Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la încheierea Anului Preoţiei
vineri, 11 iunie 2010

Iubiţi confraţi în slujirea preoţească,
Iubiţi fraţi şi surori,

Anul Sfintei Preoţii pe care l-am celebrat, la 150 de ani după moartea sfântului Paroh de Ars, model al slujirii preoţeşti în lumea noastră, se îndreaptă spre încheiere. Ne-am lăsat conduşi de Parohul de Ars pentru a înţelege din nou măreţia şi frumuseţea slujirii preoţeşti. Preotul nu este pur şi simplu deţinătorul unei funcţii, ca acelea de care orice societate are nevoie pentru ca în ea să poată fi îndeplinite anumite funcţiuni. El, în schimb, face ceva ce nici o fiinţă umană nu poate face de la sine: rosteşte în numele lui Cristos cuvântul dezlegării de păcatele noastre şi, astfel, schimbă, pornind de la Dumnezeu, situaţia vieţii noastre. Rosteşte asupra darurilor de pâine şi de vin cuvintele de mulţumire ale lui Cristos care sunt cuvinte de transubstanţiere – cuvinte care-l fac prezent pe el însuşi, Cel Înviat, trupul şi sângele său, şi transformă astfel elementele lumii: cuvinte care deschid larg lumea spre Dumnezeu şi o unesc cu el. Preoţia este deci nu pur şi simplu „funcţie”, ci sacrament: Dumnezeu se foloseşte de un sărman om cu scopul de a fi, prin intermediul lui, prezent pentru oameni şi de a acţiona în favoarea lor. Această îndrăzneală a lui Dumnezeu, care se încredinţează pe sine însuşi fiinţelor umane; care, deşi cunoaşte slăbiciunile noastre, consideră nişte oameni capabili să acţioneze şi să fie prezenţi în locul lui – această îndrăzneală a lui Dumnezeu este lucrul cu adevărat mare care se ascunde în cuvântul „preoţie”. Că Dumnezeu ne consideră capabili de asta; că el în felul acesta cheamă oameni în slujba sa şi, astfel, dinăuntru se leagă de ei: este ceea ce în acest an voiam din nou să luăm în considerare şi să înţelegem. Voiam să trezim bucuria că Dumnezeu este aşa de aproape de noi şi recunoştinţa pentru faptul că el se încredinţează slăbiciunii noastre; că el ne conduce şi ne susţine zi de zi. Voiam astfel şi să arătăm din nou tinerilor că această vocaţie, această comuniune de slujire pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu, există – ba chiar, că Dumnezeu este în aşteptarea „da”-ului nostru. Împreună cu Biserica voiam din nou să arătăm că această vocaţie trebuie să i-o cerem lui Dumnezeu. Să cerem lucrători pentru secerişul lui Dumnezeu, şi această cerere adresată lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, o bătaie a lui Dumnezeu la inima tinerilor care se consideră capabili de ceea ce Dumnezeu îi consideră capabili. Era de aşteptat că „duşmanului” această nouă strălucire a Preoţiei nu-i va plăcea; el ar fi preferat s-o vadă dispărând, pentru ca până la urmă Dumnezeu să fie scos afară din lume. Şi astfel s-a întâmplat că, tocmai în acest an de bucurie pentru sacramentul Preoţiei, au ieşit la iveală păcatele preoţilor – mai ales abuzul faţă de cei mici, în care preoţia ca misiune a grijii lui Dumnezeu în folosul omului este întors în contrariul său. Şi noi cerem cu insistenţă iertare lui Dumnezeu şi persoanelor implicate, în timp ce intenţionăm să promitem că vrem să facem tot posibilul ca un astfel de abuz să nu se mai întâmple niciodată; să promitem că în admiterea la slujirea preoţească şi în formarea din timpul drumului de pregătire pentru ea vom face tot ceea ce putem pentru a analiza atent autenticitatea vocaţiei şi că vrem încă şi mai mult să-i însoţim pe preoţi în drumul lor, pentru ca Domnul să-i ocrotească şi să-i păzească în situaţiile dificile şi în pericolele vieţii. Dacă Anul Sfintei Preoţii ar fi trebuit să fie o glorificare a prestaţiei noastre umane personale, ar fi fost distrus de aceste evenimente. Însă era vorba pentru noi tocmai despre contrariu: să devenim recunoscători pentru darul lui Dumnezeu, dar care se ascunde „în vase de lut” şi care mereu din nou, prin toată slăbiciunea umană, face concretă în această lume iubirea sa. Astfel, considerăm ceea ce s-a întâmplat ca misiune de purificare, o misiune care ne însoţeşte spre viitor şi care, cu atât mai mult, ne face să recunoaştem şi să iubim marele dar al lui Dumnezeu. În felul acesta, darul devine angajament de a răspunde la curajul şi la umilinţa lui Dumnezeu cu curajul nostru şi umilinţa noastră. Cuvântul lui Cristos, pe care l-am cântat la cântecul de la începutul Liturghiei, poate să ne spună la această oră ce înseamnă a deveni şi a fi preoţi: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29).

Celebrăm sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus şi cu liturgia aruncăm o privire, ca să spunem aşa, în inima lui Isus, care, când el a murit, a fost deschisă de suliţa soldatului roman. Da, inima lui este deschisă pentru noi şi în faţa noastră – şi cu asta ne este deschisă inima lui Dumnezeu însuşi. Liturgia interpretează pentru noi limbajul inimii lui Isus, care vorbeşte mai ales despre Dumnezeu ca păstor al oamenilor, şi în felul acesta ne manifestă preoţia lui Isus, care este înrădăcinată în locul intim al inimii sale; astfel ne indică fundamentul peren, precum şi criteriul valabil, al oricărei slujiri preoţeşti, care trebuie să fie mereu ancorată în inima lui Isus şi să fie trăită pornind de la ea. Aş vrea să meditez astăzi mai ales asupra textelor cu care Biserica rugătoare răspunde la cuvântul lui Dumnezeu prezentat în lecturi. În acele cântece cuvântul şi răspunsul se întrepătrund. Pe de o parte, ele însele sunt luate din cuvântul lui Dumnezeu, însă, pe de altă parte, sunt în acelaşi timp deja răspunsul omului dat acestui cuvânt, răspuns în care cuvântul însuşi se comunică şi intră în viaţa noastră. Cel mai important din acele texte în liturgia de astăzi este Psalmul 23 (22) – „Domnul este păstorul meu” – în care Israelul rugător a primit autorevelarea lui Dumnezeu ca păstor şi a făcut din ea orientare pentru propria viaţă. „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”: în acest prim verset se exprimă bucuria şi recunoştinţa pentru faptul că Dumnezeu este prezent şi se ocupă de noi. Lectura luată din Cartea lui Ezechiel începe cu aceeaşi temă: „Eu însumi voi căuta oile mele şi mă voi îngriji de ele” (Ez 34,11). Dumnezeu se îngrijeşte personal de mine, de noi, de omenire. Nu sunt lăsat singur, rătăcit în univers şi într-o societate în faţa căreia rămânem tot mai dezorientaţi. El se îngrijeşte de mine. Nu este un Dumnezeu îndepărtat, pentru care viaţa mea ar conta prea puţin. Religiile lumii, atât cât putem vedea, au ştiut mereu că, în ultimă analiză, există un singur Dumnezeu. Însă acest Dumnezeu era departe. Aparent, el abandona lumea altor puteri şi forţe, altor divinităţi. Cu acestea trebuia găsit un acord. Dumnezeul unic era bun, însă totuşi era departe. Nu constituia un pericol, dar nici nu oferea un ajutor. Astfel nu era necesar să se ocupe de el. El nu domina. În mod straniu, această gândire a reapărut în Iluminism. Încă se înţelegea că lumea presupune un Creator. Însă acest Dumnezeu a construit lumea şi apoi, desigur, s-a retras din ea. Acum lumea avea un ansamblul propriu de legi conform cărora se dezvolta şi în care Dumnezeu nu intervenea, nu putea să intervină. Dumnezeu era numai o origine îndepărtată. Poate că mulţi nu doreau nici măcar ca Dumnezeu să se îngrijească de ei. Nu voiau să fie deranjaţi de Dumnezeu. Însă acolo unde grija şi iubirea lui Dumnezeu sunt percepute ca deranjare, acolo fiinţa umană este răvăşită. Este frumos şi mângâietor să ştiu că există o persoană care mă iubeşte şi se îngrijeşte de mine. Dar este mult mai decisiv să existe acel Dumnezeu care mă cunoaşte, mă iubeşte şi se preocupă de mine. „Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine” (In 10,14), spune Biserica înainte de Evanghelie cu un cuvânt al Domnului. Dumnezeu mă cunoaşte, se preocupă de mine. Acest gând ar trebui să ne facă într-adevăr bucuroşi. Să lăsăm ca el să pătrundă profund în interiorul nostru. Atunci înţelegem şi ce înseamnă: Dumnezeu vrea ca noi, ca preoţi, într-un mic punct al istoriei, să împărtăşim preocupările lui faţă de oameni. Ca preoţi, vrem să fim persoane care, în comuniune cu grija sa faţă de oameni, să ne îngrijim de ei, să le facem experimentabilă în mod concret această grijă a lui Dumnezeu. Şi, cu privire la domeniul încredinţat lui, preotul, împreună cu Domnul, ar trebui să poată spune: „Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine”. „A cunoaşte”, în semnificaţia din Sfânta Scriptură, nu este niciodată numai o ştiinţă exterioară aşa cum se cunoaşte numărul de telefon al unei persoane. „A cunoaşte” înseamnă a fi în interior aproape de celălalt. A-l iubi. Noi ar trebui să încercăm să-i „cunoaştem” pe oameni din partea lui Dumnezeu şi în vederea lui Dumnezeu; ar trebui să încercăm să mergem cu ei pe calea prieteniei lui Dumnezeu.

Să ne întoarcem la Psalmul nostru. Acolo se spune: „Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie” (23 [22],3 ş.u.). Păstorul indică drumul corect celor care îi sunt încredinţaţi. El precede şi îi conduce. S-o spunem în manieră diferită: Domnul ne arată cum se realizează în mod corect faptul de a fi oameni. El ne învaţă arta de a fi persoană. Ce trebuie să fac pentru a nu mă prăbuşi, pentru a nu irosi viaţa mea în lipsa de sens? Tocmai aceasta este întrebarea pe care trebuie să şi-o pună orice om şi care valorează în orice perioadă a vieţii. Şi cât întuneric există în jurul acestei întrebări în timpul nostru! Mereu din nou ne vine în minte cuvântul lui Isus, care avea compasiune faţă de oameni, pentru că erau ca nişte oi fără păstor. Doamne, ai milă şi de noi! Arată-ne drumul! Din Evanghelie ştim asta: el însuşi este calea. A trăi cu Cristos, a-l urma pe el – asta înseamnă a găsi calea corectă, pentru ca viaţa noastră să capete sens şi pentru ca într-o zi să putem spune: „Da, a trăi a fost un lucru bun”. Poporul lui Israel era şi este recunoscător faţă de Dumnezeu, pentru că el în porunci a arătat calea vieţii. Marele Psalm 119 (118) este o unică expresie de bucurie pentru acest fapt: noi nu bâjbâim în întuneric. Dumnezeu ne-a arătat care este calea, cum putem merge în modul corect. Ceea ce poruncile spun a fost sintetizat în viaţa lui Isus şi a devenit un model viu. Astfel, înţelegem că aceste directive ale lui Dumnezeu nu sunt lanţuri, ci sunt calea pe care el ne-o indică. Putem fi fericiţi pentru ele şi să ne bucurăm pentru că în Cristos stau în faţa noastră ca realitate trăită. El însuşi ne-a făcut fericiţi. Mergând împreună cu Cristos experimentăm bucuria Revelaţiei, şi ca preoţi trebuie să comunicăm oamenilor bucuria pentru faptul că ne-a fost arătată calea vieţii.

Există apoi cuvântul referitor la „valea întunecată” prin care Domnul îl conduce pe om. Calea fiecăruia dintre noi ne va conduce într-o zi în valea întunecată a morţii în care nimeni nu ne poate însoţi. Şi el va fi acolo. Cristos însuşi a coborât în noaptea întunecată a morţii. Şi acolo el nu ne abandonează. Şi acolo el ne conduce. „Dacă m-aş coborî în împărăţia morţilor, tu eşti de faţă”, spune Psalmul 139 (138). Da, tu eşti prezent şi în ultimul travaliu, şi astfel Psalmul nostru responsorial poate spune: chiar şi acolo, în valea întunecată, nu mă tem de nici un rău. Însă vorbind despre valea întunecată putem să ne gândim şi la văile întunecate ale ispitei, descurajării, încercării, pe care orice persoană umană trebuie să le străbată. Şi în aceste văi întunecoase ale vieţii el este acolo. Da, Doamne, în întunericul ispitei, în orele întunecării în care toate luminile par să se stingă, arată-mi că tu eşti acolo. Ajută-ne pe noi, preoţii, ca să putem fi alături de persoanele încredinţate nouă în aceste nopţi întunecate. Ca să le putem arăta lumina ta.

„Toiagul şi nuiaua ta mă mângâie”: păstorul are nevoie de toiag împotriva animalelor sălbatice care vor să se năpustească asupra turmei; împotriva hoţilor care-şi caută prada lor. Alături de toiag este nuiaua care dă sprijin şi ajută la străbaterea trecătorilor dificile. Ambele lucruri fac parte şi din slujirea Bisericii, din slujirea preotului. Şi Biserica trebuie să folosească toiagul păstorului, toiagul cu care ocroteşte credinţa împotriva falsificatorilor, împotriva orientărilor care sunt, în realitate, dezorientări. Tocmai folosirea toiagului poate să fie o slujire de iubire. Astăzi vedem că nu e vorba de iubire, atunci când se tolerează comportamente nedemne de viaţa preoţească. Aşa cum nu e vorba de iubire dacă se lasă să se prolifereze erezia, deformarea sau distrugerea credinţei, ca şi cum noi în mod autonom am inventa credinţa. Ca şi cum n-ar mai fi dar al lui Dumnezeu, perla preţioasă pe care n-o lăsăm să ne fie luată. Însă, în acelaşi timp, toiagul trebuie să devină mereu din nou nuiaua păstorului – nuia care să-i ajute pe oameni să poată merge pe cărări dificile şi să-l urmeze pe Domnul.

La sfârşitul Psalmului se vorbeşte despre masa pregătită, despre untdelemnul cu care este uns capul, despre paharul plin de se revarsă, despre posibilitatea de a locui la Domnul. În Psalm acest lucru exprimă înainte de toate perspectiva bucuriei pentru sărbătoarea faptului de a fi cu Dumnezeu în templu, de a fi găzduiţi şi slujiţi de el însuşi, de a putea locui la el. Pentru noi care ne rugăm acest Psalm cu Cristos şi cu trupul său, care este Biserica, această perspectivă de speranţă a dobândit o lărgime şi o adâncime şi mai mari. Vedem în aceste cuvinte, ca să spunem aşa, o anticipare profetică a misterului Euharistiei în care însuşi Dumnezeu ne găzduieşte oferindu-ni-se pe sine însuşi ca hrană – ca acea pâine şi acel vin bun care, singure, pot constitui ultimul răspuns dat foamei şi setei intime a omului. Cum să nu fim fericiţi că putem să fim în fiecare zi oaspeţi la însăşi masa lui Dumnezeu, să locuim la el? Cum să nu fim fericiţi de faptul că el ne-a poruncit: „Faceţi aceasta în amintirea mea”? Fericiţi pentru că el ne-a dat să pregătim masa lui Dumnezeu pentru oameni, să le dăm lor trupul său şi sângele său, să le oferim darul preţios al însăşi prezenţei sale. Da, putem să ne rugăm cu toată inima împreună cuvintele Psalmului: „Fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele” (23 [22],6).

La sfârşit să mai aruncăm pe scurt o privire asupra celor două cântece de la Împărtăşanie propuse nouă astăzi de Biserică în liturgia sa. Este înainte de toate cuvântul cu care sfântul Ioan încheie relatarea răstignirii lui Isus: „Un soldat i-a străpuns coasta cu suliţa şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,34). Inima lui Isus este străpunsă de suliţă. Ea este deschisă şi devine un izvor: apa şi sângele care ies fac trimitere la cele două sacramente fundamentale din care trăieşte Biserica: Botezul şi Euharistia. Din coasta străpunsă a Domnului, din inima sa deschisă izvorăşte izvorul viu care curge de-a lungul secolelor şi face Biserica. Inima deschisă este izvor al unui nou fluviu de viaţă; în acest context, Ioan s-a gândit desigur şi la profeţia lui Ezechiel care vede curgând din noul templu un fluviu care dăruieşte rodnicie şi viaţă (Ez 47): însuşi Isus este templul nou, şi inima sa deschisă este izvorul din care iese un fluviu de viaţă nouă, care se ni se comunică în Botez şi în Euharistie.

Însă liturgia din solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus prevede ca şi cântec de Împărtăşanie şi un alt cuvânt, asemănător cu acesta, luat din Evanghelia după Ioan: Cui îi este sete, să vină la mine. Să bea cel care crede în mine. Scriptura spune: „Râuri de apă vie vor ţâşni din el” (cf. In 7,37 ş.u.). În credinţă bem, ca să spunem aşa, din apa vie a cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, credinciosul devine el însuşi un izvor, dăruieşte pământului însetat al istoriei apă vie. Vedem asta în sfinţi. Vedem asta în Maria care, ca mare femeie de credinţă şi de iubire, a devenit de-a lungul secolelor izvor de credinţă, iubire şi viaţă. Fiecare creştin şi fiecare preot ar trebui, pornind de la Cristos, să devină izvor care comunică altora viaţă. Noi ar trebui să dăruim apa vieţii unei lumi însetate. Doamne, noi îţi mulţumim pentru că în moartea ta şi în învierea ta ai devenit izvor de viaţă. Fă să fim persoane vii, vii din izvorul tău, şi dă-ne să putem fi şi noi izvoare, în măsură să dăruiască acestui timp al nostru apa vieţii. Îţi mulţumim pentru harul slujirii preoţeşti. Doamne, binecuvântează-ne pe noi şi binecuvântează-i pe toţi oamenii din acest timp care sunt însetaţi şi sunt în căutare. Amin.