Moise, ca să spunem aşa, ca un semn de recunoaştere. A comunica numele înseamnă a intra în relaţie cu celălalt. Revelaţia numelui dumnezeiesc înseamnă deci că Dumnezeu, care este infinit şi subzistă în sine însuşi, intră în încrengătura de relaţii ale oamenilor; că El, ca să spunem aşa, iese din Sine însuşi şi devine unul dintre noi, unul care este prezent în mijlocul nostru şi pentru noi. De aceea în Israel sub numele de Dumnezeu nu s-a văzut numai un termen învăluit în mister, ci faptul de a fi-cu-noi a lui Dumnezeu. Templul, după Sfânta Scriptură, este locul în care locuieşte numele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este închis în vreun spaţiu pământesc; El rămâne infinit deasupra lumii. Dar în Templu este prezent pentru noi ca şi Cel care poate să fie chemat – ca şi Cel care vrea să fie cu noi.

Acest a fi al lui Dumnezeu cu poporul său se împlineşte în întruparea Fiului. În ea se completează cu adevărat ceea ce a început lângă rugul aprins: Dumnezeu ca Om poate să fie chemat de către noi şi ne este aproape. El este unul dintre noi, şi totuşi Dumnezeul veşnic şi infinit. Iubirea Sa iese, ca să spunem aşa, din El însuşi şi intră în noi. Misterul euharistic, prezenţa Domnului sub speciile pâinii şi vinului este maxima şi cea mai înaltă condensare a acestui nou a fi-cu-noi a lui Dumnezeu. “Cu adevărat tu eşti un Dumnezeu ascuns, Dumnezeul lui Israel”, s-a rugat proorocul Isaia (45,15). Acest fapt rămâne întotdeauna adevărat. Dar în acelaşi timp putem să spunem: cu adevărat Tu eşti un Dumnezeu aproape, Tu eşti un Dumnezeu-cu-noi. Tu ne-ai revelat Misterul Tău şi ne-ai arătat chipul Tău, Tu te-ai revelat pe Tine însuţi şi te-ai dat în mâinile noastre… În această clipă trebuie să ne inunde bucuria şi recunoştinţa pentru că El s-a arătat; pentru că El, Infinitul şi Cel de Necuprins pentru raţiunea noastră, este Dumnezeul aproape care ne iubeşte, Dumnezeul pe care noi putem să-l cunoaştem şi să-l iubim.

Cererea cea mai cunoscută a Rugăciunii sacerdotale este cererea de unitate pentru ucenici, pentru cei de atunci şi pentru cei viitori: “Nu mă rog numai pentru aceştia – comunitatea ucenicilor adunată în Cenaclu – ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor: pentru ca toţi să fie una; după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis.” (v. 20; cfr. 11 şi 13). Ce anume cere mai precis aici Domnul? Înainte de toate, El se roagă pentru ucenicii din acel timp şi din toate timpurile viitoare. Priveşte înainte către amplitudinea istoriei viitoare. Vede pericolele şi încredinţează această comunitate inimii Tatălui. El cere Tatălui Biserica şi unitatea ei. S-a spus că în Evanghelia de la Ioan Biserica nu apare. Aici, în schimb, ea apare în caracteristicile ei esenţiale: ca o comunitate a ucenicilor care, prin intermediul cuvântului apostolic, cred în Isus Hristos şi astfel devin una. Isus imploră pentru Biserică ca să fie una şi apostolică. Astfel această rugăciune apare ca un act de înfiinţare a Bisericii. Domnul cere Biserica de la Tatăl. Ea se naşte din rugăciunea lui Isus şi prin intermediul vestirii Apostolilor, care fac cunoscut numele lui Dumnezeu şi introduc oamenii în comuniunea de iubire cu Dumnezeu. Isus cere deci ca propovăduirea ucenicilor să dureze de-a lungul veacurilor; ca această vestire să adune oamenii care îl recunosc pe Dumnezeu şi pe trimisul său, Fiul Isus Hristos. El se roagă pentru ca oamenii să fie conduşi la credinţă şi, prin intermediul credinţei, la iubire. El cere Tatălui ca aceşti credincioşi “să fie în noi” (v. 21), să trăiască, adică, în comuniunea interioară cu Dumnezeu şi cu Isus Hristos şi ca din acest a fi în mod interior în comuniune cu Dumnezeu să se creeze unitatea vizibilă.

De două ori Domnul spune că această unitate ar trebui să facă astfel ca lumea să creadă în misiunea lui Isus. Trebuie deci să fie o unitate care să poată fi văzută – o unitate care să meargă mult dincolo de ceea ce în mod obişnuit este posibil între oameni, astfel încât să devină un semn pentru lume şi să acrediteze misiunea lui Isus Hristos. Rugăciunea lui Isus ne dă garanţia că propovăduirea Apostolilor nu va putea niciodată să înceteze în istorie; că va provoca întotdeauna credinţă şi că va aduna oamenii în unitate – într-o unitate care devine mărturie pentru misiunea lui Isus Hristos. Dar această rugăciune este întotdeauna şi un examen de conştiinţă pentru noi. În acest ceas Domnul ne întreabă: trăieşti tu, prin intermediul credinţei, în comuniune cu mine şi astfel în comuniune cu Dumnezeu? Sau nu trăieşti mai degrabă pentru tine însuţi, îndepărtându-te astfel de credinţă? Şi nu eşti oare cu aceasta vinovat de diviziunea care întunecă misiunea Mea în lume; care blochează oamenilor accesul la iubirea lui Dumnezeu? A fost o componentă a Patimilor istorice a lui Isus şi rămâne o parte a acelei Patimi care se prelungeşte în istorie faptul că El a văzut şi vede tot ceea ce ameninţă, ce distruge unitatea. Când noi medităm asupra Patimilor Domnului, trebuie să percepem şi durerea lui Isus pentru faptul că suntem în contrast cu rugăciunea Lui; că opunem rezistenţă iubirii Sale; că ne opunem unităţii, care trebuie să fie pentru lume mărturia misiunii sale.

În acest ceas, în care Domnul în Preasfânta Euharistie se dăruieşte pe Sine însuşi – trupul Său şi sângele Său -, se dă în mâinile noastre şi în inimile noastre, vrem să ne lăsăm atinşi de rugăciunea Sa. Vrem să intrăm noi înşine în rugăciunea Sa, şi astfel în implorăm: Da, Doamne, dăruieşte-ne credinţa în Tine, care eşti una cu Tatăl în Spiritul Sfânt. Dăruieşte-ne să trăim în iubirea Ta şi astfel să devenim una aşa cum Tu eşti una cu Tatăl, pentru ca lumea să creadă. Amin.