Predica Sanctităţii Sale Papa Benedict al XVI-lea
la funeraliile Cardinalului Tomas Spidlik
Bazilica San Pietro, 20 aprilie 2010

Veneraţi Fraţi,
Stimaţi Domni şi Doamne,
Iubiţi fraţi şi surori!

Printre ultimele cuvinte rostite de regretatul cardinal Spidlik au fost acestea: “Toată viaţa am căutat faţa lui Isus şi acum sunt fericit şi senin pentru că merg s-o văd”. Acest gând minunat – aşa de simplu, aproape infantil în exprimarea sa, şi totuşi aşa de profund şi adevărat – face trimitere imediat la rugăciunea lui Isus, care a răsunat puţin mai înainte în Evanghelie: “Tată vreau ca acolo unde sunt eu să fie cu mine şi cei pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea, pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit înainte de crearea lumii” (In 17,24). Este frumos şi mângâietor să medităm această corespondenţă între dorinţa omului, care aspiră să vadă faţa Domnului, şi dorinţa lui Isus însuşi. În realitate, cea a lui Cristos este mult mai mult decât o aspiraţie: este o voinţă. Isus îi spune Tatălui: “vreau ca aceia pe care mi i-ai dat să fie cu mine”. Şi tocmai aici, în această voinţă, găsim “stânca”, fundamentul solid pentru a crede şi pentru a spera. De fapt, voinţa lui Isus coincide cu voinţa lui Dumnezeu Tatăl, şi prin lucrarea Duhului Sfânt constituie pentru om un fel de “îmbrăţişare” sigură, puternică şi dulce, care-l conduce la viaţa veşnică.

Ce dar imens să ascultăm această voinţă a lui Dumnezeu chiar din gura lui! Cred că marii oameni ai credinţei trăiesc cufundaţi în acest har, au darul de a percepe cu forţă deosebită acest adevăr şi, astfel, pot să străbată chiar şi încercări dure, aşa cum le-a străbătut părintele Tomas Spidlik, fără a-şi pierde încrederea, ba chiar păstrând un viu simţ al umorului, care este desigur un semn de inteligenţă, dar şi de libertate interioară. Sub acest profil, era evidentă asemănarea dintre regretatul nostru cardinal şi venerabilul Papă Ioan Paul al II-lea: ambii erau înclinaţi spre replica umoristă şi spre glumă, deşi au avut în tinereţe evenimente personale dificile şi în anumite aspecte asemănătoare. Providenţa a făcut ca ei să se întâlnească şi să colaboreze pentru binele Bisericii, în special pentru ca ea să înveţe să respire pe deplin “cu amândoi plămânii”, aşa cum îi plăcea Papei slav să spună.

Această libertate şi prezenţă de spirit îşi are fundamentul său obiectiv în învierea lui Cristos. Îmi place să subliniez asta pentru că ne aflăm în timpul liturgic pascal şi pentru că o sugerează prima şi a doua lectură biblică de la această celebrare. În prima sa predică, în ziua de Rusalii, sfântul Petru, plin de Duh Sfânt, vesteşte împlinirea în Isus Cristos a psalmului 16. Este minunat să vedem cum Duhul Sfânt le revelează apostolilor toată frumuseţea acestor cuvinte în deplina lumină interioară a învierii: “Îl vedeam mereu în faţa mea pe Domnul, / căci el este la dreapta mea ca să nu mă clatin. / De aceea s-a bucurat inima mea şi limba mea a tresăltat de veselie; / ba, mai mult, şi trupul meu se va odihni în speranţă” (Fap 2,25-26; cf. Ps16/15,8-9). Această rugăciune are o împlinire supraabundentă atunci când Cristos, Sfântul lui Dumnezeu, nu este abandonat în adâncuri. El cel dintâi a cunoscut “căile vieţii” şi a fost umplut de bucurie cu prezenţa Tatălui (cf. Fap 2,27-28; Ps 16/15,11). Speranţa şi bucuria lui Isus înviat sunt şi speranţa şi bucuria prietenilor săi, graţie acţiunii Duhului Sfânt. Demonstra asta în mod obişnuit părintele Spidlik cu modul său de a trăi, şi această mărturie a lui devenea tot mai elocventă cu trecerea anilor, pentru că, în pofida vârstei înaintate şi a suferinţelor inevitabile, spiritul său rămânea proaspăt şi tineresc. Ce este asta dacă nu prietenie cu Domnul înviat?

În lectura a doua, Sfântul Petru îl binecuvântează pe Dumnezeu care, “în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi”. Şi adaugă: “Pentru aceasta vă bucuraţi, deşi acum, pentru puţin timp, trebuie să vă întristaţi de felurite încercări” (1Pt 1,3.6). Şi aici iese clar în evidenţă că speranţa şi bucuria sunt realităţi teologale care provin din misterul învierii lui Cristos şi din darul Duhului său. Am putea spune că Duhul Sfânt le ia din inima lui Cristos înviat şi le mută în inima prietenilor săi.

În mod voit am introdus imaginea “inimii”, pentru că, aşa cum mulţi dintre voi ştiu, părintele Spidlik a ales-o pentru motoul de pe stema sa de cardinal: “Ex toto corde”, “cu toată inima”. Această expresie se găseşte în Cartea Deuteronomului, în prima şi fundamentala poruncă din lege, acolo unde Moise îi spune poporului: “Ascultă, Israele: Domnul este Dumnezeul nostru, unic este Domnul. Să-l iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toate puterile” (Dt 6,4-5). “Cu toată inima – ex toto corde” se referă deci la modul în care Israelul trebuie să-l iubească pe Dumnezeul său. Isus confirmă primatul acestei porunci, la care o alătură pe cea a iubirii faţă de aproapele, afirmând că ea este “asemenea” cu prima şi că de ambele depind toată legea şi profeţii (cf. Mt 22,37-39). Alegând acest moto, veneratul nostru Frate îşi punea, ca să spunem aşa, viaţa sa în porunca iubirii, o înscria în întregime în primatul lui Dumnezeu şi al carităţii.

Există un alt aspect, o ulterioară semnificaţie a expresiei “ex toto corde”, de care cu siguranţă părintele Spidlik ţinea cont şi intenţiona să o manifeste cu motoul său. Pornind tot de la rădăcina biblică, simbolul inimii reprezintă în spiritualitatea orientală sediul rugăciunii, al întâlnirii dintre om şi Dumnezeu, dar şi cu ceilalţi oameni şi cu cosmosul. Şi aici trebuie amintit că pe stema cardinalului Spidlik inima, care se află în scut, conţine o cruce în ale cărei braţe se intersectează cuvintele PHOS şi ZOE, “lumină” şi “viaţă”, care sunt nume ale lui Dumnezeu. Aşadar, omul care primeşte pe deplin, ex toto corde, iubirea lui Dumnezeu, primeşte lumina şi viaţa, şi devine la rândul său lumină şi viaţă în umanitate şi în univers.

Dar cine este acest om? Cine este această “inimă” a lumii, dacă nu Isus Cristos? El este Lumina şi Viaţa, pentru că în el “locuieşte toată plinătatea dumnezeirii trupeşte” (Col 2,9). Şi aici îmi place să amintesc că Fratele nostru răposat a fost un membru al Societăţii lui Isus, adică un fiu spiritual al acelui sfânt Ignaţiu care pune în centrul credinţei şi al spiritualităţii contemplarea lui Dumnezeu în misterul lui Cristos. În acest simbol al inimii se întâlnesc Orientul şi Occidentul, nu într-un sens devoţionist, ci profund cristologic, aşa cum au scos în evidenţă alţi teologi iezuiţi din secolul trecut. Şi Cristos, figură centrală a Revelaţiei, este şi principiul formal al artei creştine, un domeniu care a avut în părintele Spidlik un mare maestru, inspirator de idei şi de proiecte expresive, care au avut o sinteză importantă în Capela Redemptoris Mater din Palatul Apostolic.

Aş vrea să închei întorcându-mă la tema învierii, citând un text foarte îndrăgit de cardinalul Spidlik, un text din Imnuri despre Înviere de sfântul Efrem Sirul:

“De sus el a coborât ca Domn,
din sân a ieşit ca un slujitor,
moartea s-a îngenuncheat în faţa lui în sheol,
şi viaţa l-a adorat în învierea lui.
Binecuvântată este victoria lui!” (nr. 1, 8).

Fecioara Născătoare de Dumnezeu să însoţească sufletul veneratului nostru Frate în îmbrăţişarea Preasfintei Treimi, unde “cu toată inima” va lăuda în veci Iubirea sa infinită. Amin.