Predica Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la celebrarea primelor Vespere
de la începutul Adventului
Vatican, sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu această celebrare a Vesperelor, Domnul ne dăruieşte harul şi bucuria de a deschide noul An Liturgic începând prima sa etapă: Adventul, perioada care aminteşte venirea lui Dumnezeu între noi. Fiecare început poartă în sine un har particular, întrucât este binecuvântat de Domnul. În acest Advent ne este dat, încă o dată, să facem experienţa apropierii de Cel care a creat lumea, care orientează istoria şi care are grijă de noi ajungând până la culmea condescendenţei sale făcându-se om. Tocmai misterul mare şi fascinant al lui Dumnezeu cu noi, şi al lui Dumnezeu care este unul dintre noi, este ceea ce vom celebra în următoarele săptămâni mergând spre Sfântul Crăciun. În timpul Adventului simţim Biserica care ne ia de mână şi, după imaginea Preasfintei Maria, îşi exprimă maternitatea sa făcându-ne să experimentăm aşteptarea bucuroasă a venirii Domnului, care ne îmbrăţişează pe toţi în dragostea sa ce salvează şi mângâie.

În timp ce inimile noastre se îndreaptă spre celebrarea anuală a naşterii lui Cristos, liturgia Bisericii orientează privirea noastră către destinaţia finală: întâlnirea cu Domnul care va veni în splendoarea gloriei sale. Pentru aceasta noi care, în fiecare Euharistie, “vestim moartea sa, mărturisim învierea sa până când va veni”, veghem în rugăciune. Liturgia nu conteneşte a ne încuraja şi a ne susţine, punând pe buzele noastre, în zilele Adventului, strigătul cu care se încheie întreaga Sfântă Scriptură, în ultima pagină a Apocalipsului Sfântului Ioan: “Vino, Doamne Isuse!” (22,20).

Iubiţi fraţi şi surori, adunarea noastră din această seară pentru a începe drumul Adventului se îmbogăţeşte cu un alt motiv important: cu întreaga Biserică, dorim să celebrăm solemn o veghe de rugăciune pentru viaţa care se naşte. Doresc să îmi exprim mulţumirea mea tuturor celor care au răspuns la această invitaţie şi celor care se dedică în mod specific la primirea şi apărarea vieţii umane în diferitele situaţii de fragilitate, mai ales la începuturile ei şi în primii săi paşi. Tocmai începutul Anului Liturgic ne face să trăim din nou aşteptarea lui Dumnezeu care se face carne în sânul Fecioarei Maria, a lui Dumnezeu care se face mic, devine copil; ne vorbeşte despre venirea unui Dumnezeu aproape, care a dorit să parcurgă viaţa omului, de la început, şi aceasta pentru a-l salva în totalitate, în întregime. Şi astfel misterul Întrupării Domnului şi începutul vieţii umane sunt unite în mod intim şi armonios între ele înlăuntrul unicului plan mântuitor al lui Dumnezeu, Domnul vieţii tuturor şi al fiecăruia. Întruparea ne revelează cu o lumină intensă şi în mod surprinzător că fiecare viaţă umană are o demnitate mai mare, incomparabilă.

Omul prezintă o originalitate unică în comparaţie cu celelalte fiinţe vii care trăiesc pe pământ. Se prezintă ca subiect unic şi singular, dotat cu inteligenţă şi voinţă liberă, precum şi ca fiind compus din realitate materială. El trăieşte în acelaşi timp şi inseparabil în dimensiunea spirituală şi în dimensiunea corporală. O sugerează şi textul Primei Scrisori către Tesaloniceni care a fost proclamat: “Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească în mod desăvârşit, şi fiinţa voastră întreagă: duhul, sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos” (5,23). Suntem, aşadar, duh, suflet şi trup. Suntem parte a acestei lumi, legaţi de posibilităţile şi limitele condiţiei materiale; în acelaşi timp, suntem deschişi către un orizont infinit, capabili de a dialoga cu Dumnezeu şi de a-l primi în noi. Ne desfăşurăm activitatea în realitatea pământească şi prin intermediul ei putem să percepem prezenţa lui Dumnezeu şi să ne îndreptăm către el, adevăr, bunătate şi frumuseţe absolută. Gustăm frânturi de viaţă şi de fericire şi nutrim la plinătatea totală.

Dumnezeu ne iubeşte în mod profund, total, fără deosebire; ne cheamă la prietenia cu El; ne face să participăm la o realitate care este deasupra oricărei imaginaţii şi a oricărei gândiri şi cuvânt: la însăşi viaţa sa divină. Cu emoţie şi recunoştinţă recunoaştem valoarea, demnitatea incomparabilă a oricărei persoane umane şi marea responsabilitate pe care o avem faţă de toţi. “Cristos, care este noul Adam – afirmă Conciliul al II-lea din Vatican – prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii. [...] Căci, prin întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om”. (Constituţia pastorală Gaudium et spes, nr. 22).

A crede în Isus Cristos comportă şi a avea o privire nouă asupra omului, o privire de încredere, de speranţă. Mai mult decât atât, experienţa însăşi şi dreapta raţiune arată că fiinţa umană este un subiect capabil de înţelegere şi de voinţă, auto-conştient şi liber, unic şi de neînlocuit, culmea întregii realităţi pământeşti, care cere să fie recunoscută ca valoare în sine însăşi şi merită să fie primită întotdeauna cu respect şi dragoste. Ea are dreptul de a nu fi tratată precum un obiect care este posedat sau ca un lucru care se poate manipula după bunul plac, de a nu fi redusă la un simplu instrument pentru beneficiul altora şi în interesele lor. Persoana este un bine în sine însăşi şi ar trebui să se caute întotdeauna dezvoltarea sa integrală. Dragostea pentru toţi, apoi, dacă este sinceră, tinde în mod natural să devină atenţie preferenţială pentru cei mai slabi şi mai săraci. Pe această linie găsim preocuparea Bisericii pentru viaţa care se naşte, cea mai fragilă, cea mai ameninţată de egoismul adulţilor şi de întunericul conştiinţelor. Biserica reafirmă încontinuu ceea ce a declarat Conciliul al II-lea din Vatican împotriva avortului şi a oricărei violări a vieţii nenăscute: “Încă de la zămislirea ei, viaţa trebuie protejată cu cea mai mare grijă” (Ibidem, nr. 51)

Există tendinţe culturale care caută să anestezieze conştiinţele cu motivaţii false. În ceea ce priveşte embrionul în sânul matern, ştiinţa însăşi ne pune în evidenţă autonomia capabilă de interacţiune cu mama, coordonarea proceselor biologice, continuitatea dezvoltării, complexitatea tot mai mare a organismului. Nu este vorba de un cumul de material biologic, ci de o nouă fiinţă umană, dinamică şi minunat ordonată, un nou individ al speciei umane. Aşa a fost Isus în sânul Mariei; aşa a fost pentru fiecare din noi în sânul mamei. Împreună cu autorul creştin antic Tertulian putem afirma: “Este deja un om cel care va fi” (Apologeticum, IX, 8): nu există nici un motiv de a nu-l considera persoană începând de la concepere.

Din nefericire, şi după naştere, viaţa copiilor continuă să fie expusă abandonului, foamei, mizeriei, bolii, abuzurilor, violenţei, exploatării. Multiplele violări ale drepturilor lor care sunt săvârşite în lume rănesc în mod dureros conştiinţa oricărui om de bunăvoinţă. În faţa panoramei triste a nedreptăţilor comise împotriva vieţii omului, înainte şi după naştere, îmi însuşesc apelul pasionat al Papei Ioan Paul al II-lea către responsabilitatea tuturor şi a fiecăruia în parte: “Respectă, apără şi slujeşte viaţa, fiecare viaţă umană! Doar pe această cale vei găsi dreptate, dezvoltare, libertate adevărată, pace şi fericire!” (Scrisoarea enciclică Evangelium vitae, nr. 5). Îndemn pe toţi protagoniştii politicii, economiei şi comunicaţiei sociale să facă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a promova o cultură care respectă viaţa umană, pentru a asigura condiţii favorabile şi reţele de susţinere pentru primirea şi dezvoltarea ei.

Fecioarei Maria, care l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu făcut om prin credinţa sa, prin sânul ei matern, prin grija sa iubitoare, prin însoţirea solidară şi vibrantă a dragostei ei, îi încredinţăm rugăciunea şi angajamentul în favoarea vieţii care se naşte. O facem în liturgie – care este locul unde trăim adevărul şi unde adevărul trăieşte cu noi – adorând divina Euharistie, în care contemplăm Trupul lui Cristos, acel Trup care a luat carne din Maria prin opera Duhului Sfânt şi care a fost născut de ea la Betleem pentru mântuirea noastră. Ave, verum Corpus, natum de Maria Vergine! Amen. Te salut, Trup adevărat, născut din Fecioara Maria! Amin.