Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la Liturghia de încheiere a Întâlnirii Mondiale a Familiilor
Valencia, duminică, 9 iulie 2006

Dragi fraţi şi surori,

În această Liturghie, pe care am imensa bucurie de a o prezida, alături de numeroşi fraţi întru episcopat şi de un mare număr de preoţi, aduc mulţumire Domnului pentru toate iubitele familii care s-au reunit aici, formând o mulţime plină de bucurie, şi pentru multe altele care, de departe, urmăresc această celebrare prin radio şi televiziune. Vă salut pe toţi şi îmi exprim marea afecţiune printr-o îmbrăţişare de pace.

Mărturia Esterei şi a lui Paul, pe care le-am ascultat în lecturile de astăzi, arată că familia este chemată să colaboreze la transmiterea credinţei. Estera mărturiseşte: “Eu am auzit, Doamne, de la tatăl meu, în neamul meu părintesc, că Tu ţi-ai ales pe Israel din toate popoarele” (4,17). Paul urmează tradiţia strămoşilor lui evrei dând ascultare lui Dumnezeu cu o conştiinţă pură. El laudă credinţa sinceră a lui Timotei şi îi aminteşte “de credinţa neprefăcută care este în tine, care a fost mai întâi în bunica ta, Lois, şi în mama ta, Eunice, şi sunt convins că este şi în tine” (2Timotei 1,5). În aceste mărturii biblice, familia include nu doar părinţii şi copiii, ci şi bunicii şi strămoşii. Familia ne apare astfel ca o comunitate de generaţii şi ca un garant al unui patrimoniu de tradiţii.

Nici unul dintre noi nu şi-a dat singur viaţă, şi nici nu şi-a însuşit singur cunoştinţele elementare despre viaţă. Cu toţii am primit de la alţii viaţa şi adevărurile ei de bază, şi suntem chemaţi să ajungem la perfecţiune în relaţia şi comuniunea de iubire cu alţii. Familia, întemeiată pe căsătoria indisolubilă dintre un bărbat şi o femeie, exprimă această dimensiune relaţională, filială şi comunitară, şi este mediul în care omul se poate naşte cu demnitate, creşte şi dezvolta în mod integral.

Când se naşte un copil, prin relaţia cu părinţii lui, începe să facă parte dintr-o tradiţie familială care are rădăcini mai străvechi. Împreună cu darul vieţii, el primeşte un întreg patrimoniu de experienţă. Părinţii au dreptul şi îndatorirea inalienabilă de a transmite acest patrimoniu copiilor lor: de a-i educa în direcţia descoperirii propriei lor identităţi, de a-i introduce în viaţa socială, de a cultiva exerciţiul responsabil al libertăţii lor morale şi al capacităţii lor de a iubi în baza experienţei lor de a fi iubiţi şi, mai presus de toate, de a le facilita întâlnirea cu Dumnezeu. Copiii cresc şi se maturizează din punct de vedere uman în măsura în care ei acceptă cu încredere acest patrimoniu şi această educaţie pe care şi-o asumă treptat. Astfel, ei sunt capabili să elaboreze o sinteză personală între ceea ce au primit şi ceea ce învaţă, o sinteză pe care fiecare individ şi fiecare generaţie trebuie să o realizeze.

La originea fiecărui om şi, aşadar, în orice paternitate şi maternitate umană, este prezent Dumnezeu Creatorul. Din acest motiv, cuplurile căsătorite trebuie să accepte copilul care li se naşte nu doar ca fiu al lor, ci şi al lui Dumnezeu care îl iubeşte pentru ceea ce este şi îl cheamă la filiaţia divină. Mai mult: fiecare act de generare, fiecare paternitate şi maternitate, fiecare familie îşi are originea în Dumnezeu care este Tată, Fiu şi Duh Sfânt.

Împreună cu memoria strămoşilor lui şi a poporului lui, tatăl Esterei i-a transmis acesteia memoria unui Dumnezeu care este originea a toate şi căruia suntem cu toţii chemaţi să îi răspundem. Este vorba de memoria lui Dumnezeu Tatăl care şi-a ales un popor şi care acţionează în istorie pentru mântuirea noastră. Memoria acestui Tată luminează identitatea cea mai profundă a oamenilor: de unde venim, cine suntem şi cât de mare este demnitatea noastră. Venim cu siguranţă din părinţii noştri şi suntem copiii lor, dar venim de asemenea din Dumnezeu care ne-a creat după chipul Său şi ne-a chemat să fim copiii Lui. Din acest motiv la originea fiecărei fiinţe umane nu se află hazardul sau întâmplarea, ci un plan de iubire al lui Dumnezeu. Acesta ne-a fost revelat de Isus Cristos, adevăratul Fiul al lui Dumnezeu şi Omul perfect. El a ştiut de unde a venit şi de unde venim noi toţi: din iubirea Tatălui Lui şi al nostru.

Credinţa nu este aşadar o simplă moştenire culturală, ci o lucrare constantă a harului lui Dumnezeu care cheamă, şi a libertăţii umane care poate să răspundă sau să refuze această chemare. Deşi nimeni nu poate să răspundă pentru altul, părinţii creştini sunt totuşi chemaţi să dea o mărturie credibilă despre credinţa şi speranţa lor creştină. Ei trebuie să asigure ca chemarea lui Dumnezeu şi vestea cea bună a lui Cristos să ajungă la copiii lor în mod cât mai clar şi mai autentic.

Cu trecerea anilor, acest dar al lui Dumnezeu pe care părinţii s-au îngrijit să îl prezinte în faţa micuţilor lor, trebuie de asemenea cultivat cu înţelepciune şi delicateţe, făcând să crească în ei capacitatea de a discerne. Astfel, cu mărturia constantă a iubirii conjugale a părinţilor lor, trăită şi impregnată de credinţă, şi cu susţinerea plină de iubire a comunităţii creştine, copiii vor fi ajutaţi să îşi însuşească personal darul credinţei, pentru a descoperi prin intermediul lui semnificaţia profundă a propriilor lor existenţe şi pentru a răspunde cu bucurie şi recunoştinţă.

Familia creştină transmite credinţa atunci când părinţii îşi învaţă copiii să se roage şi se roagă cu ei (cf. Familiaris consortio, nr. 60); când îi conduc la sacramente şi îi introduc în viaţa Bisericii; când se unesc toţi în citirea Bibliei, lăsând lumina credinţei să strălucească peste viaţa lor de familie, şi aducând laudă lui Dumnezeu ca Tată al nostru.

În cultura actuală, vedem adesea o exaltare excesivă a libertăţii individului, ca subiect autonom, ca şi când ar fi auto-creat şi auto-suficient, rupt de relaţia lui cu ceilalţi şi de responsabilităţile legate de aceştia. Se încearcă organizarea vieţii sociale pornind doar de la dorinţe subiective şi efemere, fără nici o referinţă la adevăruri obiective prealabile precum demnitatea fiecărei fiinţe umane şi drepturile şi îndatoririle ei inalienabile, pe care fiecare grup social este chemat să le slujească.

Biserica nu încetează să amintească faptul că adevărata libertate a fiinţei umane provine din faptul că este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, educaţia creştină este educaţia la libertate şi pentru libertate. “Noi facem binele nu ca şi sclavii care nu sunt liberi să facă altceva, ci o facem pentru că purtăm în mod personal responsabilitatea pentru întreg; pentru că iubim adevărul şi binele, pentru că îl iubim pe Dumnezeu însuşi şi astfel şi pe făpturile Sale. Aceasta este libertatea adevărată, la care doreşte să ne conducă Duhul Sfânt” (Predica la vigilia Rusaliilor, 3 iunie 2006).

Isus Cristos este omul perfect, exemplu de libertate filială, care ne învaţă să împărtăşim cu alţii propria Lui iubire: “Aşa cum Tatăl m-a iubit pe Mine, aşa v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea” (Ioan 15,9). În această privinţă Conciliul Vatican II învaţă că “soţii şi părinţii creştini, urmându-şi propria cale, printr-o iubire fidelă trebuie să se susţină reciproc în har în tot cursul vieţii, iar pe copiii pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu să-i educe în învăţătura creştină şi în virtuţile evanghelice. Ei oferă astfel tuturor o pildă de iubire neobosită şi generoasă, edifică o fraternitate a carităţii şi se fac martori şi colaboratori ai rodniciei Maicii Biserici, ca semn şi participare la iubirea cu care Cristos şi-a iubit Mireasa şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Lumen gentium, nr. 41).

Iubirea cu care părinţii noştri ne-au primit şi ne-au călăuzit în primii paşi în această lume este ca un semn şi o prelungire sacramentale ale iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu de la care venim. Experienţa faptului de a fi primiţi şi iubiţi de Dumnezeu şi de părinţii noştri este fundamentul solid care favorizează mereu creşterea şi dezvoltarea autentică a omului, ajutându-ne să ne maturizăm pe drumul spre adevăr şi iubire, şi să trecem dincolo de noi pentru a intra în comuniunea cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Pentru a înainta pe acest drum al maturităţii umane, Biserica ne învaţă să respectăm şi să promovăm minunata realitate a căsătoriei indisolubile dintre un bărbat şi o femeie, care este de asemenea originea familiei. Pentru aceasta, a recunoaşte şi a sprijini această instituţie este una dintre cele mai importante slujiri care pot să fie aduse astăzi pentru binele comun şi pentru dezvoltarea autentică a indivizilor şi a societăţii, precum şi cea mai bună garanţie pentru asigurarea demnităţii, egalităţii şi adevăratei libertăţi a persoanei umane.

În acest sens, doresc să subliniez importanţa şi rolul pozitiv pe care diferitele asociaţii ecleziale de familii îl au în sprijinul căsătoriei şi a familiei. Drept urmare, “doresc să invit pe toţi creştinii să colaboreze, cordial şi curajos, cu toţi oamenii de bunăvoinţă, ca să trăiască viu responsabilitatea care le revine în serviciul familiei” (Familiaris consortio, nr. 86), pentru ca unirea forţelor într-o legitimă pluralitate de iniţiative să contribuie la promovarea binelui autentic al familiei în societatea contemporană.

Să ne întoarcem pentru un moment la prima lectură a acestei Liturghii, luată din Cartea Esterei. Biserica rugătoare a văzut în această umilă regină, care mijloceşte cu întreaga-i fiinţă pentru poporul ei care suferă, o prefigurare a Mariei, pe care Fiul ei ne-a dat-o nouă tuturor ca Mamă; o prefigurare a Mamei care apără cu iubirea ei familia lui Dumnezeu peregrină în această lume. Maria este imaginea exemplară a tuturor mamelor, a misiunii lor măreţe de a păzi viaţa, a misiunii lor de a fi învăţătoare ale artei de a trăi şi de a iubi.

Familia creştină – tată, mamă şi copii – este chemată, aşadar, să urmărească toate aceste obiective amintite nu ca o sarcină impusă din exterior, ci ca un dar al harului sacramentului căsătoriei revărsat asupra soţilor. Dacă ei rămân deschişi faţă de Duh şi îi cer ajutorul, El nu va înceta să le comunice iubirea lui Dumnezeu Tatăl, manifestată şi întrupată în Cristos. Prezenţa Duhului îi va ajuta pe soţi să nu piardă din vedere izvorul şi dimensiunea iubirii lor şi a dăruirii lor reciproce, şi să colaboreze cu El pentru a-l face vizibil şi întrupat în toate dimensiunile vieţii lor. Duhul va trezi în acelaşi timp în ei dorinţa întâlnirii definitive cu Cristos în casa Tatălui Său şi al nostru. Acesta este mesajul de speranţă pe care, de aici din Valencia, doresc să îl adresez tuturor familiilor din lume. Amin.