Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia Cinei Domnului din Bazilica San Giovanni in Laterano
joi, 9 aprilie 2009

Iubiţi fraţi şi surori

Qui, pridie quam pro nostra omniumque salute pateretur, hoc est hodie, accepit panem (El, în această zi, ajunul pătimirii Sale pentru mântuirea noastră şi a tuturor, a luat pâinea): astfel vom spune astăzi în Canonul Sfintei Liturghii. “Hoc est hodie” (în această zi) – Liturghia Joii Sfinte introduce în textul rugăciunii cuvântul “astăzi”, subliniind cu aceasta demnitatea particulară a acestei zile. A fost “astăzi” când a făcut aceasta: ni s-a dăruit pentru totdeauna pe sine în Sacramentul Trupului Său şi al Sângelui Său. Acest “astăzi” este înainte de toate memorialul acelui prim moment al Paştilor. Totuşi este ceva mai mult. Cu Canonul intrăm în acest “astăzi”. Astăzi-ul nostru ajunge în contact cu astăzi-ul Său. El face aceasta acum. Cu cuvântul “astăzi”, Liturghia Bisericii vrea să ne stimuleze să avem o mai mare atenţie interioară faţă misterul acestei zile, faţă de cuvintele cu care este exprimat. Să încercăm deci să ascultăm într-un mod înnoit relatarea instituirii, aşa cum Biserica, bazându-se pe Scriptură şi contemplându-l pe Domnul însuşi, a formulat-o.

Primul lucru ce ne atrage atenţia în relatarea instituirii nu este o frază independentă, ci începe cu un pronume relativ: qui pridie [care în ajunul]. Acest “qui” leagă întreaga relatare de rugăciunea anterioară, “să devină pentru noi Trupul şi Sângele preaiubitului Tău Fiu, Domnul nostru Isus Hristos”. În acest fel, relatarea instituirii este legată de rugăciunea precedentă, de întregul Canon, şi făcută ea însăşi rugăciune. Nu este deloc o simplă relatare introdusă aici, şi nu este vorba nici de cuvinte autoritare de sine stătătoare, care eventual ar întrerupe rugăciunea. Este rugăciune. Şi numai în rugăciune se realizează actul sacerdotal al consacrării care devine transformare, transubstanţiere a darurilor noastre, pâine şi vin, în Trupul şi Sângele lui Hristos. Rugându-ne în acest moment central, Biserica este în totală sintonie cu evenimentul din Cenaclu, deoarece acţiunea lui Isus este descrisă cu cuvintele: “gratias agens benedixit - a mulţumit cu rugăciunea de binecuvântare”. Cu această expresie, Liturghia romană a împărţit în două cuvinte ceea ce, în ebraicul berakha, este un singur cuvânt, iar în greacă apare în doi termeni eucharistia şi eulogia. Domnul mulţumeşte. Mulţumind recunoaştem că un anumit lucru este un dar care provine de la altcineva. Domnul mulţumeşte şi cu aceasta îi restituie lui Dumnezeu pâinea, “rod al pământului şi al muncii oamenilor”, pentru a o primi din nou de la El. A mulţumi devine binecuvântare. Ceea ce este dat în mâinile lui Dumnezeu, se întoarce de la El binecuvântat şi transformat. Liturghia romană pe bună dreptate interpretează rugăciunea noastră în acest moment sacru prin cuvintele: “oferim”, “implorăm”, “cerem să accepţi”, “să binecuvântezi aceste daruri”. Toate acestea se ascund în cuvântul “euharistie“.

Există o altă particularitate în relatarea instituirii care este notată în Canonul Roman şi pe care vrem să o medităm în acest moment. Biserica rugătoare priveşte la mâinile şi la ochii Domnului. Ca şi cum ar vrea să îl observe, să perceapă gestul Său de rugăciune şi de acţiune în acel moment particular, să întâlnească figura lui Isus, ca să spunem aşa, şi prin intermediul simţurilor. “El a luat pâinea în sfintele şi preacinstitele Sale mâini…”. Să privim la acele mâini cu care El a vindecat oamenii; la mâinile cu care a binecuvântat copiii; la mâinile pe care le-a pus pe oameni; la mâinile care au fost bătute în cuie pe Cruce şi care pentru totdeauna vor purta stigmatele ca semne ale disponibilităţii Sale de a muri din iubire. Acum noi suntem însărcinaţi să facem ceea ce a făcut El: să luăm în mâini pâinea pentru ca prin intermediul rugăciunii euharistice să fie transformată. În hirotonirea sacerdotală, mâinile noastre au fost unse, pentru ca să devină mâini de binecuvântare. Să îl rugăm pe Domnul ca mâinile noastre să servească tot mai mult la a purta mântuirea, la a purta binecuvântarea, la a face prezentă bunătatea sa!

Din introducerea la Rugăciunea sacerdotală a lui Isus (cf. Ioan 17,1). Canonul ia cuvintele: “Ridicând ochii spre cer, către tine, Dumnezeule, Tatăl Său Atotputernic…”. Domnul ne învaţă să ne ridicăm ochii şi mai ales iniminile. Să ridicăm privirea, îndepărtându-o de la lucrurile lumeşti, să ne orientăm în rugăciune către Dumnezeu şi astfel să ne ridicăm. Într-un imn din Rugăciunea Orelor cerem Domnului să păzească ochii noştri, pentru ca să nu primească şi să nu lase să intre în noi “vanitates” – deşertăciunile, nulităţile, ceea ce este numai aparenţă. Ne rugăm ca prin intermediul ochilor să nu intre în noi răul, falsificând şi murdărind astfel fiinţa noastră. Dar vrem să ne rugăm mai ales pentru ochi care să vadă tot ceea ce este adevărat, luminos şi bun; pentru ca să devenim capabili de a vedea prezenţa lui Dumnezeu în lume. Ne rugăm pentru ca să privim lumea cu ochi de iubire, cu ochii lui Isus, recunoscând astfel fraţii şi surorile care au nevoie de noi, care sunt în aşteptarea cuvântului nostru şi a acţiunii noastre.

Binecuvântând, Domnul frânge pâinea pentru noi şi o distribuie ucenicilor. Frângerea pâinii este gestul tatălui de familie care se preocupă de ai săi şi le dă lor ceea ce au nevoie pentru viaţă. Dar este şi gestul ospitalităţii cu care străinul, oaspetele, este primit în familie şi îi este dăruită o participare la viaţa ei. A împărţi (dividere), a împărţi împreună (condividere) înseamnă unitate. Prin împărţirea împreună – împărtăşire – se creează comuniune. În pâinea frântă, Domnul se împarte pe Sine însuşi. Gestul de a frânge face trimitere în mod misterios şi la moartea Sa, la iubirea până la moarte. El se împarte pe Sine însuşi, adevărata “pâine pentru viaţa lumii” (cf. Ioan 6,51). Hrana de care omul are nevoie în profunzimea lui este comuniunea cu Dumnezeu însuşi. Mulţumind şi binecuvântând, Isus transformă pâinea, nu mai dă pâinea pământească, ci comuniunea cu sine însuşi. Această transformare, însă, vrea să fie începutul transformării lumii – pentru ca să devină o lume a învierii, o lume a lui Dumnezeu. Da, este vorba de transformare. A omului nou şi a lumii noi care îşi au începutul în pâinea consacrată, transformată, transubstanţiată.

Am spus că frângerea pâinii este un gest de comuniune, de unire prin intermediul împărtăşirii (împărţirii împreună). Astfel, chiar actul în sine indică natura intimă a Euharistiei: ea este agape, este iubirea întrupată. În cuvântul “agape” semnificaţiile Euharistiei şi ale iubirii se întrepătrund. În gestul lui Isus care frânge pâinea, iubirea care se împărtăşeşte a ajuns la radicalitatea sa extremă: Isus se lasă frânt ca o pâine vie. În pâinea împărţită recunoaştem misterul bobului de grâu, care moare şi astfel aduce roade. Recunoaştem noua înmulţire a pâinilor, care derivă din moartea bobului de grâu şi va continua până la sfârşitul lumii. În acelaşi timp vedem că Euharistia nu poate niciodată să fie numai o acţiune liturgică. Este completă numai dacă agape-ul liturgic devine iubire în viaţa de zi cu zi. În cultul creştin cele două devin una – experimentarea iubirii Domnului în act de cult şi nutrirea iubirii faţă de aproapele. Să cerem în acest moment Domnului harul de a învăţa să trăim tot mai bine misterul Euharistiei pentru ca astfel să înceapă transformarea lumii.

După pâine, Isus ia potirul cu vin. Canonul descrie califică potirul, pe care Domnul îl dă ucenicilor, ca “praeclarus calix” (potir preţios), făcând aluzie astfel la Psalmul 23 [22], acel psalm care vorbeşte despre Dumnezeu ca despre Păstorul puternic şi bun. Acolo citim cuvintele: “Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc… paharul Tău este adăpându-mă” – calix praeclarus. Canonul roman interpretează acest cuvânt al psalmului ca o proorocie care se împlineşte în Euharistie: da, Domnul ne pregăteşte masa în mijlocul ameninţărilor acestei lumi, şi ne dăruieşte potirul preţios – potirul marii bucurii, al adevăratei sărbători, la care cu toţii tindem – potirul plin cu vinul iubirii Sale. Potirul înseamnă nuntă: acum a sosit “ceasul”, la care nunta din Cana a făcut aluzie într-un mod misterios. Da, Euharistia este mai mult decât un banchet, este o sărbătoare de nuntă. Şi aceste nunţi îşi au rădăcina în dăruirea de sine a lui Dumnezeu, până la moarte. În cuvintele lui Isus de la Cina cea de Taină şi în Canonul Bisericii, misterul solemn al nunţilor se ascunde în spatele expresiei “novum Testamentum“. Acest potir este noul Testament – “noul Legământ în sângele meu”, aşa cum relatează Paul cuvintele lui Isus despre potir din cea de a doua lectură de astăzi (1Corinteni 11,25). Canonul roman adaugă: “al noului şi veşnicului legământ”, pentru a exprima indisolubilitatea legăturii nupţiale a lui Dumnezeu cu omenirea. Motivul pentru care vechile traduceri ale Bibliei nu vorbesc despre Legământ, ci de Testament, stă în faptul că nu sunt doi contractanţi egali care se întâlnesc aici, ci intră în acţiune distanţa infinită dintre Dumnezeu şi om. Ceea ce noi numim noul şi veşnicul Legământ nu este un act de înţelegere între două părţi egale, ci un dar pur al lui Dumnezeu care ne lasă în moştenire iubirea Sa – pe Sine însuşi. Desigur, prin intermediul acestui dar al iubirii Sale El, depăşind orice distanţă, ne face apoi cu adevărat “partenerii” Săi şi se realizează misterul nupţial al iubirii.

Pentru a putea înţelege în profunzime ce anume se petrece aici, trebuie să ascultăm mai atent cuvintele Bibliei şi semnificaţia lor originară. Învăţaţii ne spun că, în timpurile îndepărtate de care vorbesc istoriile părinţilor lui Israel, “a încheia un legământ” înseamnă “a intra cu alţii într-o legătură bazată pe sânge, sau mai bine zis a primi pe celălalt în propria federaţie şi a intra astfel într-o comuniune de drepturi unul cu altul.”. În acest fel se creează o consangvinitate reală chiar dacă nu materială. Partenerii devin într-un fel oarecare “fraţi ai aceluiaşi trup şi ai aceloraşi oase”. Legământul înfăptuieşte o frăţietate care înseamnă pace (cfr. ThWNT II, 105-137). Putem oare acum să ne facem cel puţin o idee despre ceea ce s-a întâmplat la Cina cea de Taină şi care, de atunci, se reînnoieşte de fiecare dată când celebrăm Euharistia? Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, stabileşte cu noi o comuniune de pace; mai mult, El creează o “consangvinitate” între El şi noi. Prin intermediul întrupării lui Isus, prin intermediul sângelui său vărsat, am fost atraşi înlăuntrul unei consangvinităţi foarte reale cu Isus şi deci cu Dumnezeu însuşi. Sângele lui Isus este iubirea sa, în care viaţa dumnezeiască şi cea umană au devenit un singur lucru. Să-l rugăm pe Domnul, pentru ca să înţelegem tot mai mult măreţia acestui mister! Pentru ca El să dezvolte puterea Sa transformatoare în interiorul nostru, astfel ca să devenim cu adevărat consagvini cu Isus, pătrunşi de pacea Sa şi astfel să creştem în comuniunea dintre noi.

Acum însă se ridică încă o întrebare. În Cenaclu, Hristos dă ucenicilor Trupul Său şi Sângele Său, adică pe Sine însuşi în totalitatea persoanei Sale. Dar poate să o facă ? Este încă în mod fizic prezent în mijlocul lor, stă în faţa lor! Răspunsul este: în acel moment Isus împlineşte ceea ce anunţase anterior în discursul despre Păstorul cel Bun: “Nimeni nu îmi ia viaţa, ci Eu o dau eu de la Mine. Am putere să o dau şi am putere am să o iau din nou” (Ioan 10,18). Nimeni nu poate să îi ia viaţa: El o dă prin decizia Sa liberă. În acel moment anticipează răstignirea şi învierea. Ceea ce se va realiza acolo, ca să spunem aşa, în mod fizic în El, El o înfăptuieşte deja cu anticipaţie în libertatea iubirii Sale. El îşi dăruieşte viaţa sa şi o reia în înviere pentru a o putea împărtăşi pentru totdeauna.

Doamne, astăzi Tu ne dăruieşti viaţa Ta, ni te dăruieşti pe Tine însuţi. Pătrunde-ne cu iubirea Ta. Fă-ne să trăim în al Tău “astăzi”. Fă-ne instrumente ale păcii tale! Amin.